Sfintii Apostoli Petru si Pavel

>> 29 iun. 2010








La aceştia care altă pricină mai mare de laudă ar putea cineva să gândească a afla, afară de mărturisirea şi chemarea Domnului.

De vreme ce pe unul l-a fericit, şi l-a numit piatră, asupra căruia zice că a întărit Biserica (adică asupra mărturisirii lui); iar pentru celălalt (adică pentru Pavel) a zis că va să fie vas alegerii, şi-i va purta numele Lui înaintea tiranilor şi a împăraţilor. Însă Sfântul Petru era frate lui Andrei cel întâi-chemat, trăgându-se dintr-un oraş mic şi neînsemnat, adică din Betsaida, feciorul lui Iona, din neamul lui Simeon, pe vremea arhiereului Ircan. Trăind cu mare lipsă şi sărăcie, îşi ţinea viaţa cu osteneala mâinilor sale. Murind tatăl său Iona, atunci Simon căsătorindu-se, şi-a luat femeie pe fiica lui Aristobul, fratele lui Varnava apostolul, şi a născut fii, iar Andrei a rămas întru curăţie. Deci pe vremea în care era Ioan la pază în temniţă, mergând Iisus la lacul Ghenizaretului, şi aflând pe Andrei şi pe Petru unde-şi întindeau năvodul şi mrejele, i-a chemat şi îndată au urmat după Dânsul. După aceea propovăduind Petru Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi în Bitinia, s-a pogorât până la Roma. Şi pentru că a biruit cu minunile pe Simon vrăjitorul, împărăţind acolo Nero, a fost răstignit cu capul în jos, precum el însuşi a cerut şi şi-a primit fericitul sfârşit. El era la chipul feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roşu, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam lungăreţ, cu sprâncenele înalte, la vârstă om de mijloc, drept la stat; se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător, şi lesne a schimba şi a muta hotărârile şi judecăţile cele mai dinainte.

Iar Sf. Pavel, şi el era evreu, din neamul lui Veniamin, dintre farisei, fiind învăţat de Gamaliel, şi instruit desăvârşit în Legea lui Moise. Locuia în Tars, care fiind fierbinte iubitor Legii, jefuia şi strica Biserica lui Hristos, şi cu a lui voie şi sfat a fost omorât întâiul mucenic Ştefan. Cunoscându-se de Dumnezeu în amiaza zilei, şi orbindu-i-se vederea, i s-a trimis glas dumnezeiesc din cer, prin care a fost trimis către Anania, vechiul ucenic al Domnului, ce locuia în Damasc; şi acela învăţându-l, l-a botezat. Şi fiindcă s-a făcut vas alegerii, a purces, ca şi cum ar fi zburat cu aripi, de a înconjurat şi a cuprins toată lumea; şi ajungând la Roma, şi învăţând pe mulţi, şi-a săvârşit viaţa acolo, tăindu-i-se capul din porunca împăratului Nero pentru mărturisirea lui Hristos, în urma lui Petru. Şi se spune că din tăierea aceea a curs sânge şi lapte. Şi măcar că fericitul Pavel s-a săvârşit mai pe urma lui Petru, moaştele lor însă tot la un loc s-au pus. Fericitul apostol Pavel era şi el pleşuv la cap, vesel la căutătură, cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba îi era cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu virtutea, puţin cam scurt la trup, înţelept, plin de daruri, cu cuviinţa obiceiurilor sale şi cu tăria cuvintelor sale, şi cu dumnezeiască putere trăgea pe cei ce mergeau la dânsul. Însă amândoi corifeii apostoli erau plini de Duhul Sfânt şi de dumnezeiescul har. Şi se face prăznuirea lor în biserica Sfinţilor Apostoli cea mare, şi la Orfanotrofion, şi în cinstita biserică a Sf. Apostol Petru ce este aproape de sfânta biserică cea mare, şi la toate cele de pe alocuri sfintele lui Dumnezeu biserici.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa:www.calendar-ortodox.ro

Read more...

Noaptea de Sanziene

>> 24 iun. 2010

Sanzienele sunt sarbatorite pe 24 iunie, ziua in care se face pomenirea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. In calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta si sub denumirea de "Cap de vara”, pentru ca acum soarele ajunge la apogeu.

Potrivit traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile, tamaduiesc bolnavii si apara semanaturile de grindina.

In ajunul Sanzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe camp flori de sanziene si impleteau cununi pe care le aruncau peste case. Daca acestea se agatau de horn, era semn ca se apropie cununia. Cei in varsta aruncau coronite peste casa, pentru a afla cand vor muri. Se credea ca atunci cand coronita va cadea de pe acoperis, moartea este aproape.

Tot in noaptea de Sanziene, fetele isi puneau sub perna flori de sanziene pentru a-si visa ursitul. In unele zone ale tarii, fetele agatau coronitele in diferite locuri si daca a doua zi le gaseau pline de roua, era semn ca se vor marita in vara care urma sa inceapa. Exista si obiceiul ca florile impletite in cununi sa fie duse in ocolul vitelor, unde, cu ochii inchisi, sa fie date spre mancare vitelor. Se credea ca dupa cum va arata vita venita sa manance cununa, asa va fi si viitorul sot!

In noaptea de Sanziene, flacaii aprindeau focuri, invarteau faclii si strigau: "Du-te soare, vino luna,/ Sanzienele imbuna, Sa le creasca floarea-floare,/ galbena, mirositoare, Fetele sa o adune, sa le aseze in cunune, Sa le prinda-n palarie,/ struturi pentru cununie, Boabele sa le rasteasca,/ pana-n toamna sa nunteasca“!.

Gospodarii puneau in seara din ajunul sarbatorii nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, flori de Sanziene la coltul casei dinspre rasarit. Daca in urmatoarea zi gaseau in coronite par de la animale, era semn ca vor avea parte de un an sanatos si roditor pentru animale.

Batranele satului adunau in zorii zilei de 24 iuni, din locuri necalcate, roua Sanzienelor. La intoarcerea spre casa, daca nu vorbeau si nu intalneau pe nimeni, puteau oferi roua ca leac pentru sanatate si dragoste.

Numele de Sanziene desemneaza pe de o parte zanele bune, dar si florile galbene ce infloresc in preajma zilei de 24 iunie.

Sanzienele ca zane, pot fi aducatoare de rele daca oamenii lucreaza in ziua de 24 iunie. Daca nu sunt cinstite, starnesc vijelii si lasa campul fara rod si florile fara leac.

Florile de culoare galbena - sanzienele, erau considerate a fi plante de leac. In vechime, ele erau vandute cu usurinta pe 24 iunie. Cei care vindeau flori strigau in aceasta zi: "Ia sanzienele, sunt bune de leac, aduc noroc!“ sau "Apara de toate relele, de toate bolile!“.

Sanziana, planta erbacee din familia Rubiaceae, are doua denumiri zonale: sanziana (Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramures, nordul Moldovei) si dragaica (Dobrogea, Moldova de sud si centrala, Muntenia).

Read more...

Fericirea de a cunoaste CALEA

>> 22 iun. 2010


Cărarea e iubirea

Potrivnicul L-a cercat pe Domnul prin acestea trei:

- prin neputinţa trupului,

- prin slava deşartă şi

- prin ispitirea de Dumnezeu.

Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii sau acul păcatului (I Corinteni 15,56), însă în chip felurit.

Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al războ­iului, sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere. Dacă Iisus S-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porun­ca prima din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni altul, porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tată al oamenilor (Matei 5,48).

Tot războiul potrivnicului acesta a fost: Ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pămân­tească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumne­zeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva a veacului de acum afară de Dumnezeu.

Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de orice de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea.

După ce Domnul 1-a bătut pe diavol în pustia Carantaniei, în sfânt sufletul Său, curat de lumea aceasta ca o pustie, a venit să-1 bată şi între oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu şi această latură a războiului, căci zice: „şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul, se depărtă de el până la o vreme” (Luca 4,13). Semn că a mai venit iarăşi, însă de data aceasta, războindu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia. Satana a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, vicle­nii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, că doar-doar Iisus îi va blestema, sau îi va urî, şi aşa să greşească măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.

Aceasta e, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua, prin durere, care are însuşirea să învrăjbească oamenii întreolaltă. Mântuitorul, e drept, i-a mus­trat şi i-a certat ca nimeni altul (Ioan 8, 41-47), însă nu i-a urât nici-o clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-1 umilea, dându-1 la iveală şi arzându-1 cu adevărul, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte (Ioan 8, 48-59).

Dumnezeu îi prevenise pe mai marii templului, prin vedenia lui Zaharia Proorocul, ca să ia aminte că şi ei vor fi ispitiţi. Iată cuvântul: „Şi mi-a arătat Domnul pe Iosua (Iehoşua), marele Preot, stând înaintea feţei îngerului Domnului şi diavolul la dreapta lui, ca să i se împotrivească” (Zaharia 3,1). Proorocul vede schimbându-i-se veşmintele rele cu altele bune şi punându-i-se podoabă curată pe cap, şi îngerul i-a atras aminte: „Fii luător aminte, Iosua, mare preot, tu şi soţii tăi, care stau înaintea feţei tale: căci ei sunt chipuri pentru viitor. Căci iată Eu aduc pe Slujitorul Meu Odraslă” (Zaharia 3,8). To­tuşi, ei, învăluiţi cu lumea aceasta, n-au putut pri­cepe ispita, în care cădeau, pizmuind pe Iisus.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni, în care atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22,40), împlinindu-le Iisus ca nimeni altul, se vedea lim­pede că Iisus este Dumnezeu şi că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8). Pe acestea două ni le-a dat ca po­runci. De aceea, poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată, Dumne­zeu se ascunde în poruncile Sale.

Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală pute-rile iadului şi cu ele aţâţă oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin Lege, prin stăpânitorii lumii acesteia (ei înşişi stăpâniţi de el, de diavol), prin slujitorii Tem­plului: arhiereii Anna şi Caiafa, prin Iuda vânzăto­rul, (toţi biruiţi de el), diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf şi-I cere nedreapta răstig­nire pe cruce, în rând cu tâlharii.

Războiul nevăzut între iubire şi ură ajungând aici, iată cum îl bate Iisus pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţuirea trupului (Ioan 6,63). Adică prin desăvârşita lepădare de sine sau primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a res­pins-o cu prigonire mare, durerea însă a primit-o cu dorire mare (Luca 12,50).

Vedem că la Domnul lupta e întoarsă:

- întâi 1-a înfrânt pe potrivnicul în duh, în pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita cea dintâi - momeala plăcerii;

- apoi 1-a bătut în lume, prin iubirea de oameni, oricât îl lovea printr-înşii (prin oameni) vrăjmaşul, cu ispita durerii;

- şi pe urmă de tot, a venit - prin orânduire dum­nezeiască - ispita, tot prin durere, asupra trupului Domnului, ispită pe care a biruit-o, dându-Şi trupul să fie răstignit pe cruce, ca un făcător de rele. Nu-şi dădea satana seama că răstignind „omul” pe Cruce, după ce-L va înghiţi cu poftă, sau cu ura cea mai mare, va afla că prin Cruce a înghiţit pe Dumnezeu. Nu-şi putea da seama vicleanul de Taina Crucii, care-i va rupe toate cele dinlăuntru, şi, Hristos Iisus, Omul-Dumnezeu îi va învia pe drepţii cei din Ve­chiul Testament, făcând biruinţă veşnică asupra răului, pe care o va da omului, fratele Său (Matei 28,10) şi ucenic pe aceeaşi cale. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care Se ţinea ascuns, ne-a deschis împărăţia lui Dumnezeu şi ne-a făcut cu putinţă învierea şi mântuirea.

Iată de ce ne este drag de Dumnezeu, Cel în Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, că pen­tru noi şi pentru a noastră mântuire S-a făcut Om, şi omeneşte a mers şi merge înaintea noastră, Însuşi făcându-Se cărare de la om la Dumnezeu. Ne este drag că ne-a dat meşteşugul, învăţătura şi puterea.

Ca mărturii netrebnice (ce suntem noi) îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pă­mânt n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28,10), pândind şi alergând după fiecare ins şi neavând odihnă până nu-i află pe toţi, ca să-i adune Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii. Asta nu o pot tăcea. Iar cine L-a văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce, printre oamenii care-L pălmuiesc cu ură de fiară- până la sfârşitul vea­cului de acum - unul ca acela sare ca ars din orice iubire de sine şi se roagă, strigând, să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu şi trăieşte ca un dezle­gat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic decât a-1 desăvârşi, lămurindu-1 ca aurul.

Suferinţa fără de asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12,49): pârjolul dra­gostei, care aprinde lumea, arde dracii şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.

Saul şi David

Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge sin­gur, de nu va fi condus de mâna nevăzută a Mântu­itorului, prin preoţii Bisericii, ucenicii Săi văzuţi. Căci zice: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei 10,40). Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispite­lor, vicleniile vrăjmaşului nevăzut, care ne războ­ieşte prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mân­tuirii, şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul nu ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivni­cului. Pricepem, prin urmare, că ucenicul sau cre­dinciosul e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără aceasta e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi ajutorul la mântuire.

Sfânta Scriptură ne înşiră mulţi ascultători buni, dar şi foarte mulţi neascultători. Dintre cei ascultă­tori, alegem spre învăţătură, dreapta socoteală cu sine a regelui David sub povăţuirea duhovnicului său, Natan proorocul. Îl numim pe Natan duhovnic şi nu sfetnic al regelui, pentru faptul că era îndrep­tător în ale Duhului şi mijlocitor între legea lui Dumnezeu şi fărădelegea omului, deşi în Legea Ve­che nu era mântuire, spre deosebire de sfetnic, care mijloceşte între om şi om. Iar dintre neascultători, alegem viaţa regelui Saul, care nu primea sfatul lui Dumnezeu prin Samuil şi neascultând, până în sfâr­şit, a luat plata neascultării, desăvârşit pierzându-se.

Cum ne băgăm datori

David, până a nu fi rege, era al optulea copil la părinţi şi ciobănaş cu slujba, trăind toţi viaţă cum­pătată. Când însă a ajuns rege, dând de trai bun, 1-au îmbulzit poftele; s-a întâmplat şi vremea cu prilej că o vecină a lui, femeia lui Urie, făcea odată baie. David a văzut-o şi s-a aprins de pofta curviei. A aflat cine e, a pus la cale cu făţărnicie şi cu vicleşug trimiterea bărbatului ei în primejdie de moarte - unde a şi murit - şi aşa, i-a luat muierea. Iată-1 pe regele David, cel uns de Dumnezeu cu cinste de rege şi cu dar de prooroc, omorând bărbatul şi prea-curvind cu femeia rămasă. După slujbă era rege, după dar prooroc, trupul însă… vrăjmaş lui Dumnezeu şi ucigaş de om. Şi zice Scriptura: „Fapta aceasta, pe care a făcut-o David, a fost rea înaintea lui Dumnezeu” (II Regi 11,27).

Vremea de plată
Să vedem acum, în ce chip îi rânduieşte Dumne­zeu îndreptarea. Ştim că era uns rege de Samuil proorocul, însă acesta murise. Astfel a trimis Dum­nezeu la David pe Natan, proorocul, care, printr-o asemănare 1-a adus să-şi cunoască păcatul şi vrednicia de moarte. Proorocul sau văzătorul îna­inte al celor ce au să vie de la Dumnezeu, i-a făcut înţeleasă legea, care atârnă peste fără-de-lege. I-a arătat că, făcând moarte de om, sabia va atârna în veac asupra casei sale. Iar pentru că a luat femeia altuia şi femeia sa va fi luată de alţii, dinaintea ochi­lor săi. Ce a făcut el altuia în ascuns, alţii îi vor face lui pe faţă, înaintea a tot norodul. Asta e legea nes­trămutată a dreptăţii lui Dumnezeu, care aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproa­pelui tău. Ce-ai făcut, ţi se va face; ce-ai zis, ţi se va zice; cu ce încarci pe altul, ai să duci şi tu.

Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asu­pra noastră, a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu e o pedeapsă de la Dumnezeu ci o înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă drep­tatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpăna între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea ispăşirii, ca de-o lege milostivă prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bună voie, neumblând cu ocolirea, atunci ne ajută Dumnezeu, iar nevrând să primim cele ce vin peste noi neînţelegându-le, nu ne ajută Dumnezeu, deşi ar fi vrut.

Toată slujba aceasta a lămuririi ucenicului în ale duhului, în ale acelor nevăzute legi, de unde vin peste oameni toate cele văzute, n-o poate face de­cât duhovnicul, căruia i s-a dat meşteşugul, cunoş­tinţa şi puterea ca să ajute omului, să vrea şi el lea­cul ce i-1 vrea Dumnezeu.

Mărturisirea

Când David şi-a înţeles greşeala şi urmările ei, şi-a mărturisit păcatul zicând: „Am păcătuit înain­tea Domnului”. De la această înţelegere şi recu­noaştere a păcatului, făcută înaintea duhovnicului, e cu putinţă îndreptarea. Aceasta e mărturisirea după voia lui Dumnezeu. Îndată după mărturisirea omului, vine de la Dumnezeu iertarea vinovăţiei: „Şi Domnul a ridicat (acum) păcatul de deasupra ta - zise Natan - şi tu nu vei muri”. Înţelegem de aici, ca atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, as­cunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

Ispăşirea

Dumnezeu ne iartă uşor, însă noi, fiind uşuratici cu firea şi scurţi de minte, trebuie să câştigăm ierta­rea lui Dumnezeu, cu osteneală sau cu nevoinţă multă. Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu, îndată după mărturisire. Cu năravul păcatului însă, trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viaţa. Această vreme de amărăciune, care ne învaţă minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi, e chiar vremea ispăşirii. Căci ispăşirea ne învaţă cel mai bine calea lui Dumnezeu.

Să nu uităm însă, că una e ispăşirea omului care s-a mărturisit şi alta e ispăşirea omului care nu s-a mărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, asta-i uşurează ispăşirea (răbdarea încercărilor); celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.

Iată cum îl trece Dumnezeu pe David prin amărăciunile învăţării de minte, sau calea ispăşirii prin suferinţe. Sabia ce ar fi atârnat asupra vieţii lui -dacă nu şi-ar fi mărturisit păcatul - se mută asupra copilului său, ca unul ce era în fărădelegi venit. Prorocul îi prevesteşte moartea copilului ce i se va naşte. În casa regelui încep să vie ispite peste ispite, între ceilalţi fii ai săi. Pe unul din ei, regele îl pedepseşte, ca doi ani să nu-i vadă faţa, ceea ce era neînchipuit de greu pentru fiul de rege. Pedeapsa aceasta însă îşi dă roada tocmai contrar aşteptă­rilor, căci fiul său, prin suferinţa sa câştigă dragos­tea poporului şi unelteşte răsturnarea de pe tron a tatălui său. Pe de altă parte, ispititorul, duhul cel rău, cearcă şi pe rege, nu cumva va vrea să despartă poporul în două tabere, una a lui şi alta a fiului său şi să se bată împreună, ca să îşi apere tronul, ceea ce ar fi pricinuit multă vărsare de sânge?

Iată cum îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, să încerce pe robii lui Dumnezeu: nu cumva se mai află la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie sau părere înaltă de sine, şi printr-însa să-i întineze iarăşi în cele dintâi; ba, dacă ar izbuti, în mai mari să-i cufunde. Regele David (sau dacă vreţi: sufletul) se săturase de văr­sare de sânge şi n-a mai vrut să-şi apere mândria de rege, ci şi-a ales mai bine fuga de pe tron: umilinţa cea mai de pe urmă ce-i poate veni unui rege. Fuga lui însă dovedeşte, nu cea mai mare slăbiciune, ci cea mai mare putere. Căci primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului, pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe. David era hotărât să-şi ispăşească deplin fărădele­gea şi să nu se mai încâlcească iarăşi în aceleaşi păcate. Drept aceea, fugind de prigonirea fiului său: „S-a dus în muntele Eleonului, şi mergând plângea, capul îi era acoperit (aşa e jalea la iudei), picioarele desculţe şi toţi oamenii care erau cu el îşi acoperiseră fiecare capul şi mergeau plângând” (II Regi 15,30).
Prin cuptorul smereniei

Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei

plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei. (Sirah 2,5)

Ispăşirea mai are şi laturi neaşteptate prin care îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau la chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-1 pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Astfel, pe când re­gele trecea plângând, un om oarecare, ca din senin, începu să arunce cu pietre după el şi după tot poporul, şi să-i azvârle în obraz blesteme: „Pleacă, pleacă, nelegiuitule şi ucigaşule!”

Iată cum îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor ce se ispăşesc, ca să-i scoată din calea mân­tuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere ,,onoarea”. Potrivnicul, dacă n-a reuşit să-1 facă să-şi măcelărească poporul în două tabere, era aproape sigur că măcar o moarte de om tot va mai scoate de la rege. Şi, fiindcă prin blestemele cele din senin nu 1-a putut scoate din liniştea pocăinţei (şi să-1 îm­pingă) la iuţimea mâniei ucigaşe, s-a mulţumit vrăj­maşul să intre într-unul din însoţitorii săi şi să ceară regelui moartea acelui om: „De ce acest câine leşinat blestemă pe domnul meu? Mă duc să-i tai capul!” (II Regi 16,9).

David, însă, luminat de Dumnezeu prin Natan proorocul, duhovnicul său, era prevenit şi avea cu­noştinţă despre legea ispăşirii (a încercărilor), pre­cum că de la Dumnezeu îngăduire este şi cu a Lui purtare de grijă trebuie să treacă, pentru păcatele sale, prin cuptorul smereniei (Sirah 2,5), sau focul curăţitor al ocărilor, ca un bun ascultător de Dumnezeu. De aceea regele, în loc să asculte ispita vrăjmaşului, cea din însoţitorul său, o taie cu blândeţea şi cu înţelepciunea, zicând: „Lăsaţi-1 să blesteme, căci Domnul i-a poruncit să blesteme pe David. Cine poate să zică Domnului: «De ce faci tu aşa?»” Însoțitorul regelui, însă, cuprins de duhul rău care cerea moarte de om, nu se lasă bătut uşor, de acea regele de mai multe ori îi spune acelaşi cu­vânt. (E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, de foarte multe ori trebuie să i-o învălui cu cuvântul bun, ca să i-o izbăveşti din robia gândului străin. Aci e calea cea mai lungă: de la urechi la inimă). Până în sfârşit, pentru că sfetnicul nu mai tăcea pentru apărarea onoarei, regele destăinui însoţitorului său taina răbdării sale, zi­când: „Poate va căuta Domnul la umilirea mea şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui”, cuvinte de frumoasă mărturie pentru regele care, întru cunoştinţă fiind, era smerit.

Şi aşa se duceau alături, fiecare în calea lui: re­gele în calea ispăşirii sau a ascultării de Dumnezeu şi ocărâtorul în calea ocării; iar vrăjmaşul, nevăzut, arzându-se de smerenie…

Totuşi, de ce îngăduie Dumnezeu aşa palme în calea dreptului? Pentru că nu este altă cale de sfin­ţire şi pentru că înaintea lui Dumnezeu nici cerul nu este destul de curat (Iov 15,15), iar sfinţire fără umi­lire nu există. Nouă, celor păcătoşi şi grei la pricepere, numai pe calea ocărilor ne aduce aminte de păcate­le noastre ştiute sau uitate, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim. Dacă ne-am cunoaşte cât sun­tem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea, dar dacă nu ne cunoaştem păcatele, ni se pare, în ochii noştri, că suntem drepţi şi nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe oricine făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i cum nu trebuie, ci zi ca David: „Pentru păcatele mele, Domnul i-a poruncit să mă blesteme, dar pentru năpăstuirea ocării, va avea Dumnezeu milă de mine”.

Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună, după voia lui Dumnezeu, soţie şi mamă cum­secade, şi totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oa­recare, un vecin, sau propriul tău copil sau soţ să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădito, ucigaşo, hoaţo… iar tu, neştiindu-te de vină cu nici una din acestea, şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate întâmpla să sari ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndrep­tându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-1 ucigându-1 cu mânia.

Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte precum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit asupra ta vreo gre­şeală mai veche, cu propriul tău soţ, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul răbufneşte odată, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îţi strigă în ocara sa vreun păcat de-al părinţilor, de care (copi­lul) trebuie cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că, pentru vreun gând rău asupra vieţii sale, el, la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era să o faci asupra lui. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi, iată, ţi se aduc aminte. Că prin cei mai apropiaţi primim arsu­rile cele mai curăţitoare, ştiut fiind că nu este ne­dreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumne­zeu, se răstesc la noi cei ce ne-au îndemnat la pă­cate (diavolii), şi, prin vreo oarecare gură slabă, ne strigă pe înţeles vinovăţiile noastre, pe care încă mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters din potloagele lor.

Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în ne­cazuri bucuraţi-vă! Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu, tot ce i se întâmplă, spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de a nu strica ce ne tocmeşte Dumnezeu.
Învaţă de la cel păţit

Ispăşirea are o vreme a ei, care e mai scurtă sau mai lungă, după chipul în care prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui Dumnezeu. Dacă su­fletul se statorniceşte în bine şi purtările dinafară de asemenea, amărăciunile ispăşirii trec şi vremea iarăşi se întoarce spre bucurie, dimpreună cu toate lucrurile, care nu ne mai stau împotrivă.Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine mândria, căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata mărire e smerenia. Asta tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace, până şi pe Dumnezeu. Deci, când amărăciu­nea ispăşirii și-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.

Iată în viaţa lui David lucrurile acestea…

Fiul răzvrătit al regelui a fost omorât într-o bătă­lie, deşi tatăl său a vrut să-1 cruţe, însă aşa se plă­teşte înaintea lui Dumnezeu răzvrătirea copiilor asupra părinţilor. David ajunge iarăşi rege. Pe drum, când acesta trecea Iordanul, îi iese înainte şi omul acela care-1 blestemase şi tare i s-a rugat de iertare, ca să nu-1 omoare pentru greşeala aceea. Iată cum, pentru răbdarea de atunci a regelui, a întors Dum­nezeu şi pe cel ce 1-a amărât, ca să-şi ceară iertate, cunoscându-şi greşeala. Iar în locul copilului care-i murise, i-a dat pe Solomon, cel mai înţelept dintre fiii Răsăritului (III Regi 2,35).

Calea prin care 1-a învăţat şi 1-a curăţit Dumne­zeu pe David, regele-prooroc, ne-a lăsat-o scrisă. E Psaltirea. Toate cuvintele Psaltirii dovedesc cunoş­tinţa cea din păţanie, sau învăţămintele din durere, singura cale care poate învăţa ceva pe oameni. Toc­mai ajunsese cu scrisul la psalmul 31. În el vedem ascunse învăţămintele care le-a trăit mai întâi el, de îndată după săvârşirea celor două fărădelegi. Cu cele descrise până aici, înţelegerea psalmului e mult ajutată. Totuşi o tâlcuire pe scurt nu strică.

1. Ferice de acela căruia i s-au lăsat fărădelegile şi ale cărui păcate i s-au acoperit.

2. Ferice de omul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul şi în sufletul căruia nu se află vicleşug.

Psalmul acesta 1-a scris după ispăşirea fărădele­gii, când iarăşi avea în suflet starea de fericire, de pe urma împăcării cu Dumnezeu. De aceea începe feri­cind pe omul căruia i-a iertat Dumnezeu păcatul.

Totuşi, învăţătura din vremea ispăşirii (din neca­zuri) e de aşa fel, încât şi în vremea de fericire a sufletului nu poţi uita amărăciunile, cu care te-a în­văţat Dumnezeu minte. Şi, ca aducere aminte, înşi­ră stările sufleteşti chinuitoare prin care trece omul, câtă vreme nu vrea să-şi mărturisească greşelile.

3. Câtă vreme am păstrat tăcere, mi se mistuiau oasele şi suspinele nu-mi mai conteneau.

4. Că zi şi noapte mă apăsa mâna Ta şi seca vlaga mea, ca de arşiţa verii.

După o vreme, când durerea de pe urma păcate­lor se face nesuferită, îi trimite Dumnezeu duhovnic, mijlocitor, în faţa căruia:

5. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o.

6. Zis-am: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea!” Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu.

Aici e bine să luăm aminte însăşi mărturia proo­rocului David, precum că îndată după mărturisire, Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului, totuşi ispăşi­rea o faci, şi de multe ori înduri încercări ani de zile în şir. Să fim înţeleşi: ispăşirea nu-i pedeapsă, ci şcoală, lumină la minte şi milă de la Dumnezeu. Că are suferinţe? De n-ar avea, n-am învăţa nimic. Pre­cum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii, iar din odihnă încă n-a ieşit ceva de folos.

Iată apoi învăţătura pe care o dă proorocul şi pentru ispitele din vremea ispăşirii, cât şi pentru credinţa în Dumnezeu, care ţine cumpătul omului.

7. De aceea, toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vremea cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi.

8. Tu eşti limanul meu şi Tu mă izbăveşti la vreme de necaz; Tu faci să-mi răsune împrejur cân­tări de mântuire şi-mi zici:

9. „Înţelepţi-te-voi şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie să mergi, sfătuitorul tău voi fi şi ochiul Meu va fi asupra ta”.

Şi iarăşi dă sfaturi la cei ce nu prea pricep rostul întăririi sufleteşti în vremea ispăşirii, zicând:

10. Nu fiţi fără minte, cum e calul şi catârul, pe care-i sileşti la supunere cu frâu şi cu zăbală.

11. Multe sunt bătăile care-1 ajung pe păcătos. Iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina.

Psalmul sfârşeşte cu strigarea de bucurie, ca a unui izbăvit de Dumnezeu şi iarăşi făcut drept.

12. Bucuraţi-vă întru Domnul şi vă veseliţi, drep­ţilor! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei drepţi la inimă.

Iar în Psalmul 33, bucuria, cunoştinţa şi sfatul iarăşi se prind în horă:

1. Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea; lauda Lui va fi pururi în gura mea.

2. Întru Domnul se va lăuda sufletul meu; audă cei blânzi şi să se veselească!

3. Slăviţi pe Domnul cu mine şi să înălţăm nu­mele Lui împreună.

4. Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile m-a izbăvit.

5. Apropiaţi-vă de Domnul şi vă veţi lumina şi fe­ţele voastre nu se vor ruşina.

6. Vreun necăjit de-L strigă, îl aude Domnul şi-1 mântuieşte din toate necazurile lui.

7. (Că) Îngerul Domnului străjuieşte în jurul ce­lor ce se tem de Dânsul şi din toate necazurile lor îi scapă.

8. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul! Ferice de omul care nădăjduieşte într-însul.

9. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că nimic nu lipseşte celor ce se tem de Dânsul…

Şi aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatului. Lumina ei atrage la cunoştinţa tai­nelor lui Dumnezeu, cele asupra vieţii, îndrumă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate palmele ispitelor.
Sursa:Extras din cartea :Fericirea de a cunoaste calea -Arsenie Boca

Read more...

INGER, INGERASUL MEU

>> 21 iun. 2010


Read more...

Rugaciune

>> 20 iun. 2010


Read more...

Amintiri despre batranul Porfirie

>> 18 iun. 2010

Raspundea înainte de a fi întrebat

Într-una din zile când m-am aflat la Atena, m-am dus la Paraclisul Sfântului Gherasim de la Policlinica din Atena, unde se afla Bunicutul, pregatit sa marturisesc pacatele savârsite de la ultima spovedanie. Printre alte pacate pe care mi le notasem pe o hârtiuta, mi-am notat si sa-l rog pe parintele sa ma sfatuiasca ce sa fac si în ce fel sa ma port, pentru a deveni mai bun. Asadar a doua zi m-am dus la biserica. Parintele se afla în dreptul usii din dreapta a Sfântului Altar, cum intri înauntru. M-a primit bucuros si, fara sa-i fi spus pentru ce am venit la el, m-a chemat la el si a început sa ma povatuiasca, spunându-mi:
- Fiule, sa fii mereu bun, sa ierti, sa iubesti, sa-ti faci treaba constiincios, sa te rogi si sa te lupti.
Eu ramasesem mut, fiindca cuvintele sale erau chiar raspunsul la întrebarea pe care voiam sa i-o pun.

Un frate de-al meu era chinuit de o nedumerire: se întreba daca îl iubesc crestineste sau nu.
Odata când ne-am dus la Parintele Porfirie, asa cum faceam adesea, fara sa-l întrebam nimic, acesta ne spuse:
- Ei, cât de mult tineti voi unul la celalalt!
Astfel ne-am linistit amândoi.
Stie ce voiesc cei ce asteapta

Într-o zi în fata manastirii, împreuna cu alti oameni, astepta într-o masina rosie o doamna. Se numea Maria si astepta sa-i vina rândul sa intre la parintele. Batrânul vedea ca femeia avea o problema grava ce o nelinistea foarte tare, de aceea le-a spus surorilor sa o cheme la el peste rândul celor ce stateau acolo pentru a vorbi cu parintele. S-au dus asadar surorile la masina femeii si i-au spus sa intre la parintele, dar ea n-a vrut, fiindca era încredintata ca maicile faceau o confuzie de nume, în privinta persoanei chemate.
Chemând-o a doua oara, dupa ce s-au încredintat ca ea era aceea careia voia parintele sa-i vorbeasca, femeia i-a spus din nou ca trebuie sa fie o confuzie, fiindca parintele nu o cunoaste si nu a mai vazut-o vreodata. Totusi, le-a urmat.
Nu era nici o confuzie, asa cum crezuse Maria, ci Parintele Porfirie voise sa-i vorbeasca despre problema grava pe ce o preocupa.
Reaminteste

O sora mi-a povestit acestea:
„M-a sunat un preot din strainatate si m-a rugat sa îl întreb pe Bunicut daca îi dadea binecuvântarea sa întreprinda niste lucruri ce-l priveau într-o problema personala, despre care îl mai întrebase si în alte rânduri.
Eu însa am uitat sa-i spun imediat Bunicutului, iar a doua zi, pentru prima oara, Parintele Porfirie m-a sunat la birou si, referindu-se la problema acelui preot, îmi spuse:
- Hai, fiica mea, vorbeste!
Dupa ce i-am prezentat problema preotului, mi-a zis:
- Sa faca întocmai cum i-am spus. Cu bine! Si închise telefonul".
Îl vedea pe cel viclean ispitindu-ne

Un frate mi-a povestit:
„Într-o zi la mine în casa mare zarva. Fiul meu cel mic se rasfata întruna ca un copil ce era, certându-se cu mama sa.
În tot acest timp eu simteam în casa prezenta mea, a sotiei, a copilului meu, dar si pe cea a satanei. Chiar în acele clipe de zarva suna telefonul. Era Bunicutul. Si, înainte de a apuca eu sa termin de spus mica rugaciune pe care o începusem, zicând „Dumnezeul meu, Te rog, alunga-l pe cel viclean din casa mea", deodata s-a asternut linistea în casa. Ridicând receptorul, am auzit vocea Batrânului ce îmi spunea:
- Gata acum. Cel rau îl pusese pe fiul tau sa se certe cu voi. Hai, la revedere! Mai zise parintele si închise telefonul.
Am ramas uluit de felul în care ne urmarea Batrânul", spuse fratele.

Un frate îmi povesti acestea:
„Într-o zi îl duceam undeva pe Parintele Porfirie cu masina mea. Cum mergeam asa, vazând la un moment dat un tânar pe o motocicleta care facea niste „figuri" foarte periculoase, îmi spuse:
- Ei, acum vad un diavol care sta chiar lânga el! Necuratul îl pune sa faca ce face, fiindca diavolul nu are dreptul sa-l ucida el însusi. Asadar, îndemnându-l sa faca lucruri de felul acesta, îl face sa se ucida singur".
Vede gândurile viclene

Acelasi frate mi-a povestit acestea:
„Într-o zi ma dusesem în Kallisia ca sa-l iau pe parintele. Mi-am lasat masina în locul unde începe cararea ce duce la manastire.
Îndata ce m-am dat jos din masina, m-au napadit deodata niste gânduri de hula, pline de nerusinare, împotriva Batrânului, ceva de neînchipuit! Am început sa-mi scutur capul, încercând sa ma lepad de ele. Fiind asadar în starea aceasta, m-am asezat pe o piatra si-am început sa ma rog sa scap de aceste gânduri, stiind ca Batrânul cunoaste aceste lucruri. Si nu ma gândeam atât la Dumnezeu, cât la Bunicutul! În scurt timp gândurile s-au risipit si-am reusit sa ma linistesc.
Dupa vreo douazeci de minute am ajuns la manastire.
Parintele Porfirie ma astepta surâzator în poarta si, îndata ce m-am apropiat de el, mi-a zis:
- Ei nu te necaji. Astea sînt gândurile celui rau, nu ale tale, asa ca nu le da atentie.
Asadar, parintele îmi vazuse gândurile, îmi citise cugetul si de aceea îmi spusese sa nu ma mai gândesc la ele si ca nu sînt ale mele, ci ale celui viclean. Minunate lucruri savârsesc sfintii!".
Ne pazeste de duhul cel viclean

Un frate mi-a povestit urmatoarele:
„Într-o zi am plecat din Atena împreuna cu Bunicutul, ca sa vedem un teren. Asta se întâmpla înainte sa cumpere terenul pe care se afla acum manastirea. Ne-am dus asadar la Inofita.
Pe drum parintele a început a-mi spune niste lucruri cu un înteles atât de adânc, încât nu l-am putut patrunde. O vreme a continuat sa vorbeasca, apoi deodata a început sa strige:
- Mai omule, pricepi ce-ti spun?
Eu l-am privit cu mirare, spunând în sinea mea: „Doamne, ce-o striga Bunicutul asa tare? Nu l-am mai auzit niciodata strigând asa". Apoi i-am raspuns:
- Nu, Bunicutule, nu pricep.
A doua zi m-a sunat la serviciu si m-a întrebat:
- Ai bagat de seama ieri ca ti-am vorbit mai tare?
- Da, Bunicutule, i-am raspuns.
- Stii de ce am facut asta?
- De unde sa stiu, parinte?
- Ei bine, fiule, venea un duh necurat ce voia sa-ti sadeasca în minte gânduri de îndoiala despre cele ce-ti spuneam, asa ca am strigat ca sa te scot de sub înrâurirea sa.
- Cum, parinte? Cum e cu putinta asa ceva?
- Ei bine, este. Îti voi spune eu altadata cum anume. Acum, ramâi cu bine, mai zise parintele si închise telefonul.
Altadata l-am întrebat despre aceasta, iar parintele mi-a spus:
- Ei, lasa asta acum. Gata! S-a dus!
„Matematici superioare", am cugetat eu în sinea mea".
Ne urmareste rugaciunile

Într-o seara, facându-si rugaciunea, un frate îl ruga pe Dumnezeu, Ca Batrânul sa primeasca un dar din partea sa, ca sa-l pomeneasca mai mult, dupa cum socotea fratele.
A doua zi dimineata Bunicutul îl astepta la usa din dreapta a Sfântului Altar al Bisericii Sfântul Gherasim. Când s-a apropiat, parintele l-a întrebat:
- Ei, ce tot voiai de la mine, de m-ai deranjat toata noaptea trecuta?
I-a spus fratele ce dorinta avea. Atunci parintele i-a spus, surâzând, sa-i cumpere o carte cu titlul „Simbolica" de Androutsos. I-a scris titlul pe o hârtie, iar acela a pus-o de îndata în portofel, unde a si pastrat-o mereu ca sa n-o piarda, de parca ar fi primit un talisman de mare pret.
Apoi, ca sa-l pomeneasca si fratele pe el, Bunicutul i-a spus:
- În fiecare seara, înainte sa mergi la culcare, sa faci zece metanii si sa spui „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma".
Astfel au aflat amândoi multumire.

O sora mi-a povestit urmatoarele:
„Acum câtiva ani, prin 1985 sau 1986, fiica mea se simtea foarte rau. S-a dus asadar la cardiolog, care i-a spus ca facuse fibrilatie atriala. Medicul a insistat sa se interneze, fiindca altminteri, asa cum i-a spus sotului ei, risca sa faca o embolie.
Îndata ce am aflat acestea, am început a ma ruga cu durere în suflet lui Dumnezeu si Maicii Domnului, sa-i dea zile ca sa-si poata creste cei doi copii mici pe care îi avea.
Îndurerata cum eram, L-am rugat pe Dumnezeu sa o însanatoseasca si, totodata, sa-mi dea un semn din care sa vad ca raspunde rugaciunii mele, ca sa ma mai mângâi putin.
Astfel, în starea în care ma aflam, în aceeasi zi, pe seara, cam pe la ora sase, ma suna un frate din Atena care îmi zice ca Bunicutul îi daduse telefon si-i spusese sa-mi transmita sa nu ma nelinistesc, caci toate vor merge bine, cu ajutorul lui Dumnezeu. Într-adevar, fiica mea s-a facut bine. Ceea ce este cu adevarat important este faptul ca eu ma rugam lui Dumnezeu, aflându-ma în Creta, iar Dumnezeu mi-a trimis raspuns prin intermediul preabunului si sfântului nostru Bunicut.
De buna seama nu era prima data ca Dumnezeu raspundea cererilor mele, prin intermediul Bunicutului nostru, dat fiind ca si în alte rânduri ma înstiintase în acest chip".
Stia daca a murit cineva

Un frate mi-a spus:
„În ziua de 6 aprilie 1967, pe când ma aflam la serviciu, am fost înstiintat ca sora mea era grav bolnava. În realitate însa, ea murise. Asadar, înainte sa merg la spitalul la care era internata, am trecut pe la Sfântul Gherasim ca sa iau binecuvântare de la parintele. L-am gasit în biserica si l-am întrebat:
- Ce vezi, Bunicutule, despre starea sorei mele?
Parintele mi-a spus:
- Sa sti, fiule, ca Hristos îi învie pe cei morti.
Eu, fara a cugeta prea bine la profunzimea celor spuse de Parintele Porfirie, mi-am zis în sinea mea: „Ce tot zice parintele? Eu, care îl socotesc sfânt, îl întreb despre sora mea, iar el îmi raspunde cu asemenea cuvinte ciudate?". Am plecat apoi fara a-i spune nimic. Abia când am ajuns la spital si am aflat ca sora mea murise, am priceput întelesul Parintelui Porfirie".

Într-o zi de vineri, în anul 1977, un frate mi-a povestit acestea:
„Aflând ca mama se îmbolnavise grav, m-am învoit de la serviciu ca sa merg sa o vad, în satul nostru.
Înainte de a pleca spre sat, l-am sunat pe Parintele Porfirie si i-am spus:
- Parinte, mama mea e grav bolnava. M-au anuntat cei din sat si trebuie sa ma duc la ea.
Atunci Bunicutul îmi spuse:
- Ei, mama ta era plina de zile!
Eu n-am priceput prea bine ce voia sa zica. Când m-am întors la Atena, i-am dat telefon Bunicutului. A raspuns o sora, care m-a întrebat:
- A murit mama ta?
- Dar tu de unde stii? am întrebat-o.
- Mi-a spus parintele care a vazut, raspunse ea.
Am sunat iar dupa putin timp si am vorbit cu parintele, care mi-a spus:
- Am vazut ca mama ta a murit si ca sufletul ei este bine. Am vazut ca se ducea la cer.
Îi spusese acestea si sorei cu care vorbisem la telefon. I le spusese înainte sa ma întorc eu din sat si înainte sa-i fi spus ca a murit mama. Într-o sâmbata s-a savârsit. Duminica am îngropat-o, iar dupa-amiaza eu m-am întors si l-am sunat pe parintele de la fratele meu de acasa, care a auzit si el ce am vorbit la telefon cu Batrânul".
Cunoaste voia lui Dumnezeu

Cunosteam un cleric într-un sat vecin. Odata, pe când mergeam cu parintele, i-am pomenit numele aceluia, iar Batrânul a spus:
- Stii, odata ma dusesem acasa la parintele D. Dupa ce m-a primit, m-a rugat sa-i spun ce vad despre familia lui. Staruind foarte mult, m-a înduplecat. I-am spus asadar sa-mi aduca o fotografie cu întreaga sa familie. A gasit de îndata o fotografie si, dupa ce mi-a dat-o, am început sa-i spun câte ceva despre caracterul fiecaruia. Când însa am ajuns la fiica lui, nu i-am mai putut spune nimic!
- Hai, Bunicutule, spune-mi si despre ea, ma ruga preotul. Spune-mi!
Eu însa, fiindca nu vedeam nimic, i-am spus:
- Asa trebuia sa fie. Cu adevarat asa trebuia sa se întâmple.
Atunci parintele D. Sari în sus si-mi spuse:
- Da, Bunicutule, asa trebuia. Trebuia sa moara, fiindca era bolnava si suferea foarte mult.
Continuându-si povestirea, Bunicutul îmi spuse: „Vezi asadar, ca Dumnezeu vrea sa ne oprim într-un punct, iar ceilalti sa continue. De aceea nu îi puteam spune nimic despre fiica lui".
Vedea Raiul

Dupa moartea parintelui Yannis K., Bunicutul vazuse ca parintele se afla în Rai, înconjurat de multa lumina. Dupa vreo treisprezece ani s-a savârsit si preoteasa Maria K., iar când fiul sau A., l-a întrebat pe Parintele Porfirie despre parintii sai, acela i-a raspuns:
- Cu mare bucurie se bucura! Îi vad îmbratisati, bucurându-se împreuna de pacea Raiului.
Astfel Parintele Porfirie vedea si sufletele celor raposati, stiind unde se duceau si cum se duceau.
Vedea sfintenia

În ziua de 4 mai 1981 a adormit în Domnul, în Hania, parintele Elefterie, fiu duhovnicesc al Bunicutului. La câteva zile de la moartea parintelui Elefterie, Bunicutul ne spuse:
- Parintele Elefterie e sfânt acum. Doamne, Iisuse Hristoase, ce sfânt este! Este foarte sfânt!
Fiind atent la cele esentiale uita numele

O sora din Creta mi-a povestit acestea:
„Parintele Porfirie venise în vizita în Hania pentru câteva zile. Statea acasa la parintele E. În vremea aceea nu eram foarte apropiata de biserica sau, mai de graba se poate spune ca ma preocupa prea putin. Într-o dimineata ma suna Episcopul nostru, care îmi spuse ca în casa parintelui E. se afla un calugar ce are darul stravederii, si as avea mare bucurie de l-as cunoaste. Urmându-i sfatul, ma-am dus acasa la parintele E., mai degraba curioasa sa aflu cât era de stravazator. Am sunat la usa. Mi-a deschis chiar Parintele Porfirie, care m-a întrebat cum ma cheama. Dupa ce i-am raspuns, m-a luat cu el într-o camera si am început sa discutam. Dupa o vreme, ma întreba din nou cum ma cheama. I-am raspuns iar. Apoi a început sa-mi spuna felurite lucruri si, în timp ce vorbeam, ma tot întreba din când în când cum ma cheama. Eu îi tot raspundeam de fiecare data cum ma cheama. Asta a durat destul de mult. Dupa o vreme, am început sa-mi spun în sinea mea: „Ia gândeste-te ce stravazator trebuie sa fie acest parinte, de vreme ce nu-si poate aduce aminte nici cum ma cheama, desi i-am spus de atâtea ori".
În clipa aceea, Parintele Porfirie îmi spuse:
- Fiica mea, nu trebuie sa gândesti asemenea lucruri.
Si începu sa-mi spuna tot ce gândeam despre sfintia sa. Într-adevar, a fost o experienta cumplita pentru mine. De atunci nu am mai avut niciodata îndoieli, cel putin în privinta sa".
Este folosit ca mijloc de mântuire

O sora mi-a spus:
„Odata când m-am dus la Parintele Porfirie împreuna cu sotul meu, acesta i-a spus:
- Eu, Bunicutule, nu prea pricep ce îi spuneti sotiei mele.
Vazându-l suparat, parintele îi spuse:
- În satul vostru aveti niste maslini. Ogorul vostru se afla pe-o costisa si aveti si niste sapaturi în pamânt.
Astfel începu sa-i descrie tarinile pe care le avea în sat, sapaturile în pamânt si alte lucruri, ce-i erau cunoscute doar sotului meu, pentru a-i dovedi astfel netarmurita sa afectiune si iubire pe care le nutrea pentru el. Lucrul acesta l-a impresionat foarte tare pe sotul meu si de atunci si-a schimbat parerea despre Parintele Porfirie".

Dupa ce a facut o calatorie prin mai multe locuri, întorcându-se Parintele Porfirie în casa unuia dintre fiii sai duhovnicesti, îi spuse fratele acestea:
- Parinte, te rog mult sa-i dezvalui ceva sotiei mele, pentru a deveni mai buna si a se putea apropia si ea mai mult de Hristos.
Întorcându-se spre el, Bunicutul îi raspunse:
- Stii ce-mi ceri, rugându-ma sa fac asta?
- Ce? îl întreba fratele.
- Ei bine, prin ce mi-ai cerut, mai mult se va vatama. E ca si cum i-as pune pe cap o mare greutate, apasând în jos. Asadar, nu-ti voi îndeplini dorinta, ci voi face un lucru din care se va folosi foarte mult.
- Ce, Bunicutule? a întrebat fratele.
- Iata, ma voi ruga pentru ea si astfel va avea un folos înzecit.
- Fii binecuvântat, Bunicutule, zise fratele.
Totusi, ca sa nu-l necajeasca pe acel frate, în momentul când sotia aceluia îi aducea un suc, parintele o întreba:
- Ai cumva o fotografie cu satul tau?
- Da, raspunse aceea.
Într-adevar, îi aduse o fotografie în care se vedea satul femeii, sat unde cresteau multi copaci, dintr-un capat în celalalt. Atunci parintele o întreba, aratându-i un loc pe fotografie:
- Ia spune-mi, nu cumva aici se afla apa?
- Ba da, Bunicutule, se afla.
Atunci Bunicutul îi arata un alt loc pe fotografie si o întreba din nou:
- Dar aici se gaseste apa?
- Da, Bunicutule, îi raspunse ea din nou.
Apoi parintele îi arata un al treilea loc si o întreba acelasi lucru, iar ea îi dadu din nou dreptate. Atunci parintele îi spuse:
- Bine, fiica mea, acum poti lua înapoi fotografia. E foarte frumos în satul tau.
Auzind acestea, fratele se bucura foarte mult în sine lui de aceste dezvaluiri pe care i le facuse sotiei sale, mai ales fiindca astfel îi împlinise dorinta pe care i-o pusese înainte de a intra în casa lor.

Harisma înaintea vederii
Prevede cele viitoare

În anul 1970, un frate s-a dus pentru a doua oara la Parintele Porfirie, cu care îi facusem cunostinta, iar parintele, printre altele, i-a spus si acestea:
- Vad în interiorul tau o mare putere. O putere extraordinar de mare! Te vad vorbind în adunari, în niste biserici.
Într-adevar, acel frate, la zece ani de la întâlnirea cu Parintele Porfirie, vorbeste în fiecare zi în diferite biserici precum si la posturi de radio despre Biserica lui Hristos. Vorbeste cu dragoste mare, cu osteneala, râvna si mult zel, cu rabdare si stradanie zilnica.

Sursa: Extract din cartea AMINTIRI DESPRE BATRANUL PORFIRIE

Read more...

Din viata Parintelui Porfirie

>> 16 iun. 2010


Cum l-am cunoscut

Prima oara l-am vazut pe Parintele Porfirie în anul 1956, la Paraclisul Sfântului Gherasim de la Policlinica din Atena, când m-am dus sa ma spovedesc. Dupa ce m-am spovedit, mi-a citit rugaciunea pentru iertarea pacatelor si m-a întrebat:
- În meseria ta lucrezi cu caii?
- Nu, i-am raspuns. Dar de ce ma întrebati, parinte?
- Fiindca am vazut trecând prin fata ta un cal foarte frumos.
A tacut o vreme, apoi mi-a zis:
- Ei, nu conteaza.
Au trecut de atunci aproape treizeci si cinci de ani. La rastimpuri îmi aduceam aminte de cele spuse de parintele, dar nu puteam sa le gasesc nici o noima, asa ca nu ma mai gândeam la ele.
Astazi însa, miercuri, 15 ianuarie 1992, ziua sarbatorii iubitului nostru Sfânt Ioan Kalivitul, mi s-a lamurit nedumerirea si m-am bucurat foarte tare. Ba chiar am sarbatorit descoperirea cu lacrimi multe de bucurie.
În vreme ce îmi puneam în ordine grabitele notite pe care însemnasem toate lucrurile minunate si toate cuvintele de învatatura ale Parintelui Porfirie, chiar în clipa în care ma întrebam ce însemna trecerea acelui cal prin fata mea, am auzit deodata o voce, ca o adiere de vânt, ce mi-a spus: „Este aceasta carte pe care o vei scrie despre mine".
Doar aceasta întâmplare mi-a dat curaj mie nevrednicul, sa purced la editarea acestei carti ce cuprinde amintirile mele despre Parintele Porfirie, pe care îl rog sa ma judece cu mare îngaduinta pentru neajunsurile cartii si totodata sa-mi dea binecuvântarea sa.

Amintiri de la Muntele Athos


Odata ne-am dus în pelerinaj la o manastire din insula Creta si acolo am întâlnit un calugar care traise o vreme împreuna cu parintele la Muntele Athos. Dupa ce s-au salutat, au început sa povesteasca cât de bine petreceau la Muntele Athos si ce lucruri minunate traiau Batrânii Batrânilor lor.
Îmi amintesc ca, la un moment dat, Parintele Porfirie a spus ca uneori, când trebuiau sa mearga de la o manastire la alta, unii dintre ei se deplasau zburând prin aer. „Cât de în urma sîntem noi astazi", a spus Bunicutul.

Un monah batrân face metanii


Într-o zi parintele mi-a spus:
„Pe când ma aflam la Muntele Athos, am intrat în biserica, m-am asezat în strana si ma rugam.
În aceeasi clipa intra în biserica un calugar care începu sa faca metanii si sa se roage, fara a fi vazut ca ma aflam acolo.
Atunci am vazut ca era scaldat tot într-o lumina mai presus de fire. Doamne, ce priveliste minunata! Ce priveliste cutremuratoare!".

Cum s-a dus la Muntele Athos


Altadata, când l-am întrebat cum si când s-a dus la Muntele Athos, mi-a raspuns:
„M-am dus pe când aveam doisprezece ani, urmând exemplul Sfântului Ioan Kalivitul. La vârsta de douazeci de ani am fost hirotonit preot, iar la douazeci si unu am fost facut duhovnic.
La început fiind lipsit de trebuincioasa experienta, le dadeam canoane grele tuturor monahilor si mirenilor care veneau sa mi se spovedeasca. De aceea, multi dintre ei reveneau dupa o vreme si îmi spuneau ca nu mai pot îndeplini canonul pe care li-l dadusem. Abia acum înteleg ce canoane grele le dadeam la început, lucru care se datora, de buna seama, nepriceperii mele. Sa sti ca era si plin de râvna. Din aceasta pricina, odata când m-am dus acasa si l-am gasit pe tatal meu citind o evanghelie tâlcuita, i-am rupt-o. Ce mult greseam! Acum stiu ca nu trebuie sa fim fanatici în credinta noastra".

Cum facea ascultare


Într-o vreme aveam probleme cu un sef de-al meu, care era un om foarte sever. Când i-am spus Parintelui Porfirie ce pateam, mi-a raspuns:
- Sa faci ascultare, fiule, si sa fii rabdator. Sa nu îi raspunzi, ci mai bine roaga-te.
Când m-am plâns iar parintelui de purtarea sefului meu, mi-a zis din nou:
- Nu ti-am spus sa faci ascultare? Stii ce înseamna ascultarea? Ascultarea înseamna smerenie. Ai priceput?
I-am raspuns:
- Am priceput, Bunicutule.
- Nu, n-ai priceput. Hai sa-ti spun ceva ca sa întelegi ce înseamna ascultarea.
Într-o manastire vietuia un monah foarte aspru, asa cum spui tu ca este seful tau. Toti calugarii care se duceau sa-i slujeasca, nu puteau sta cu el mai mult de o saptamâna. Când am auzit acestea, mi-am zis sa merg si eu sa încerc.
Într-adevar m-am dus la chilia sa si, dupa ce i-am spus pentru ce am venit la el, mi-a zis:
- Bine, acum du-te pe unde ai venit. Si-mi arata fereastra.
Eu, fara sa mai stau pe gânduri, m-am dus si am iesit pe unde mi-a zis.
- Pricepi acum ce înseamna ascultarea?
- Da, înteleg.
- Ei! Ce sa-ti mai spun? Am ramas cu acel calugar mai mult decât toti ceilalti monahi ce s-au dus la el, l-am slujit cu bucurie si, dupa o vreme, am plecat eu singur. Asta este ascultarea adevarata si asa te povatuiesc sa te porti si tu de acum înainte cu seful tau.
- Da, Bunicutule, asa voi face, i-am spus.
Dupa ce mi-a dat binecuvântarea sa, am plecat.

Infarctul


În anul 1978, într-o sâmbata seara, hotarâsem sa merg împreuna cu fiica mea la slujba la Biserica Sfântului Nicolae din Kallisia.
În noaptea acea am dormit foarte prost, având o stare de profunda neliniste. Asadar dimineata am hotarât sa plec cu doua-trei ore mai devreme decât plecam de obicei când ma duceam la manastire.
Îndata ce am ajuns în fata manastirii, îmi iesii în cale Bunicutul, care îmi zise:
- Vino, fiule. De ce ai întârziat atât?
Tocmai se suia pe magarus ca sa mearga pâna la locul unde opresc masinile.
- Am facut infarct si trebuie sa ma duci cât mai repede la spital, mai zise.
Asa am si facut. L-am dus de îndata la spitalul „Yghia", unde i s-a acordat asistenta de care avea nevoie.
De ce nu ma lasati sa plec?

Un frate duhovnic mi-a povestit urmatoarele:
„Bunicutul era foarte bolnav, dupa infarctul suferit în anul 1978. Eu eram unul dintre fiii sai duhovnicesti care îl vizitau adesea. Într-o zi când ma aflam singur lânga patul sau si ma rugam neîncetat pentru sanatatea sa, Bunicutul îmi spuse:
- De ce nu ma lasati sa plec, fiul meu? De ce nu ma lasati, ci ma tineti aici jos?
I-am raspuns:
- Bunicutule, doar stii ca te iubim foarte mult. Te iubim foarte mult si de aceea nu trebuie sa pleci, fiindca avem mare nevoie de tine. Te rog, parinte, nu te necaji pentru starea în care te afli, fiindca nu se cade.
Atunci Bunicutul îmi raspunse:
- Si eu va iubesc, fiule. Si eu va iubesc foarte mult.
Auzind acestea, am început sa plâng, mai spuse fratele meu", încheindu-si povestirea.

Durerile pe care le îndura


De multe ori în ultima vreme îl tot întrebam:
- Ce mai faci, Bunicutule?
Uneori îmi spunea ca se roaga, iar alteori îmi spunea:
- Ei, am dureri mari, foarte mari, iar oamenii ce vin întruna la mine nu ma lasa deloc sa ma linistesc, nici ziua, nici noaptea. Toti vor sa primeasca ceva de la mine. Vin necontenit, unul dupa altul, fara sa înteleaga ca nici eu nu pot. Ce sa fac? Dau slva lui Dumnezeu.
Si, de durere, închidea ochii si strângea buzele.

Despre fotografii


Odata, când am vrut sa îl fotografiem, ne-a spus:
- La ce va trebuie fotografi, de vreme ce Dumnezeu ne fotografiaza în fiece clipa si nici unul dintre filmele sale nu se distruge?

Maica ce i-a luat puterea


Ne dusesem împreuna la o manastire de maici si o maica ce îsi dorea foarte mult sa îl vada pe Parintele Porfirie a venit lânga el si apoi si-a aruncat asupra lui unul dintre vesmintele ei, ca sa ia binecuvântare.
În timp ce plecam, Bunicutul îmi spuse:
- Stii, fiule, în clipa în care maica si-a aruncat vesmântul asupra mea, am simtit cum am pierdut o mare parte din putere.

Plângând pentru altii


Într-o zi, l-am vazut plângând pe Parintele Porfirie, pe când se afla la una dintre manastirile pe care le vizita si l-am întrebat:
- De ce plângi, Bunicutule?
- Ei, din pricina ca maicile de aici nu fac ascultare cum se cuvine.
- Iarta-ne, Bunicutule, i-am zis. Ca nu ne pricepem în ce fel se cade sa ne purtam înaintea ta. Toti gresim.
Atunci Parintele Porfirie n-a mai zis nimic.

Compunea imnuri


În anul 1977 am vizitat împreuna cu Parintele Porfirie si cu alti doi frati, Manastirea Izvorul Tamaduirii din Hania (Creta). Aflându-ne în fata icoanei Maicii Domnului, ne-a pus sa cântam:
„Fecioara cea plina de har,
ulcior datator de mana,
revarsa asupra robilor tai,
izvoarele tale vesnic vii".
Se inspirase din „Hristos a înviat!". Imnul de mai sus îl improvizase imediat, fiindca putea face aceasta cu mare usurinta. De asemenea, de multe ori ne raspundea cu diverse stihuri rimate din cântece.
Rugaciunea
De fiecare data când se ruga, transpira foarte mult si îsi schimba foarte des camasile de corp. Despre felul în care se ruga obisnuia sa spuna:
- Eu pomenesc numele tuturor celor ce au venit sa îmi vorbeasca. Ma rog pentru toti, barbati, femei, copii, parinti si rude. Apoi îl rog pe Dumnezeu sa se milostiveasca si sa îi ajute pe toti cei care au venit la mine sau care mi-au vorbit, dar ale caror nume nu mi le mai amintesc. Pomenirea lor îmi ia mult timp, dar am credinta si încrederea deplina ca Dumnezeu ma aude.

Despre post

Într-o zi Parintele Porfirie mi-a spus:
- N-am mâncat si n-am baut apa de trei zile.

Despre alungarea gândurilor


Parintele Porfirie nu îngaduia sa fie asaltat de gânduri potrivnice voii lui Dumnezeu. Îsi misca brusc fie capul, fie mâinile, fie tot trupul, în functie de locul în care se afla, si astfel nu îngaduia sa îi fie pângarita lumea interioara.

Apreciere si smerenie


Vazându-i pe unii dintre fratii mei duhovnicesti, obisnuiam sa-l întreb pe Parintele Porfirie:
- Bunicutule, cine e acest om?
Când era vorba despre vreun profesor universitar, îmi raspundea:
- Acesta, fiule, este un foarte mare. Este profesor universitar. Noi nu sîntem nimic pe lânga el.
„Stii, când cineva îmi saruta mâna, cu degetele de la mâna fac semnul Sfintei Cruci, si astfel oamenii nu saruta mâna mea, ci Sfânta Cruce.
De asemenea, când vad ca cineva are nevoie de mine si nu îl pot ajuta în alt fel, având mâinile sub rasa, fac semnul Crucii cu mâna aflata sub rasa si astfel îl binecuvântez".

În anul 1979, când m-am dus la Muntele Athos si m-a învrednicit Dumnezeu sa iau binecuvântare de la Parintele Paisie, Sfintia sa m-a întrebat cine era duhovnicul meu. Raspunzându-i ca-l aveam duhovnic pe Parintele Porfirie, cuviosul Paisie mi-a spus:
- Fiule, oameni ca Batrânul Porfirie ne trimite Dumnezeu doar o data la o suta de ani.
Dupa ce m-am întors de la Muntele Athos, i-am spus Bunicutului cele spuse de parintele Paisie, iar el mi-a raspuns:
- Ce tot spui? Putin într-adevar sînt cei care au daruri precum are parintele Paisie.
Cât de smeriti erau amândoi!

Rugaciunea sa îmi aduca odihna


De multe ori când vorbeam cu Batrânul Porfirie la telefon, îi spuneam:
- Parinte, rugati-va pentru mine.
- Ma rog, îmi raspundea.
- Îti multumesc, Bunicutule, îi spuneam.
Apoi închideam telefonul, fiindca stiam ca întotdeauna se ruga pentru mine, ca de altfel pentru toti fiii sai duhovnicesti, si ca ne supraveghea neîncetat, intervenind pentru noi de nenumarate ori, dupa cum bine stiu multi dintre fii sai duhovnicesti, care au petrecut ani de-a rândul alaturi de Parintele Porfirie.

Palme întaritoare


De multe ori când eram cuprins de împietrire duhovniceasca si de temeri, sau când mi se împutina credinta, parintele încerca sa ma scoata din acea stare, lovindu-ma usor peste obraz cu ambele palme. Rezultatul era întotdeauna cel scontat.

Unii oameni veneau la Parintele Porfirie fara sa stie de ce


Unul dintre fiii sai duhovnicesti mi-a povestit urmatoarele:
„Odata, cuprind de entuziasm am vrut sa-l cunoasca pe Parintele Porfirie si niste prieteni de-ai mei. Asadar ne-am dus toti la parintele.
Dupa ce au luat toti binecuvântare de la sfintia sa, eu am ramas de vorba cu Bunicutul. Dupa ce a stat o vreme pe gânduri mi-a spus:
- De multe ori îmi dau seama ca unii oameni vin la mine fara sa stie prea bine de ce vin si vor doar sa îmi vorbeasca. Când vin astfel de oameni, îi evit si nu le vorbesc. Astfel îi fac de pleaca singuri".

Sfaturi lapidare

Acelasi frate îmi povestea acestea:
„De multe ori când veneam din provincie, unde lucram în vremea aceea, intram la Parintele Porfirie, care ma slobozea sa plec, spunându-mi doar un singur cuvânt precum „rabdare" sau „ascultare". Alteori îmi dadea un singur sfat lapidar „Nu te necaji" sau „Roaga-te", fara a-mi mai spune nimic altceva. Pâna la urmatoarea vizita pe care i-o faceam Bunicutului, ma straduiam pe cât puteam sa aplic în tocmai acel unic cuvânt pe care mi-l spusese si, în functie de felul cum reusisem sau nu, parintele era multumit sau nemultumit"

Rastalmaciri

Într-o zi Parintele Porfirie mi-a spus acestea:
- Fiule, uneori vin la mine oameni carora una le zic si, dupa ce pleaca, ei se apuca si spun ca am zis altceva, folosindu-se de numele meu. Altii spun despre mine tot felul de lucruri exagerate. Ca as fi mag, ca sînt nebun, ca zbor prin aer, ca pot fi simultan în doua locuri si altele asemenea, care nu sînt decât capcane întinse de cel viclean înaintea lor. Darul pe care îl am, Dumnezeu mi l-a dat ca sa îi ajut pe semenii mei si ca sa devin si eu bun. Si eu sînt pacatos si vreau sa ma mântuiesc, ca tine si ca toti oamenii. De aceea ma necajesc lucrurile pe care le tot spun despre mine.
Astfel mi s-a plâns Parintele Porfirie.

Teologi neteologhisiti


„Unii teologi, spune parintele, sînt teologi doar dupa diploma, fiind în realitate niste teologi-neteologhisiti".

Cunostinte de botanica


Odata parintele se afla pe un teren, unde lucra un buldozer.
Tot sapând, a dat peste o radacina.
Bunicutul s-a aplecat, a luat radacina si a pastrat-o, zicând ca este cel mai bun leac pentru gât.

Întelepciunea lui Dumnezeu în plante

Într-o zi m-am dus cu Parintele Porfirie la o sera. Ajunsi acolo, parintele mi-a spus:
- Vino sa vezi ceva!
- Ce, Bunicutule? l-am întrebat.
- Ia priveste cum stau bananele în acest banan. Vezi? ma întreaba.
- Ce e asa de deosebit? Am zis nedumerit.
- Priveste, fiule, cum orânduieste totul în chip minunat întelepciunea lui Dumnezeu.
Din pricina greutatii sale, bananul nu-si îndreapta petiolul în sus, ci spre pamânt, putând tine astfel ciorchinele de banane. Altminteri, din pricina greutatii ciorchinelui, copacul s-ar dezradacina.

Sursa: Extract din cartea AMINTIRI DESPRE BATRANUL PORFIRIE

Read more...

Cuvinte ale Părintelui Arsenie

>> 14 iun. 2010


CELE MAI FRUMOASE CUVINTE ALE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFIL

Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi când l-am cunoscut eu, în ‘42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.

Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte acum în Muzeul mănăstirii noastre. Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu”. Şi respectivul spune: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi zic eu: „Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva”. Ăsta a fost Părintele Arsenie.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el aşa: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd, în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”.

Din câţi oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de lucru.

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare - ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l‑a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit.

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Cînd greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge.

Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta.

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.

Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.

Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a si spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.

Nici abuzul, nici refuzul.

În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici refuzul”.

Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

Nașteți-vă sfinţi!

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.
Cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…

Părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce… şi‑apoi adună la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!

Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.

A trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: „Măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?”. Şi tânărul acela spune: „Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.

Se cunoaşte că Părintele a învăţat medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea somn. Sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând, am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles, nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma, vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.

Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală.

Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen şi altele.

Concepţia de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti, câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s‑o canalizăm spre binele nostru material şi spiritual. Aşa dorea Părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea să ia aminte la el.

Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.

Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.

Cine face curte nu face carte.

Pe o pictura făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: „Tu eşti noi”. „Tu eşti noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti noi. Noi ne-am alcătuit în tine. Cartea vieţii tale eşti tu însuţi.

Sursa:www.eucred.ro

Read more...

VIATA PARINTELUI CLEOPA -FAPTE SI CUVINTE DE ÎNVATATURA (partea 6)

>> 12 iun. 2010

131. În ultimii ani ai vietii, părintele avea momente de mare oboseală, încât nu mai putea primi pe nimeni. De aceea zicea către ucenic: ''Închide usa de două ori si nici dacă vine împăratul Japoniei să nu mă mai deranjezi!'' Dar dacă părintele nu s-ar fi sculat pentru împăratul Japoniei, pentru dragostea Împăratului Hristos si a credinciosilor, el se scula întotdeauna când era chemat si îi mângâia, învătându-i si binecuvântându-i pe toti.

135. Mai povestea Părintele Cleopa: ''Când am fost la Iasi pentru operatie, trebuia să-mi facă o urografie la rinichi. Era în Postul Mare. Mi-a făcut o analiză si n-a iesit. Apoi a venit la mine o doctorită si mi-a zis:
- Părinte, ca să iasă urografia la rinichi, trebuie să mănânci trei ousoare!
- Ia ascultă, doamnă. Dacă îmi dai munti de aur de la Nicolina până la Copou, nu-ti mănânc trei ouă în Postul Mare!
- Iată de aceea veniti la spital si de aceea muriti!
- Si dacă oi muri, ce? Moare un rege? Moare un putregai de mosneag! Ce? Numai eu mor? Nu moare toată lumea?
- Si de ce nu mănânci ouă?
- Eu nu cred în ouă!
- Dar în ce crezi?
- Eu cred în Tatăl, în Fiul si în Duhul Sfânt!
S-a dus si m-a spus la directorul spitalului.
- Este acolo un părinte care nu vrea să mănânce ouă pentru analiză!
Dar directorul mă cunostea, si-i zice doctoritei: ''Păi tu stii cine-i părintele ăsta? Este Părintele Cleopa! El a stat aproape zece ani la pustie cu un cartof pe zi si ceva buruieni�''
Când a auzit ea asa, a venit la mine în salon, cu mâncare de post pregătită de ea, si-a cerut iertare si-apoi am mers din nou la analiză.
Si mi-au făcut urografia aceea fără ouă. Când au venit cu cliseul, mi-au zis:
- Ia uite, părinte, ce frumos a iesit!
- Doamnă, a iesit fără trei ouă?
Râdeau toti. Rinichiul stâng se vedea mai umflat, iar rinichiul drept normal.
- Vedeti că a iesit fără ousoare?
- Părinte, ne iertati! Asa ceva n-am văzut de când suntem noi!
La iesire, portarul spitalului mi-a spus: ''Părinte Cleopa, dacă mai stăteati putin în spital, eu îmi terminam casa cu ce primeam de la vizitatorii care veneau la sfintia voastră!''

134. Povestea Părintele Cleopa despre aceeasi perioadă: ''După operatie m-au dus la reanimare. Acolo am adormit pe un scaun pliant si am dormit trei zile si trei nopti. Când m-am trezit, mi-au zis:
- Părinte, mata stii că ai dormit trei zile si trei nopti si tot timpul ai vorbit?
- Nu stiu nimica! Ce-am vorbit?
- Părinte, stii câte predici am înregistrat? Ia te uită ce-am înregistrat! Mi-au arătat casete întregi. Erau predici pe care eu le vorbisem cu 30-40 de ani în urmă. Însă eu n-am stiut nimic!''

133. Cât timp a stat părintele la Iasi în spitalul Parhon, a uimit pe toti. Până si doctorii îsi făcuseră program de sedintă pentru a-l asculta pe Părintele Cleopa.
Multi oameni, auzind că părintele este internat în spital, veneau si-i aduceau tot felul de alimente. Iar el chema asistentele să ducă tot ce primea la bucătărie si la ceilalti bolnavi. La iesirea din spital, doctorii i-au spus: ''Părinte, cât timp ai stat sfintia ta în spital, n-a mai fost nevoie să facem aprovizionare. Tot ce primeati aici, era suficient pentru întreg spitalul''.

132. Din anul 1996, doi ani de zile a răbdat dureri mari cu rinichiul drept care nu mai functiona. De la începutul bolii, el nu voia să meargă la doctori si nici medicamente nu lua. Apoi cu mare greutate s-a dus si la doctori la Iasi, de ascultare, la cuvântul Înalt Preasfintitului Mitropolit Daniel si al părintelui staret. Dar cu greu accepta să ia pastile sau să i se facă injectii.

136. Sfintia sa era văzător cu duhul. Din toată multimea de oameni care veneau la el, părintele îi cunostea prin Duhul Sfânt pe cei care aveau fapte bune, desi nu spuneau nici un cuvânt, si se uita la ei cu deosebită plăcere si îi binecuvânta.

137. Odată a venit un autocar cu credinciosi. După ce părintele le-a spus câteva vorbe timp de 20-30 de minute, ei au început să pună întrebări privind durerile si necazurile lor. Între ei erau si câtiva bolnavi si au început să-l întrebe:
- Părinte, de atâtia ani sunt bolnavă. Am mers si la doctor, ce să mai fac?
- Du-te la doctor si vezi ce ai. Fă operatie, a zis părintele.
- Părinte, am o fiică acasă, bolnavă de câtiva ani. Am necazuri cu ea. Ce să fac? Să merg la doctor cu ea, sau nu?
- Du-te la doctor, a răspuns bătrânul.
- Părinte, si eu sunt bolnavă. Ce să fac?
- Să faci Sfântul Maslu!
- Si să nu merg la doctor?
- Nu, nu! Să mergi la Sfântul Maslu!
Apoi altcineva i-a zis:
- Părinte, si eu sunt bolnavă, Ce să fac?
- Mergi la doctor, vezi ce ai�
Asa se întâmpla ori de câte ori cineva îi cerea sfaturi. Pentru fiecare el avea un răspuns special, potrivit cu problemele sale.

138. A venit odată la sfintia un frate nevoitor, zicând: ''Părinte, blagosloviti să mănânc o dată în zi după apusul soarelui?'' ''Tu, frate? a zis bătrânul. Nu te uiti la tine cât esti de slab? Să mănânci de două ori pe zi, mânca-te-ar Raiul!''

139. Alteori Părintele Cleopa spunea: ''Învătati-vă să postiti, că va veni vremea când veti mânca un cartof într-o săptămână!''

140. O credincioasă a venit împreună cu sotul ei la Părintele Cleopa, disperată din cauză că trei sefi de la serviciu se pregăteau să o dea afară pe nedrept. După ce i-a spus situatia, părintele a mângâiat-o cu cuvintele: ''Nu te teme, ai să vii la mine si-ai să-mi spui: ''Părinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!''''.
Crestina s-a întors linistită acasă, dar situatia s-a agravat. Mai era doar un pas pentru a fi dată afară, iar bărbatul ei îsi pierduse orice răbdare si încredere si nici nu mai voia să mai meargă la mănăstire, când minunea prevestită a avut loc. În decurs de o săptămână, au fost dati afară toti cei trei sefi: luni, cel mai mare în rang, miercuri următorul si vineri ultimul. Când au vizitat din nou chilia părintelui, amândoi sotii au strigat deodată, fără să vrea: ''Părinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!''

141. Un credincios care divortase, era continuu atacat de rudele fostei sale sotii, persoane foarte influente. Fusese pus sub urmărire si era amenintat de mai multi ofiteri de militie. Atunci s-a dus împreună cu sora lui la Părintele Cleopa să plătească slujbe. Când să plece, s-au întâlnit cu un călugăr, care le-a cerut să-l ajute să-si ducă bagajul la Sihla. Pe drum, i-au povestit necazurile pe care le aveau cu ofiterii de militie. Ajunsi la Sihla, după ce a auzit cum îl cheamă pe unul dintre militieni, călugărul s-a dat jos, s-a dus în fata bisericii si a făcut trei metanii, zicând: ''Multumesc Tie, Doamne, că mi-ai adus răspuns la întrebarea: De ce mă rog eu pentru Constantin si el are necazuri; eu mă rog mai tare pentru Constantin si el are si mai mari necazuri?''
Constantin era unul dintre militienii care îl prigoneau pe credincios si în ultimul timp sotia i se îmbolnăvise grav, iar fetita îi fusese accidentată de o masină. După ce călugărul l-a sunat si i-a arătat greseala sa, el a devenit unul din cei mai corecti militieni.
Dar prigoana asupra credinciosului a continuat. Rudele fostei sotii au apelat la un colonel care i-a telefonat, spunându-i: ''În cinci zile vei fi în puscărie! Dosarul este pregătit!'' ''Fără motiv?'' a întrebat crestinul. ''Eu n-am nevoie de motiv, iar din închisoare vei iesi numai mort, cu picioarele înainte'' a fost răspunsul colonelului.
Auzind de aceasta, credinciosul a fugit iarăsi împreună cu sora sa la Părintele Cleopa, chiar în toiul noptii, si i-a spus de amenintare. Bătrânul i-a primit, dar i-a certat:
- Ce putini credinciosi sunteti! Cum să vă temeti voi de oameni?
- Da, părinte, dar ne-a dat termen precis: cinci zile!
- Lăsati-l în pace, că va fi el în trei zile în puscărie!
Într-adevăr, după trei zile, au aflat de la un judecător, că ofiterul fusese arestat. De atunci, credinciosul nu a mai fost amenintat. Când s-au dus din nou la Părintele Cleopa, el le-a spus: ''Niciodată să nu vă temeti, dar nu de câtiva ofiteri, nici de mii de ofiteri, nici de milioane, nici de miliarde. Chiar dacă stau cu arma la ochi, cu glontul pe teavă si degetul pe trăgaci; nici o puscă nu va lua foc, nici un glonte nu vă va nimeri, dacă sunteti drepti înaintea lui Dumnezeu''.

142. O credincioasă a plecat de acasă cu mama sa, fără voia sotului ei, luând si masina, pentru a merge la parastasul unei rude. Întorcându-se acasă târziu, a trecut mai întâi pe la Părintele Cleopa, cerându-i să se roage pentru ea, ca să nu aibă probleme cu sotul când se va întoarce acasă. Cu calm, părintele i-a răspuns: ''Mergeti cu bine si fără teamă, căci atunci când veti ajunge acasă, îl veti găsi în genunchi, în fata icoanelor si nu vă va spune nimic niciodată''. Într-adevăr, acasă ea si-a găsit sotul exact cum îi prevestise Părintele Cleopa.
Odată femeia l-a întrebat pe bătrânul: ''Părinte, de unde stiati tot ce se va întâmpla?'' Iar părintele i-a răspuns scurt: ''Rugăciunea te înaltă pe treptele stiintei. Cu cât te rogi mai mult, cu atât stii mai mult si mai bine. Si nu te teme niciodată de nimeni si de nimic - doar roagă-te! Dumnezeu si Maica Lui te văd si te aud!''

143. Un părinte l-a întrebat pe bătrân ce va fi după plecarea sa la Domnul. Iar Părintele Cleopa a răspuns: ''Vor fi friguri puternice si geruri grele''.

144. Cu putin înainte de plecarea Părintelui Cleopa la Domnul, au venit la el două crestine din comuna Poiana Teiului si au primit binecuvântare. Apoi, cerând cuvânt de folos, bătrânul le-a zis: ''Eu mă duc la Domnul de-acum, dar pe voi vă asteaptă vremuri grele!''

145. Părintele Cleopa îsi stia dinainte sfârsitul pe care-l astepta si spunea despre el în pilde. Odată a spus: ''Măi, ce cruce mare si frumoasă o să am la cap''. Chiar în zilele dinaintea mortii Părintelui Cleopa, a fost terminată troita, care se află în mijlocul cimitirului mănăstirii. La picioarele ei se găseste acum mormântul părintelui. Altădată, desi troita nu era începută, părintele spunea ce va fi scris pe troită. Dar nimeni nu stia pe atunci despre ce vorbeste.

146. Spunea un ucenic despre Părintele Cleopa: ''Multe sunt de spus despre Preacuviosul Părintele nostru Cleopa. Dar cel mai mare lucru este că sfintia sa îl avea în inimă pe Dumnezeu! Trăia în Dumnezeu si Dumnezeu în el!''

147. Înainte de moartea Părintelui Cleopa un frate a găsit în livada mănăstirii un măr care avea fructe cu un gust deosebit. De aceea el le numea: ''merele din grădina raiului''. Voia să ducă câteva si Părintelui Cleopa, dar îi era rusine. Însă părintele i-a cunoscut gândurile si i-a spus: ''Du-te si adă-mi acum, căci la anul nu-mi vei mai putea aduce''.

148. La 3 noiembrie 1998, Părintele Cleopa spunea ucenicilor săi:
- Zilele mele sunt numărate pe degete! În curând o să-mi faceti vesnica pomenire! Vă rog să mă pomeniti la rugăciuni!
149. Ucenicul Părintelui Cleopa povesteste si acestea: ''Joi noaptea spre vineri si vineri noaptea spre sâmbătă, cu vreo câteva zile înainte de a se duce la Domnul, am dormit la sfintia sa în chilie. Atunci m-am minunat de nevointa lui. Toată noaptea nu a dormit, ci se străduia să citească rugăciuni si nu putea, căci era foarte obosit si neputincios. Cu mintea se ruga si mâna îi mergea pe metanie, dar ochii nu putea să-i tină deschisi ca să citească de pe carte. Se culca putin, apoi iar se scula si asa se nevoia să se roage!''

150. Multi crestini ne scriu după plecarea la Domnul a Părintelui Cleopa si ne spun că simt ajutorul rugăciunilor lui. O crestină spunea că o rudenie de-a ei, fiind foarte bolnavă, se deznădăjduia. Dar zicând: ''Părinte Cleopa, ajută-mi �'' a fost cuprinsă de o asemenea pace si bucurie, încât nu mai dorea nici sănătate, nici nimic altceva, ci îsi ducea cu bucurie crucea ei.

151. O crestină din Constanta a venit la Sihăstria cu o lună înainte de a pleca la Domnul Părintele Cleopa. Era apropiată sfintiei sale. Ea ne spunea mai târziu următoarele: ''Am venit la chilia Părintelui Cleopa, la 29 octombrie 1998, să-i cer cuvânt de folos si mi-a spus: ''Soră, când mai vii la Sihăstria, să vii acolo sus la crucea din cimitir si să-mi spui tot ce ai de spus si, dacă îngăduie Dumnezeu, eu te aud si te ajut''''.

152. Ucenicul de chilie al bătrânului mărturiseste: ''Multi, aducându-si aminte de Părintele Cleopa, dobândesc curaj si râvnă pentru a merge pe calea Domnului. Pace, bucurie si duh de sfintenie simt multi din cei care intră în chilia sfintiei sale, chiar si mireni. Aceasta se simtea si când chilia a fost goală, fără nici o icoană si fără nimic. Până nu demult, părintele împărtea cuvinte, iar acum împarte duh în inimile credinciosilor''.

152. O credincioasă apropiată Părintelui Cleopa, a venit de Sfintele Pasti la Sihăstria, dar n-a mai trecut pe la chilia părintelui, gândindu-se că nu mai are rost să treacă pe acolo, de vreme ce a murit. Dar pe când se odihnea la arhondaric, înainte de slujba Învierii, a avut un vis. Se afla în fata chiliei Părintelui Cleopa, gândindu-se că el a murit si deodată părintele a apărut în pragul usii si i-a zis:
- Hai înăuntru, de ce nu intri?
- Dar nu sunteti mort, părinte? a întrebat ea.
- Tu nu vezi că sunt viu? a spus părintele.
A doua zi, de Înviere, femeia a mers la chilia Părintelui Cleopa si s-a închinat la Sfintele Icoane, crezând cu putere că el este viu si se roagă pentru toti care îi cer ajutorul.

Multă lume se închină în chilia si la mormântul Părintelui Cleopa, si iau pământ si flori de binecuvântare, spunând că simt ajutor prin rugăciunile sfintiei sale. Gândindu-ne la mărturiile cuprinse în această carte si la multe altele care nu s-au mai scris aici, suntem încredintati că Bunul Dumnezeu l-a asezat în ceata cuviosilor părinti. Pentru aceea, îndrăznim să ne rugăm si noi la chilia si mormântul său, zicând:
Preacuvioase Părinte Cleopa, de ai câstigat har si milă înaintea lui Hristos Dumnezeu, roagă-te si pentru noi, păcătosii fiii tăi!

Sursa:Cartea-Viata Parintelui Cleopa - Arh. Ioanichie Balan

Read more...

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP