Roadele rugăciunii lui Iisus

>> 24 aug. 2010


Îţi voi pomeni unele dintre roadele rugăciunii lui Iisus, pentru că te văd doritor să înveţi. La început rugăciunea lui Iisus este pâinea ce sprijină nevoitorul, apoi devine untdelemnul ce îndulceşte inima pentru ca, în final, să se facă vinul ce îmbată pe om, adică îl duce la extaz şi unire cu Dumnezeu. Să fiu mai clar. Primul dar pe care Hristos îl face omului rugăciunii este conştientizarea stării lui de păcat. El încetează să creadă că este „bun” şi se consideră „urâciunea pustiirii… stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Precum bisturiul unui chirurg tăind până la os, cuvântul ascuţit al Duhului pătrunde până în adâncimile sufletului. Este atâta necurăţie înlăuntrul nostru încât sufletul nostru duhneşte. Uneori vin oameni în chilia mea şi, din cauza mizeriei lor lăuntrice, lasă un miros rău… Deci, orice a fost necunoscut înainte pentru nevoitor, acum îi este descoperit prin rugăciunea lui Iisus. Drept rezultat, el se consideră mai prejos decât toţi oamenii şi crede că Iadul este locuinţa sa veşnică, şi începe să plângă. Plânge pentru moartea lui duhovnicească. Este posibil să plângă cineva pentru mortul vecinului său şi să nu plângă pentru mortul din casa sa? În acest fel şi atletul rugăciunii lui Iisus nu vede păcatele celorlalţi, ci numai moartea sa. Ochii lui devin fântâni de lacrimi ce se revarsă din căinţa inimii. Plânge ca un condamnat, şi în acelaşi timp strigă:”Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” Cu aceste lacrimi începe, cum am spus mai sus, curăţirea minţii şi a sufletului. Precum apa curăţă murdăriile, precum ploaia limpezeşte cerul de nori şi pământul de mizerie, la fel lacrimile limpezesc şi albesc sufletul. Lacrimile sunt apa celui de-al doilea botez. Astfel, rugăciunea lui Iisus aduce preadulcele rod al curăţiei.
— Omul este curăţit cu totul atunci când harul lui Dumnezeu îl vizitează?
— El nu este curăţit cu desăvârşire, dar îşi caută întotdeauna curăţia inimii, deoarece curăţirea este un efort nesfârşit. Sfântul Ioan Scărarul redă aceste vorbe pe care le-a auzit de la un călugăr, ce a atins nepătimirea (apatheia). „Desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită desăvârşire a celui desăvârşit”. Cu cât plângem mai mult, cu atât ne curăţim mai mult; cu cât mai mult se văd laturile adânci ale păcatului cu atât se simte mai mult nevoia de plâns. Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte acest lucru:

„Aceştia prin rugăciuni dese şi prin glasuri negrăite
şi prin curgeri de lacrimi lor îşi curăţesc sufletul,
iar curăţit fiind, aceasta şi văzând,
ei se aprind de focul iubirii şi de focul dorului
de a-şi vedea sufletul deplin curăţit.
Dar fiindcă nu pot afla desăvârşirea luminii,
curăţirea lor rămâne nedesăvârşită.
Deci pe cât mă curăţesc, mă şi luminez, eu nevrednicul.
Dar oricât de mult mi se va arăta Duhul care mă cunoaşte,
mi se pare totdeauna că sunt la începutul curăţirii şi vederii.
Căci în adâncul fără hotar, în înălţimea de nemăsurat,
Cine va putea afla mijlocul sau sfârşitul?”

După cum înţelegi, părinte, omul este îndreptat şi curăţit necontenit. Întâi este curăţită partea irascibilă a sufletului şi apoi puterea lui raţională. Credincioşii sunt mai întâi eliberaţi de patimile trupului, apoi prin rugăciune mai încordată şi o încleştare mai puternică, de patimile mâniei, urii şi invidiei. Când omul ajunge să fie eliberat de mânie şi invidie este clar că partea pătimaşă a sufletului său este aproape curăţită. Apoi întregul război este purtat în partea raţională, şi nevoitorul se războieşte împotriva mândriei, slavei deşarte şi împotriva tuturor gândurilor de slavă. Această luptă îl va urmări până la sfârşitul vieţii. Dar tot acest curs al curăţirii are loc cu ajutorul şi lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeşte din belşug har dumnezeiesc. Din nou Sfântul Simeon scrie:
„Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile
dacă nu vine ea în ajutorul lui.
Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
Căci omul sufletesc nu poate încăpea deodată
întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.
Ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere:
dezgolirea, nepătimirea, despărţirea de ale sale,
tăierea voii şi renunţarea la lume,
răbdarea încercărilor, rugăciunea, şi plânsul,
sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere.”

— Şi cum înţelege cineva că sufletul său începe să se cureţe?
— Aceasta este uşor, a răspuns înţeleptul pustnic. Se vede foarte curând. Isihie cel Bătrân foloseşte o imagine foarte frumoasă. Precum mâncarea otrăvitoare ce intră în stomac şi îl deranjează şi produce durere iese când luăm o doctorie, şi stomacul este eliberat şi simte uşurare, la fel se întâmplă cu viaţa duhovnicească. Când omul acceptă gândurile rele şi mai târziu, le trăieşte amărăciunea şi greutatea, „varsă cu uşurinţă şi aruncă afară gândurile rele” prin rugăciunea lui Iisus, dându-şi seama de curăţirea ce are loc. Mai mult decât atât, omul rugăciunii devine conştient de curăţire, pentru că rănile dinlăuntrul său, cauzate de patimi, încetează să mai sângereze. În Evanghelia după Luca citim despre femeia ce avea o scurgere de sânge că „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei” (Luca 8, 44). Când cineva se apropie de Iisus Hristos, el este vindecat imediat – „îndată s-a oprit curgerea sângelui”: sângele patimilor încetează să mai curgă. Vreau să spun că imagini, întâmplări sau persoane ce obişnuiau să ne tulbure, acum încetează de a ne mai supăra. Cu alte cuvinte, atunci când ne tulbură diferite persoane sau lucruri, este clar că suntem răniţi de atacurile diavolului. Înlăuntrul nostru zace răutatea. Însă nevoitorul, fiind curăţit cu ajutorul rugăciunii lui Iisus vede toţi oamenii şi toate lucrurile ca şi făpturi ale lui Dumnezeu. El vede mai ales persoanele omeneşti, ca imagini ale unui Dumnezeu plin de dragoste. Fiind îmbrăcat în harul lui Hristos îi vede şi pe ceilalţi îmbrăcaţi în acelaşi har, chiar dacă aceştia sunt goi. Pe când cel lipsit de harul dumnezeiesc, îi vede chiar şi pe cei îmbrăcaţi ca şi cum ar fi goi. Aş vrea să-ţi citesc aici din imnele Sfântului Simeon Noul Teolog.
— Cu adevărat este Teolog. Am citit câteva din scrierile sale şi am fost foarte mişcat.
— Te îndemn să-i citeşti toate lucrările pentru că vei fi în stare, în acest fel, să prinzi gustul teologiei mistice, calea apofatică a experienţei ascetice. Deci, Părintele văzător de Dumnezeu zice:
„Aşa s-a întâmplat şi acum, în timpurile din urmă
cu Sfântul Simeon Evlaviosul, Studitul.
Acesta nu s-a ruşinat de mădularele nici unui om.
Nu s-a ruşinat nici să le vadă pe ale cuiva goale,
nici să fie văzut gol.
Căci avea pe Hristos întreg şi era El însuşi Hristos întreg
şi toate mădularele sale şi mădularele oricărui altul,
pe toate la un loc şi pe fiecare în parte, el le privea
pururea ca pe Hristos.
El rămânea neclintit, netulburat şi nepătimitor,
ca fiind întreg Hristos însuşi şi văzând ca Hristos
în toţi cei ce s-au botezat
şi au îmbrăcat pe Hristos întreg.
Dar dacă tu eşti gol şi trupul tău atinge alt trup,
acesta îţi răscoleşte pofta de femeie, ca un asin sau cal,
pentru că îndrăzneşti să bănuieşti pe sfânt
şi huleşti pe Hristos, care s-a unit cu noi
şi a dăruit nepătimirea slujitorilor săi sfinţi?”

După cum vezi, a continuat el, omul nepătimitor, cel curăţit prin rugăciunea lui Iisus nu cade în ispită, orice ar vedea, învingând în acelaşi timp pe diavol. Acesta este unul din roadele rugăciunii lui Iisus. Lucrătorul rugăciunii lui Iisus recunoaşte vrăjmaşul şi capcanele lui şi îl alungă cu uşurinţă din suflet. El înţelege şi pregătirea diavolului pentru război şi acţionează la timp. Vede cum săgeţile diavolului îi ţintesc sufletul şi cum, înainte ca ele să-l atingă, sunt distruse. Sfântul Diadoh spune că atunci când săgeţile ajung la suprafaţa inimii, ele sunt distruse, deoarece înlăuntru este harul lui Hristos. Ba mai mult, aşa cum am spus şi mai înainte, este împlinită întregirea persoanei. Mintea, dorinţa şi voinţa sunt unite şi împreunate în Dumnezeu.
— Curăţirea şi nepătimirea sunt daruri mari! am exclamat.
— Da, într-adevăr, nepătimirea este un dar al harului. Nepătimirea presupune curăţire şi dragoste şi chiar mai mult, acoperă dragostea. Şi aici ne ajută Sfântul Simeon. El foloseşte o imagine luată din natură. Într-o noapte senină vedem luna strălucind pe cer în cea mai curată lumină şi având un cerc strălucitor în jurul ei. Sfântul Simeon foloseşte această imagine pentru a ne arăta omul curăţit şi nepătimitor. Trupurile sfinţilor sunt cerul. Inima lor purtătoare de Dumnezeu, asemeni lunii. Dragostea sfântă este „lumina atotputernică şi atotsăvârşitoare” ce umple inima în fiecare zi, potrivit curăţiei fiecăruia, venind apoi un timp când inima este plină de această lumină strălucitoare şi ajunge asemeni lunii pline. Dar această lumină nu scade, cum o face lumina lunii. „Rămâne întotdeauna strălucitoare prin strădania şi prin faptele bune ale sfinţilor”. Nepătimirea este cercul ce înconjoară inima atotstrălucitoare, o acoperă şi o păstrează nebiruită faţă de atacurile furioase ale diavolului. „O apără din toate părţile şi o păzeşte şi o ţine nevătămată de orice gând rău şi o renaşte neatinsă de vreun rău şi eliberată de toţi vrăjmaşii; dar nu numai atât, ci o face de neatins de către vrăjmaşi”.
Deşi nepătimirea este absolut necesară, ea nu este darul cel mei presus al rugăciunii lui Iisus şi nici dobândirea tuturor darurilor. De aici încolo începe urcuşul spre Dumnezeu. Sfinţii Părinţi descriu acest urcuş duhovnicesc spre îndumnezeire în trei cuvinte: curăţire, luminare, desăvârşire. Îţi voi da două exemple din Sfânta Scriptură ca să înţelegi mai bine: urcuşul lui Moise pe Muntele Sinai pentru a primi Legea şi drumul poporului lui Israel spre Ţara Făgăduinţei. Primul este descris de Sfântul Grigorie de Nyssa iar al doilea de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
— Părinţii mă inspiră întotdeauna. Tălmăcesc cuvântul lui Dumnezeu fără putinţă de tăgadă, de aceea întotdeauna vreau să aud tălmăcirea lor.
— Evreii şi-au spălat întâi hainele şi apoi s-au curăţit potrivit poruncii Domnului: „Pogoară-te de grăieşte poporului să se ţină curat astăzi şi mâine şi să-şi spele hainele, ca să fie gata pentru poimâine”. Apoi, a treia zi, tot poporul a auzit glasuri şi „sunet de trâmbiţe foarte puternic” şi au văzut tunete, fulgere şi un nor gros pe munte. „Iar muntele Sinai fumega tot”. Poporul a mers la poalele Muntelui, unde a primit tablele legii (Ieşire 19, 10-18). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că singura cale spre cunoaşterea dumnezeiască este curăţirea trupului şi a sufletului. Cel ce va urca trebuie să fie, pe cât este cu putinţă, curat şi fără pată, şi în suflet şi în trup. Potrivit poruncii dumnezeieşti, trebuie să-şi spele şi hainele – nu atât cele materiale pentru că ele nu sunt un obstacol pentru cei ce vor să fie îndumnezeiţi – ci mai degrabă „înfăţişarea purtărilor acestei vieţi” adică de lucrările noastre ce ne învelesc precum o haină. De asemenea trebuie să se îndepărteze şi de fiarele necugetătoare, cu alte cuvinte trebuie să învingă orice cunoaştere ce vine prin simţuri. Trebuie să fie curăţit de orice lucrare aducătoare de plăcere şi neraţională, să-şi curăţească mintea şi să fie despărţit chiar şi de tovarăşa lui obişnuită – simţirea – şi în acest fel fiind pregătit, lasă-l să îndrăznească să se apropie de muntele cu nor des deasupra lui. Însă, doarece muntele nu poate fi atins de popor, numai Moise – adică cel ce a fost chemat de Dumnezeu să urce – să înceapă. De aceea, părinte, după cum se vede aici, mai întâi este curăţirea şi apoi urmează urcuşul spre vederea dumnezeiască. Aşadar cele mai mari daruri sunt primite după curăţire, care este condiţia de căpătâi pentru câştigarea lor.
Dă-mi voie să-ţi amintesc, a continuat pustnicul văzător-de-Dumnezeu, de cel de-al doilea exemplu. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că sunt trei trepte ale urcuşului mistic spre Dumnezeu: filosofia practică, care este şi negativă (curăţirea de patimi) şi pozitivă (câştigarea virtuţilor); theoria – vederea firească, când mintea curăţită contemplă întreaga zidire (adică esenţa lucrurilor create), înţelege sensul duhovnicesc al Scripturilor, îl vede pe Dumnezeu şi se roagă Lui. Apoi urmează al treilea şi ultimul stadiu: teologia mistică ce-L uneşte pe Dumnezeu cu cel ce luptă, cu cel credincios. Aceste trei trepte pot fi văzute în drumul poporului lui Israel. Ei au fost întâi eliberaţi de sclavia Egiptului şi au trecut Marea Roşie, unde puterea egipteană a fost învinsă. Apoi au venit în pustie unde au primit darurile dragostei dumnezeieşti, arătate în felurite chipuri: (mana, apa, norul strălucitor, legea, biurinţa împotriva vrăjmaşilor) şi au intrat în ţara făgăduită după mulţi ani de luptă. În acelaşi fel, atletul rugăciunii lui Iisus „este mai întâi scos din robia patimilor” (filosofia practică), intră în pustia nepătimirii (theoria – vederea naturală, firească) unde primeşte darurile iubirii lui Dumnezeu. În cel din urmă, după o luptă eroică el se face vrednic de pământul făgăduit (teologia mistică), adică se face vrednic de unirea desăvârşită cu Dumnezeu şi de bucuria veşnică, ce este trăită în vederea Luminii necreate. Aceste trei stadii nu sunt despărţite clar, aşa ne învaţă de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi. Când atingem theoria – vederea naturală şi teologia mistică, nu înseamnă că renunţăm la nevoinţă şi la străpungerea inimii, adică la filosofia practică. Cu cât o persoană creşte mai mult duhovniceşte, cu atât luptă să nu piardă mila care a primit-o. Părinţii ne sfătuiesc ca atunci când suntem vrednici de vederile dumnezeieşti, să fim mai silitori în a ne arăta dragostea şi nevoinţa noastră, „astfel că păstrând netulburată partea pătimaşă, vei trăi lumina nestinsă a sufletului”. Este necesar ca omul să pornească cu frică pe cărarea sa duhovnicească. La început, ar trebui să-i fie frică de iad, de pedeapsă (frica începătorilor) şi apoi frică să nu cumva să piardă harul şi să cadă (frica desăvârşită), „cu frică şi cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12), spune Sfântul Apostol Pavel
— Spune-mi, Gheron, care sunt darurile pe care atletul rugăciunii lui Iisus le primeşte după curăţire şi înainte să se bucure de unirea desăvârşită cu Dumnezeu? Descrie-mi te rog, în continuare celelalte fructe ale rugăciunii lui Iisus.
— Călugărul ce se nevoieşte simte mângâierea dumnezeiască. Simte prezenţa lui Hristos, ce împrăştie „dulceaţa liniştirii”, pace netulburată, smerenie adâncă şi dragoste nesăturată pentru toţi. Mângâierea prezenţei dumnezeieşti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Am cunoscut un nevoitor ce s-a îmbolnăvit şi s-a dus la spital să se vindece. La căpătâiul lui au venit cei mai buni doctori, pentru că îl respectau şi voiau să-l aline. S-a refăcut, bineînţeles, mulţumită doctorilor şi s-a întors la chilia lui. Însă după scurt timp a urmat o revenire a bolii, despre care fraţii nu şi-au dat seama, acela trăind retras. A pătimit mult, dar a simţit o asemenea mângâiere de la Dumnezeu, incomparabilă cu grija sinceră şi iubitoare a doctorilor sau cu acţiunea folositoare a medicamentelor. Odihna ce o simţea nu avea nici un termen de comparaţie pământesc. De aceea unii pustnici evită cu insistenţă mângâierea oamenilor (lucru de neînţeles pentru cei din lume), pentru a putea simţi dulceaţa covârşitoare şi bucuria nesăţioasă a mângâierii dumnezeieşti.
— Acesta este un rod minunat al rugăciunii minţii, am spus. Continuă părinte.
— Omul primeşte har şi în suferinţele pe care i le aduc ceilalţi oameni. Se înalţă spre cerul azuriu şi plin de slavă al vieţii duhovniceşti, unde răutăţile oamenilor lumeşti nu-l pot atinge. Nu doar că nu este afectat, dar nici nu observă. Aşa cum nu poţi doborî sau lovi cu pietre un avion, tot aşa se întâmplă şi cu un astfel de om. Nu este durere cauzată de defăimare, nedreptăţire, dispreţ, învinuire, ci doar durere provocată de căderea unui frate. Dar chiar dacă îl supără ceva, el ştie cum să îndrepte această supărare. Un astfel de exemplu e povestit în Pateric: „A venit unul din bătrâni la Avva Ahila şi l-a văzut pe el scuipând sânge din gura lui şi l-a întrebat: ce este aceasta părinte? Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui care m-a mâhnit şi m-a silit să nu-l vestesc lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m-am liniştit şi mâhniciunea am uitat-o”.
— Aceasta înseamnă, într-adevăr, iubire desăvârşită pentru fratele, iubire care iartă totul. Nici măcar nu vrea să-şi amintească. Atinge deja desăvârşirea.
— Bineînţeles. Şi aceasta este dobândită prin rugăciunea lui Iisus. Această iubire este rezultatul trăirii unirii întregii firi omeneşti. Şi acesta este un rod minunat al rugăciunii lui Iisus. Nu numai omul însuşi este împlinit ci este simţită şi unitatea întregii firi omeneşti.
Ştii, părinte, a continuat pustnicul, că unitatea naturii umane a fost ruptă imediat după căderea lui Adam. După crearea lui Adam, Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta sa. facerea Evei a adus bucurie lui Adam şi a simţit-o ca a lui (din trupul său) şi astfel a spus: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea…” (Facerea 2, 23). După căderea lui, când l-a întrebat Dumnezeu – Adam a spus: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3, 12). Înainte de cădere, Eva era „os” din oasele lui pentru ca după cădere ea să devină „femeia” pe care i-a dat-o Dumnezeu! Este vădită aici ruptura naturii umane după păcat, aşa cum se poate vedea mai târziu şi la copiii lui Adam, în toată istoria lui Israel şi în toată istoria omenirii. Acest lucru este normal, deoarece omul înstrăinându-se de Dumnezeu, s-a înstrăinat de el însuşi şi s-a despărţit de ceilalţi oameni. Aceasta a constituit înstrăinarea şi înrobirea desăvârşită. Restaurarea naturii umane a fost împlinită „în Hristos”. El „şi-a întins palmele şi a unit ceea ce era mai înainte despărţit” şi aşa a dat putere fiecăruia dintre noi, după ce ne-am unit cu el, să trăim unitatea firii omeneşti.
Aşa nevoitorul dobândeşte mare iubire pentru Hristos prin rugăciunea lui Iisus şi prin această iubire este unit cu El. Este firesc, de aceea, pentru el să iubească tot ceea ce iubeşte Dumnezeu şi să dorească orice doreşte El. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Aceasta o doreşte şi atletul rugăciunii. El este zguduit de răul ce există în lume şi suferă peste măsură pentru pierzania şi neştiinţa fraţilor săi. Pentru că păcatul are întotdeauna dimensiuni cosmice şi afectează întreaga lume, este firesc ca cel ce se roagă să trăiască întrega tragedie a umanităţii şi să sufere profund pentru ea. Trăieşte zbuciumul Domnului din Grădina Ghetsimani. Atinge astfel un punct unde încetează să se roage pentru el însuşi şi se roagă necontenit pentru ceilalţi, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Curăţirea de patimi, dobândirea harului dumnezeiesc dătător de viaţă şi a rugăciunii pentru ceilalţi – care este rezultatul trăirii unităţii firii omeneşti în Iisus Hristos – este cea mai mare lucrare. Astfel au înţeles Părinţii slujirea aproapelui: ca o luptă pentru reînnoirea fiinţei umane şi a reîntregirii firii. Fiecare persoană ce este curăţită devine o parte valoroasă a societăţii, căci suntem toţi mădulare ale binecuvântatului trup al lui Hristos. Putem vedea acest lucru întruchipat în persoana Maicii Domnului. Fiind „plină de har”, a dat mai departe, împodobind întreaga natură umană. Curată şi „plină de har”, ea se roagă pentru întreaga lume. Şi astfel putem spune că Maica Domnului împlineşte cea mai mare slujire şi aduce foloase întregii firi omeneşti.
A păstrat o vreme tăcere şi apoi a continuat.
— Totuşi nevoitorul simte unitatea întregii firi.
— Ce vrei să spui?
— El este recunoscut de întreaga natură. Înainte de cădere, Adam era Regele întregii zidiri, şi toate animalele îi recunoşteau această demnitate. Însă după cădere această legătură a fost ruptă şi a fost ştearsă recunoaşterea omului ca rege al făpturii. Ascultă cum tâlcuieşte aceasta Nicolae Cabasila. Omul, spune el, este creat după chipul lui Dumnezeu. În Adam chipul lui Dumnezeu a fost oglinda curată prin care Lumina lui Dumnezeu se răsfrângea asupra lumii. Atâta timp cât oglinda a rămas nespartă, întreaga natură a fost luminată. Dar, după ce ea a fost spartă şi zdrobită, un întuneric adânc s-a lăsat peste toate făpturile. Întreagă firea s-a răzvrătit atunci împotriva omului nemaicunoscându-l, nici mai voind să-i dăruiască roadele sale. Aşa, omul a ajuns să-şi ducă zilele cu chin şi muncă. Animalele se feresc de el, ba uneori îi sunt chiar vrăjmaşe. Dar atunci când omul primeşte harul lui Hristos, toate puterile sufletului se întregesc, făcându-se după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Devine astfel oglinda, luminătorul ce revarsă strălucirea harului dumnezeiesc chiar şi peste firea neraţională. Acum animalele îl recunosc, i se supun şi îl cinstesc. Se cunosc multe cazuri în care vreun pustnic trăieşte în tovărăşia animalelor sălbatice, pe care le hrăneşte, iar ele în schimb îl slujesc. Dobândind astfel harul dumnezeiesc prin rugăciunea lui Iisus, el devine din nou rege al firii, ba chiar mai mult, se ridică la o stare mai înaltă decât cea din care a căzut Adam. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, iar prin ascultare trebuia să ajungă la asemănarea Lui. Era la stadiul iluminării minţii şi trebuia să ajungă la îndumnezeire (theosis). Pe când nevoitorul ajunge la „asemănarea cu Dumnezeu”, adică la îndumnezeire, pe cât îi este cu putinţă, prin harul dumnezeiesc, fără a pătrunde însă Firea Dumnezeiască. Se împărtăşeşte doar de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Îţi voi da o pildă a acestei recunoaşteri venite din partea naturii. Când pururea pomenitul meu Gheron spunea rugăciunea lui Iisus, păsările veneau la fereastra chiliei lui ciocănindu-i în geam. S-ar putea crede că aceasta era acţiunea diavolului, pentru a-l distrage de la rugăciune. Dar, de fapt, păsările erau atrase de rugăciunea lui Gheron!
— Gheron, m-ai călăuzit pe cărarea desăvârşirii până la finalul vieţii duhovniceşti. Aşadar omul este capabil să devină rege…
A zâmbit cu sfială.
— Există stadii chiar mai înalte. După o luptă grea, cum am spus mai înainte, este posibil pentru nevoitor să înainteze până la extaz, şi să intre în Noul Ierusalim, noua ţară a făgăduinţei. Mintea este răpită în extaz, şi contemplă Lumina necreată. La vecernia Schimbării la Faţă cântăm: „Când apostolii aleşi au privit la munte potopul covârşitor al Luminii Tale, Hristoase, cel fără de început, şi dumnezeirea Ta de care nici un om nu se poate apropia, au fost răpiţi de vederea dumnezeiască”. Extazul şi vederea lui Dumnezeu (theoria) sunt legate. Când spunem extaz, nu înţelegem ceva static, ci ne referim la prezenţa dumnezeiască şi la mişcare spirituală. Nu este nelucrare şi moarte, ci viaţă în Dumnezeu. Părinţii spun că atunci când omul este răpit în Lumina dumnezeiască, în timpul rugăciunii lui Iisus, el încetează să se roage cu buzele. Gura şi limba rămân tăcute, inima este şi ea tăcută. Atunci atletul, se desfată de vederea (theoria) luminii taborice. Primeşte energia necreată a lui Dumnezeu. Este aceeaşi Lumină de pe muntele Tabor, pe care au văzut-o Apostolii, este Împărăţia lui Dumnezeu – veşnicia. După Sfântul Grigorie Palama, Lumina este „frumuseţea veacului viitor”, „substanţa binelui ce va să fie”, „cea mai desăvârşită vedere a lui Dumnezeu”, „mâncarea dumnezeiască”. Acei ce se fac vrednici de a vedea Lumina necreată sunt Profeţii Noului Testament. Căci aşa cum Profeţii Vechiului Testament au răzbit timpul şi au putut vedea întruparea lui Hristos, prima venire, la fel cei ce contemplă Lumina întrec timpul şi văd slava lui Hristos în Împărăţia Cerurilor.
A tăcut o vreme, respirând adânc. Apoi a continuat:
— Lumina dumnezeiască îi stăpâneşte întreaga fiinţă. Chiar şi coliba îi străluceşte de prezenţa lui Hristos şi el se bucură de această „beţie trează”. Priveşte la Dumnezeul nevăzut. „Dumnezeu este Lumină şi vederea Lui este Lumină” spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Monahul vede Lumina dumnezeiască în acel moment şi aceasta este o „vedere plăcută şi sfântă”, potrivit „apărătorului teologilor”, Sfântul Grigorie Palama. Macarie Hrysokephalos descrie şi el această vedere: „Ce este mai frumos decât să fi în comuniune tainică cu Hristos? Ce este mai scump decât slava Lui dumnezeiască? Nu este nimic mai dulce decât lumina aceasta, prin care fiecare ceată purtătoare de lumină a îngerilor sau a oamenilor este luminată; nimic nu este mai iubitor decât această viaţă în care trăim cu toţii şi în care ne mişcăm şi ne purtăm fiinţa; nimic nu este mai dulce decât frumuseţea veşnic-întrupată; nimic nu este mai desfătător decât bucuria veşnică; nimic nu este mai scump decât veselia nesfârşită, măreţia plină de demnitate şi Fericirea nemăsurată”. Cu alte cuvinte, desfătarea şi bucuria sunt nesfârşite. Aceste stări sunt într-adevăr prea înalte pentru a putea fi zugrăvite în cuvinte. Ascultă cum descrie Sfântul Simeon Noul Teolog.
Luă în mână una din cărţi şi începu să citească.

„Sunt aşezat pe pat, fiind în afara lumii
şi fiind în mijlocul chiliei mele,
văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Îi şi vorbesc,
ba îndrăznesc să spun,
Îl şi iubesc şi Acela mă iubeşte.
Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare.
Şi unit cu El, depăşesc cerurile.
Şi acesta o ştiu ca un fapt adevărat şi sigur.
Dar unde e trupul atunci nu ştiu.
Ştiu că pogoară Cel ce e nevăzut.
Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea
mă ia înăuntrul Lui, şi mă ascunde în braţele Lui,
şi mă aflu atunci în afară întregii lumi.
Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume,
Privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii,
şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul vieţii.
Şi am toată viaţa răsărind înăuntrul meu”.

Gheron citea pasajul cu mult dor. Glasul îi tremura, ochii îi scânteiau, iar faţa îi strălucea de o bucurie inexplicabilă. Vocea lui tremurătoare, încântarea lui duhovnicească mi-au adus lacrimi în ochi.
— Astfel chiar şi faţa îi străluceşte, a continuat el, de prezenţa dumnezeiască. Intră, asemeni lui Moise în întunericul dumnezeiesc al necunoaşterii, în „întunericul strălucitor” şi ajunge la „cunoştinţa trainică” şi la „teologia negrăită”.
S-a oprit din nou pentru o clipă. Eu aşteptam aproape în extaz, pur şi simplu cu răsuflarea tăiată.
— Chiar şi trupul simte dulceaţa acestei Lumini şi în timpul acestor momente se „schimbă”.
— Ce înseamnă aceasta?
— „Că trupul participă în harul ce lucrează în minte, este îndreptat spre el şi primeşte cunoştinţa tainei inefabile al sufletului” (Sf. Grigorie Palama). Apoi trupul „devine în mod ciudat veşnic bine dispus şi entuziast”, adică, simte o căldură neobişnuită ce este rezultatul vederii Luminii. Este asemeni lumânării, care imediat ce este aprinsă, întregul ei corp (ceara) devine dintr-o dată cald şi luminos.
— Permite-mi, te rog, o întrebare. Deşi s-ar putea să fie aproape o hulă, totuşi am să ţi-o pun. Această „schimbare” a trupului este o realitate sau doar imaginaţie? Nu este cumva o căldură imaginată?
— Nu, părinte, nu este. Această „schimbare” este reală. Trupul participă la toate stările sufletului. Trupul în sine nu este rău, ci mai degrabă pornirea cărnii, care se întâmplă atunci când trupul este stăpânit de diavol. Mai mult decât atât, vederea Luminii este o vedere a ochilor fireşti ce au fost schimbaţi şi întăriţi de Duhul Sfânt devenind astfel capabili să vadă Lumina necreată. Există multe exemple în Sfânta Scriptură unde se arată că harul lui Dumnezeu, prin suflet se răspândeşte şi în trup, acesta simţind acţiunea harului dătător de viaţă.
— Ai putea să-mi spui unele dintre ele?
— Există multe versete în psalmii lui David care exprimă acest lucru: „inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu”(Psalm 83, 2), „în El a nădăjduit inima mea şi m-a ajutat. Şi a înflorit trupul meu” (Psalm 27, 9-10). De asemenea în Psalmul 118 „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!”(Psalm 118, 103) Avem şi pilda lui Moise. Când el a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci faţa îi strălucea, căci vorbise cu Dumnezeu. „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el. Deci Aaron şi toţi fiii lui Israel, văzând pe Moise că are faţa strălucitoare, s-au temut să se apropie de el” (Ieşire 34, 29-30). Acelaşi lucru se vede şi în cazul arhidiaconului Ştefan: „Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger” (Faptele Apostolior 6, 15). Sfântul Grigorie Palama crede că sudoarea Domului nostru Iisus Hristos, din timpul rugăciunii în grădina Ghetsimani, arată „pătimirea simţită în trupul Său datorită rugăciunii înflăcărate către Dumnezeu”.
— Iartă-mă, părinte, pentru că te-am obosit cu întrebările mele prosteşti şi lumeşti. Noi, oamenii din lume, nu putem înţelege… Dă-mi însă voie să-ţi mai pun încă o întrebare. Există în zilele noastre monahi care văd Lumina necreată şi trăiesc această „schimbare” când se roagă?
A zâmbit şi a spus:
— Doar dacă Duhul Sfânt ar înceta să lucreze în Biserică, numai atunci „văzătorii Luminii necreate” vor înceta să existe. Sfântul Munte adăposteşte comori mari, şi aceia care luptă împotriva lui în orice fel, sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. În vremea Sfântului Atanasie cel Mare unii puneau la îndoială dumnezeirea lui Hristos. În vremea Sfântului Grigorie Palama ei se îndoiau de dumnezeirea energiilor necreate. În timpurile noastre, cădem aproape în acelaşi păcat. Ne îndoim de existenţa oamenilor îndumnezeiţi, care văd Lumina dumnezeiască. Azi, ei sunt monahi sfinţiţi – dumnezei prin har. Continuarea vieţii pe pământ este datorată acestor nevoitori îndumnezeiţi. Ei luminează lumea noastră, întunecată de păcat.
— Permite-mi încă o întrebare, poate indiscretă. Tu ai văzut Lumina, Gheron?
……
Să-mi permită cititorul să nu descriu scena mişcătoare ce a urmat şi nici ceea ce s-a spus. Vreau să o păstrez într-o mantie de tăcere. Nădăjduiesc că voi fi iertat.
După o lungă pauză, învăluită în tăcere, am fost destul de nesimţitor încât să tulbur încă o dată tăcerea pustnicului. Dar a trebuit să o fac. Mai rămăseseră doar puţine ceasuri şi trebuia să aflu cât mai mult. Am vrut să câştig cât mai mult cu putinţă de pe urma vizitei mele la părintele văzător-de-Dumnezeu.
— Părinte, îmi cer din nou iertare. După cum ai spus, chiar şi în zilele noastre, există călugări la Sfântul Munte care contemplă Lumina necreată. Îmi dau seama că un călugăr poate ajunge la vederea ei de multe ori. Dar are ea întotdeauna aceeaşi strălucire?
— Putem să spunem că există lumina duhovnicească şi lumina pe care omul o vede cu ochii săi fireşti, după ce aceştia au fost transformaţi şi întăriţi pentru a o putea vedea. Lumina duhovnicească sunt poruncile, şi o primeşte cel ce le păstrează pe acestea din urmă. „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Psalm 118, 105). Poruncile lui Hristos sunt „cuvintele vieţii veşnice” iar nu percepte morale exterioare. De asemenea virtuţile, care sunt împliniri în lupta noastră de a păzi poruncile lui Hristos, sunt torţe. Credinţa este lumină, la fel este nădejdea şi dragostea. Dumnezeu este lumina adevărată şi „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Dar numele lui Dumnezeu este dragoste. „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). De aceea spunem că dragostea este lumina cea mai strălucitoare dintre toate virtuţile. Pocăinţa, şi ea este lumină ce străluceşte în sufletul omului şi îl călăuzeşte spre cel de-al doilea botez, unde ochii sunt curăţiţi de albeaţa duhovnicească. Toţi creştinii care duc lupta cea bună, dar mai ales acei ce urmează calea curăţirii de patimi, se bucură de această lumină, bineînţeles potrivit măsurii luptei lor. Sfântul Grigorie Teologul spune că „unde există curăţie, acolo există luminare, pentru că fără prima, a doua nu este dăruită”. Cu alte cuvinte, spune ceea ce spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: dacă omul nu vede Lumina în această viaţă, nu o va vedea nici în cea viitoare.
Uneori, a continuat el, datorită curăţiei şi luptei lor, şi mulţumită darului lui Dumnezeu, unii oameni ajung vrednici să vadă Lumina cu ochii lor fireşti, ochi ce au fost transformaţi de harul dumneziesc asemeni ochilor celor trei ucenici pe muntele Tabor. Dar chiar şi aici poate fi observată o gradaţie. Când văd Lumina pentru prima dată, o contemplă ca o „Lumină măreaţă” care face ca totul înlăuntrul lor să salte de bucurie. Pe când de fapt, este o lumină slabă. Dar ei o văd, cum am spus, ca o „Lumină măreaţă” în comparaţie cu întunericul cu care erau obişnuiţi. Trăiesc acum ceva ce n-au mai trăit înainte. La a doua apariţie însă, lumina devine mai puternică, dar omul s-a obişnuit deja cu vederea… Însă, cu cât mai mult se apropie de Fiinţa Dumnezeiască, cu atât îşi dă seama de neputinţa de a înţelege natura Sa, şi aceasta este ceea ce Părinţii numesc „întunericul strălucitor”.
— Multe lucruri nu le-am înţeles.
— Te voi ajuta să înţelegi explicându-ţi pilda văzătorului-de-Dumnezeu Moise aşa cum o tâlcuieşte Sfântul Grigorie de Nyssa. Moise a văzut Lumina, pentru prima dată, pe muntele Horeb sub forma unui tufiş arzând, atunci când Dumnezeu l-a chemat să călăuzească poporul spre ţara făgăduită. A doua oară, el este chemat de Dumnezeu să pătrundă în întunericul dumneziesc şi să-L întâlnească acolo. Întâi a fost Lumina şi apoi întunericul dumnezeiesc. Şi Sfântul Grigorie arată că omul vede la început Lumina pentru deoarece obişnuia să trăiască în întuneric. Pe măsură ce trece timpul, cu cât se apropie mai mult de Fiinţa Divină cu atât el „primeşte nevăzut” întunericul dumnezeiesc, „neputinţa de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu”. Îţi voi citi întregul fragment: „Dar ce înseamnă intrarea lui Moise în întuneric şi vederea lui Dumnezeu în acesta? Ceea ce istoriseşte acum pare oarecum contrar primei arătări a lui Dumnezeu. Căci atunci, Dumnezeu S-a arătat în lumină, iar acum în întuneric. Dar nici acest lucru nu-l socotesc abătându-se din şirul celor tâlcuite de noi după înţelesul lor mai înalt. Căci cuvântul ne învaţă prin acestea că cunoaşterea dreptei credinţe se arată mai întâi lumină celor ce o primesc. Pentru că ceea ce se cugetă contrar dreptei credinţe e întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împărtăşirea de lumină. Dar mintea înaintând şi printr-o luare-aminte din ce în ce mai mare şi mai desăvârşită, ajungând la înţelegerea adevăratei cunoaşteri, cu cât se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atât vede mai mult că firea dumnezeiască este de nevăzut (de necontemplat, de neînţeles). Părăsind deci tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu simţurile, ci şi pe cele câte socoteşte mintea că le vede (le înţelege), înaintează mereu spre cele dinăuntru prin multa străduinţă de a înţelege, la ceea ce este de nevăzut şi de neînţeles, acolo vede pe Dumnezeu. Căci în aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui căutat: că a-L cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte. Pentru că Cel căutat este mai presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul Lui, ca de întuneric”.
Aceasta se întâmplă de obicei. Omul porneşte de la vederea unei Lumini slabe (mici) la vederea unei Lumini mai strălucitoare (mai mare) până ajunge în „întunericul strălucitor” cum îl descrie Sfântul Grigorie. Dar noi trebuie să cunoaştem învăţătura Părinţilor despre vederea „întunericului dumnezeiesc strălucitor” pentru a înţelege, din punct de vedere ortodox, ceea ce s-a spus mai înainte. Potrivit Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu apare întotdeauna ca Lumină şi niciodată ca întuneric. Dar când, mintea nevoitorului văzător-de-Dumnezeu, în timpul „vederii”, vrea să ajungă la însăşi Fiinţa Divină, întâlneşte nepătrunsul, strălucitorul întuneric dumnezeiesc. Întunericul dumnezeisc, astfel, nu este apariţia lui Dumnezeu ca întuneric, ci neputinţa omului de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu, care este „Lumina cea neapropiată”. „Întunericul dumnezeiesc” aşadar este Lumină, dar Lumină nevăzută şi de neapropiat pentru om. Dumnezeu este Lumină. El a spus „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar nu „întunericul lumii”. Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul „întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu. Şi fiindcă este nevăzută, ca una ce întrece putinţa vederii, şi tot ea e neapropiată pentru revărsarea de lumină covârşitoare mai presus de fiinţă, în el ajunge tot cel ce s-a învrednicit să cunoască şi să vadă pe Dumnezeu, prin însuşi faptul că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte”. În acest sens spunem deci că întunericul dumnezeiesc este dincolo de lumină.
Dar de multe ori, Sfinţii Părinţi vorbesc despre intrarea în întunericul dumnezeiesc şi privirea strălucirii lui, aşa cum face de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa, atunci când vorbeşte despre fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, spunând: „noi ştim că de multe ori el era înlăuntrul întunericului dumnezeiesc unde este Dumnezeu”. Prin aceasta nu se înţelege pătrunderea în Fiinţa Divină, ci superioritatea luminii necreate faţă de „lumina cunoaşterii naturale”, pentru că potrivit învăţăturii Ortodoxe, oamenii participă la energiile necreate ale lui Dumnezeu, iar nu la Fiinţa Sa. Sfântul Pavel scrie: „…Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (1 Timotei 6, 15-16). Şi, pentru a rezuma, îţi spun părintele meu, că aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, pentru om strălucitorul întuneric dumnezeiesc este Lumina neapropiată a Fiinţei Dumnezeieşti. Chiar şi când vorbim despre valoarea vederii întunericului dumnezeiesc, ei nu vor să arate superioritatea acestuia asupra vederii Luminii necreate, ci vor să-i arate valoarea în comparaţie cu valoarea luminii cunoaşterii naturale – cunoaşterea intelectului.
— Gheron, aş vrea să-ţi mai pun o întrebare. Când omul priveşte Lumina, continuă să se roage?
— Nu. Această rugăciune o numim vedere dumnezeiască. Cel ce se roagă îl priveşte pe Hristos şi se bucură de prezenţa Lui dumnezeiască. Atunci rugăciunea purcede fără cuvinte. Sfântul Isaac Sirul spune că, dacă rugăciunea este sămânţa, atunci răpirea în extaz este secerişul rugăciunii. Şi precum secerătorii se minunează văzând că o sămânţă mică rodeşte o recoltă atât de mare, în acelaşi chip sunt şi nevoitorii văzători de Dumnezeu uimiţi la vederea „roadelor” rugăciunii lui Iisus. Această răpire este izvorul rugăciunii în timpul căruia, după Sfântul Isaac „nu se mai roagă cineva cu rugăciunea, ci iese din sine (ajunge în extaz) în lucrurile neînţelese, aflate mai presus de lumea muritorilor; şi în neştiinţa ei tace despre toate cele de aici. Aceasta este neştiinţa mai presus de cunoştinţă, de care s-a vorbit”. Aceasta este „tăcerea tainei ascunse”, şi „liniştirea duhului”. Părinţii numesc această stare „rugăciune” pentru că este cel mai mare dar primit în timpul rugăciunii şi este dăruit Sfinţilor, dar omul nu-i cunoaşte adevăratul nume. Pentru că în acel moment încetează să se roage. El este ridicat mai presus de cuvinte şi idei. De aceea mulţi Părinţi numesc această stare „dumnezeiasca Sâmbătă” sau Sabatul minţii. Cum li s-a dat evreilor poruncă să se odihnească în ziua Sâmbetei, la fel această stare duhovnicească, „Sâmbăta, este nepătimirea sufletului raţional, care prin făptuire a lepădat cu totul semnele păcatului. Sâmbetele înseamnă slobozenia sufletului raţional, care a lepădat chiar şi lucrarea după fire a simţurilor, prin contemplaţia naturală în duh. Sâmbetele Sâmbetelor înseamnă odihna duhovnicească al sufletului raţional care-şi retrage mintea chiar şi de la raţiunile mai dumnezeieşti din lucruri şi şi-o leagă cu totul numai de Dumnezeu în extazul iubirii, şi prin teologia mistică (cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu) o face cu desăvârşire neclintită de la Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Singurul lucru pe care-l face omul în acel moment este să plângă. El varsă lacrimi din belşug, nu doar datorită conştientizării păcatului, ca înainte, ci datorită vederii energiei necreate a lui Dumnezeu. Acestea sunt lacrimi de bucurie, de fericire, lacrimi de veselie. Sunt „lacrimi neîndurerate”, „lacrimi recunoscătoare”, „care întăresc şi hrănesc inima”. Da, sunt lacrimi care umplu ochii făcând râuri şi şiroaie pe faţă. Rugătorul este atunci, în extaz. „Fie în trup, fie afară de trup, nu ştiu” (2 Corinteni 12, 2) Suflet şi trup sunt inundate de o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Sfântul Grigorie Palama, citând un fragment din Sfântul Dionisie Areopagitul spune că, atunci când iubitorul unirii cu Dumnezeu îşi eliberează sufletul de toate legăturile şi îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată, este ridicat într-un urcuş mistic la ceruri şi cercetează de sus întreaga creaţie, în liniştire şi tăcere. „El îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Prin aceasta, el este răpit, înlăuntrul său, şi descoperă o cale nouă şi misterioasă de a se înălţa la ceruri: ceea ce s-ar putea numi înlăuntrul nepătruns al tăcerii originale. Cu bucurie de nedescris el rămâne tainic răpit, în duh, în adevărată odihnă şi în tăcere, plin de dulceaţă; şi zboară peste toate lucrurile create”. În acest punct, toate lucrurile lumeşti devin praf şi cenuşă, devin gunoi. Nu doar că nu simte tulburarea patimilor, ci îşi uită chiar propria-i viaţă, pentru că iubirea pentru Dumnezeu este mai dulce decât viaţa, iar cunoaşterea lui Dumnezeu mai dulce decât orice altă cunoaştere. „O, vedere sfântă şi plină de bucurie!”. „O, veşnicie dumnezeiască!” O, dumnezeiască „pace dulce!” „O, iubire dumnezeiască!”
— Gheron, poţi să te opreşti o clipă, te rog? Mă simt foarte obosit şi ameţit şi nu reuşesc să te urmăresc. Nu pot îndura…
El veni lângă mine, îmi luă mâna şi spuse cu glas mişcător:
— Te înţeleg. Dar ai vrut să continui să vorbesc. Aşa că am continuat! Îţi înţeleg necazul. Şi noi, după vederea Luminii, ne simţim teribil de obosiţi, pur şi simplu zdrobiţi. Când harul ne cercetează, e ca şi cum ne-ar biciui carnea noastră muritoare. Mărturisesc că de multe ori, după Sfânta Liturghie, mă simt sfârşit şi am nevoie să mă odihnesc, numai aşa refăcându-mi-se puterile mele omeneşti. Este la fel ca atunci când, după ce calci în picioare iarba, aceasta se ridică puţin câte puţin de la pământ, revenindu-şi la poziţia ei iniţială. Dacă am primi în întregime harul dumnezeiesc, cu siguranţă am muri. Însă dragostea lui Dumnezeu se îngrijeşte de toate.
Am oprit discuţia noastră în acest punct pentru a face o pauză. Peste tot se lăsase o tăcere adâncă. Doar din când în când mai puteai auzi un călugăr plivind în grădină, rostind în acelaşi timp rugăciunea lui Iisus. Respiram adânc. Inima mea bătea de parcă voia să sară afară din piept. Mă cuprinse febra. Mă apropiasem de Sfânta Sfintelor a teologiei mistice – atinsesem ceea era „de neatins pentru cel neiniţiat”. Înspre apus ultimele oglindiri ale soarelui se cufundaseră în apă şi în partea aceea marea părea de aur. O ceată de delfini (un fenomen obişnuit la Muntele Athos), pe cât puteam distinge de unde mă aflam, se juca în apă. Ţâşneau şi apoi se afundau din nou în apa aurită. Călugării, m-am gândit, aceşti iubitori pătimaşi ai raiului, sunt asemeni delfinilor. Trăiesc răspândiţi în apa harului şi ţâşnesc doar o clipă pentru a ne arăta că există, ca mai apoi să se retragă din nou în „vederea” lui Dumnezeu. Sfântul Simeon, locuind înlăuntrul Luminii necreate a Taborului, binecuvântă „iubiţii” lui Dumnezeu:

„Binecuvântaţi cei îmbrăcaţi în lumină
Căci ei poartă veşmânt de nuntă.
Mâinile şi picioarele lor nu se vor chinui,
nici nu vor fi aruncaţi în focul veşnic.
Binecuvântaţi cei ce au aprinsă lumina
în inimile lor, ce o păstrează nestinsă,
căci cu bucurie vor pleca din viaţa aceasta,
ei vor întâlni mirele cu torţe în mână
căci el îi călăuzeşte în odaia de nuntă.

Binecuvântaţi cei ce s-au apropiat de lumina divină,
care au pătruns-o şi au fost absorbiţi de ea,
amestecaţi în strălucirea ei, păcatul nu mai are putere,
ei nu vor mai vărsa lacrimi amare.

Binecuvântat este călugărul, dăruind rugăciunile sale lui Dumnezeu,
care Îl vede pe El, şi este văzut lângă El,
care se simte afară din timp şi spaţiu,
căci el este singur în Dumnezeu, necunoscând
dacă este sau nu în trup;
el aude cuvinte inexprimabile, ce nu pot fi rostite;
el vede ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit,
nici n-a pătruns în inima omului.

Binecuvântat cel ce a văzut Lumina lumii
adunată în el însuşi, căci el l-a zămislit pe Hristos
înlăuntrul său; el va fi numărat ca mamă a Sa,
Ca Hristos, în Care nu este minciună, s-a spus”.
Eu eram lângă un astfel de munte arzând. Eram aproape de un monah ce trăise deja, în trup fiind, viaţa cerească. Era linişte în jur, cum era linişte şi în sufletul meu. Dumnezeu, raiul, sunt dincolo de timp dar sunt de asemenea şi în timp, chiar lângă noi. Lângă noi, înlăuntrul nostru, împărţind timpul şi istoria.
— Hai să oprim discuţia, părinte… a rostit. Hai să ne plimbăm o vreme pe afară.
— Nu, nu am spus. Vreau să mai aud. Ai spus că rugăciunea lui Iisus este o ştiinţă, ba mai mult, este ştiinţa ştiinţelor. Vreau ca în această seară să faci din mine un învăţat.

Sursa:Cartea-Athos -O Noapte in Pustiu

0 comentarii:


  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP