Sfantul Evdochim (Lasata secului pentru Postul Sfintei Marii)

Sfantul Evdochim s-a nascut in Capadocia, din parinti crestini. Ajunge ofiter in armata imperiala, in vremea imparatului iconoclast Teofil (829-842). Datorita virtutilor sale, curatie trupeasca si sufleteasca, grabnic ajutator al celor in suferinta, mult milostiv cu cei nevoiasi, a fost numit de imparat guvernator al Capadociei.

Sfantul Evdochim a trecut la cele vesnice la varsta de 33 de ani. A fost ingropat in Capadocia, iar moastele sale au fost mutate la Constantinopol.

Astazi este Lasata secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului. Biserica Ortodoxa a randuit Lasata secului pentru Postului Sfintei Marii pe data de 31 iulie, insa, daca se intampla miercurea sau vinerea, se lasa sec cu o zi mai inainte.

Pentru credinciosii ortodocsi, Postul Adormirii Maicii Domnului incepe pe 1 august si tine pana in ziua praznicului, 15 august.

Sursa:crestinortodox.ro

Read more...

Arhimandritul Sofronie - Din viaţă şi din Duh

Iubitii mei frati si surori, deschideti-va inima pentru ca Duhul Sfant sa intipareasca acolo chipul lui Hristos. Atunci veti fi, incetul cu incetul, vrednici sa aveti in voi bucuria si intristarea, moartea si invierea.

Lumea nu cunoaste nimic mai nobil decat chemarea de a fi crestin. Dar cu cat scopul este mai inalt, cu atat realizarea lui este mai anevoiasa.

Contemplati minunatul tablou pe care ni-l dezvaluie Dumnezeu in creatia cosmosului si in plasmuirea omului dupa chipul si asemanarea Sa. Ceea ce cautam noi nu se limiteaza la efemera viata cotidiana, ci sa fim cu Dumnezeu si sa dobandim in noi viata in toata amploarea ei, cosmica si divina.

In viziunea noastra spirituala, trebuie sa unim fiinta cosmica si Fiinta divina, creatul si Necreatul.

La inceput era Cuvantul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. In fiecare zi, simtim in trupul nostru experienta chinuitoare a vietii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creati dupa chipul lui Hristos, al Absolutului. Intrebarea, misterul vietii noastre il constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca fiinta umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viata cu Hristos - Dumnezeu, nemurirea, vesnicia. Dupa revelatie, vesnicia lui Dumnezeu ne poate fi impartasita.

Pentru a imprima o miscare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepasare, trebuie sa nadajduim in Dumnezeu ca Persoana, adica la ceea ce este desavarsit.

Cum sa ne mantuim? Cum sa ne curatim trupul? Cum sa ne eliberam de robia pacatului si de puterea mortii? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastra de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viata este atat de scurta si scopul atat de inalt, dar atat de indepartat.

Pentru Biserica Ortodoxa, mantuirea omului inseamna indumnezeirea lui.

Trebuie sa invatam sa traim prin viata vesnica a lui Dumnezeu Insusi. Ce inseamna indumnezeirea omului? Inseamna sa traim asa cum a trait Domnul, sa dobandim gandurile si sentimentele lui Hristos, mai ales in ultimele momente ale vietii Sale pamantesti.

Dupa caderea in pacat, sufletul omului a devenit campul de lupta intre Dumnezeu si diavol.

Samanta pe care Satana a aruncat-o in inima si mintea lui Adam - ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu - s-a inradacinat atat de adanc in fiinta noastra, incat ne aflam neincetat in robia pacatului.

Chiar de la nastere, devenim mostenitorii lui Adam. Putem sa traim starea de cadere, care este o indepartare dureroasa de la dragostea Tatalui, ca singura realitate a fiintei umane. In lume ne scaldam in atmosfera si admiratia pacatului. Traim cu usurinta si foarte adesea, ne rusinam sa ne marturisim credinta, sa spunem ca suntem crestini.

Sa nu aveti prea multa incredere in educatia aleasa pe care ati primit-o in lume. Civilizatia in care traim este o cultuta a caderii.

Dupa doua razboaie mondiale - si razboaiele sunt, prin excelenta, consecinta pacatului - lumea contemporana a pierdut harul Sfantului Duh. Or, nu putem intelege divinitatea lui Hristos fara Sfantul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevarat Om, este Creatorul cosmosului, ne depaseste. A crede ca Insusi Dumnezeu S-a intrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El in vesnicie, iata ceea ce lipseste multor oameni de azi, mai ales printre cei de stiinta.

Ce este mantuirea? Moartea trupului nostru, este ea conditia trecerii in Imparatia lui Hristos? Cum putem sa intarim in noi vointa de a trai dupa poruncile lui Hristos, dupa Sfantul Duh?.

Un singur lucru este important: sa pastram intensitatea rugaciunii si a pocaintei. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre Imparatia pentru care vom fi pregatiti prin Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, prin rugaciune si chemarea numelui Sau: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea Ta.

Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie". Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credinta? Nu putem accepta ideea vesniciei decat daca aceasta patrunde deja in viata noastra.

Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, inseamna ca acestia nu sunt morti. Pentru Dumnezeu, toti sunt vii.

Acedia, in sens etimologic, inseamna "lipsa de grija pentru mantuire". Intreaga umanitate, cu rare exceptii, traieste in starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenti fata de mantuirea lor. Ei nu cauta viata in Dumnezeu, ci se marginesc la formele de viata trupeasca, la nevoile zilnice, la placerile lumii si la faptele de rutina. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, dupa chipul Absolutului si asemanarea Sa. Daca aceasta revelatie este adevarata, absenta grijii pentru mantuire nu este altceva decat moartea sufletului.

Deznadejdea este pierderea constiintei ca Dumnezeu doreste sa ne daruiasca viata vesnica. Lumea traieste in deznadejde. Oamenii s-au dondamnat la moarte ei insisi. Trebuie sa luptam "corp la corp" impotriva acediei.

Viata lumii se desfasoara in jurul unor placeri omenesti, iar viata duhovniceasca este neglijata. Trebuie sa inversam aceasta stare de lucruri, sa punem viata duhovniceasca in centrul vietii noastre.

Intelepciunea lumii nu poate sa salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizatiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputiincioase. Umanitatea sufera neincetat. Singura iesire este de a gasi in noi intelepciunea, hotararea de a nu mai trai dupa principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.

Cum putem sa ne aflam calea? Dupa Evanghelie, Hristos este calea noastra.

Important este sa avem constiinta ca Hristos este Dumnezeu. Cel ce Il iubeste va fi vesnic aproape de El, acolo unde este.

Unde este sufletul nostru? Trebuie sa ni-l inchipuim pe Dumnezeu ca Om daca vrem sa fim cu Hristos, cu Logosul divin in care Tatal a revarsat tot ceea ce este din vesnicie. Daca il consideram ca Dumnezeu, este un Dumnezeu desavarsit. Daca Il vedem ca om, este un Om desavarsit. Intelepciunea, smerenia, viata, lumina cea vesnica, totul exista in El.

In viata noastra fiecare pas este cu neputinta de despartit de dogmele fundamentale ale credintei noastre.

Asa cum Hristos in Gradina Ghetsimani si pe Golgota traia cu gandul la Dumnezeu Tatal, tot astfel trebuie sa traim si noi, in fiecare clipa, cu gandul la Dumnezeu, dar mai degraba prin Hristos decat prin Tatal, caci prin Fiul ajungem la Tatal. Prin traire, viata devine hristocentrica.

Singurul lucru care ne atrage este Persoana lui Hristos. Trebuie sa traim in Hristos ca masura divina si umana a tuturor lucrurilor. In Hristos Il avem pe Dumnezeu, Creatorul nostru. In Hristos avem modelul, revelatia planului lui Dumnezeu cu omul. Dragostea lui Hristos trebuie sa umple de-a pururi inima noastra. Nu traim in Hristos prin gandirea abstracta. Dumnezeu Se dezvaluie in noi prin implinirea poruncilor Sale. Il traim pe Hristos ca pe propria noastra viata, nu ca pe cineva pe care l-am cunoaste numai formal.

Hristos a spus: Eu sunt Calea. Daca El este Calea, nu trebuie sa-L urmam formal, din exterior, ci prin traire interioara. Sa ne aducem aminte ca pe Golgota si in Ghetsimani, El se lupta impotriva tuturor. Singur.

Uneori, cand dragostea lui Hristos ne patrunde, simtim vesnicia. Aceasta nu poate fi inteleasa pe cale rationala. Dumnezeu actioneaza intr-un fel propriu, care scapa puterii noastre de perceptie. Nu trebuie sa fim prea rationali in viata crestina.

Sunt semne exterioare care ne ajuta sa apreciem la ce distanta ne aflam de Hristos. Urmam noi cuvantul evanghelic? Am atins desavarsirea, adica dragostea pentru intreaga lume, fara deosebire intre prieteni si dusmani?

Nu exista deosebire intre poruncile lui Hristos si viata lui Dumnezeu Insusi.

Ramanand in poruncile Lui, devenim asemenea lui Hristos.

Cum sa petrecem o zi fara de pacat, adica in sfintenie? Iata o intrebare cu adevarat grea. Cum sa ne schimbam fiinta, gandurile, sentimentele si chiar atitudinile pentru a nu pacatui impotriva Tatalui ceresc, a lui Hristos, a Duhului Sfant, a oamenilor, a fratelui nostru si a tot ceea ce este viu?

Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi". V-am amintit adeseori aceasta rugaciune a Bisericii. Viata fara de pacat pe pamant ne deschide portile cerurilor. Nu bogatia mintii ne salveaza sufletul, ci viata fara de pacat ne pregateste sa traim cu Dumnezeu in veacul ce va sa fie. Harul Duhului Sfant ne invata adevarurile vesnice atat cat traim dupa aceste porunci: iubeste pe Dumnezeu din toata fiinta ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti! Da, sa paziti mereu aceste porunci!
Staruiti in rugaciune, in nevointe, petreceti o zi fara de pacat. Toate celelalte va vor fi date de Dumnezeu.

Staruiti in rugaciune, in nevointe, petreceti o zi fara de pacat. Toate celelalte va vor fi date de Dumnezeu.

"Pentru a pastra Harul Duhului Sfant, trebuie sa nu primim nici un gand care nu-i place lui Dumnezeu", ne spune "Staretul" Siluan. Iata nevointa noastra. Iata cultura noastra. Cand este vorba de mantuire, aceasta lupta cu gandurile nu se sfarseste decat la moarte. Incepe si reincepe fara incetare.

Nu putem sa dobandim in noi chipul lui Hristos decat daca suntem cu adevarat uniti, cum le cerea Hristos ucenicilor Sai: Iubiti-va unii pe altii, pentru ca lumea sa cunoasca ca sunteti ai lui Hristos (Ioan 15, 12).

"Pentru mine, viata celorlalti pretuieste mai mult decat propria-mi viata". Nu vor mai exista intre voi neintelegeri cand veti fi inteles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neintelegeri nu tine de nici o organizatie, de nici un anumit mod de conduita, ci de hotararea de a suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie sa aiba pentru ceilalti o inima de mama.

Trebuie sa fim foarte sensibili la nevoile altora. Atunci vom fi una si binecuvantarea lui Dumnezeu va fi din belsug cu voi. Trebuie sa avem constiinta lui Hristos, Care poarta in Sine lumea intreaga; in aceasta consta universalitatea fiintei umane. Cuvantul lui Hristos nu trece, este vesnic.

Daca, asa cum marturisim in Crez, Hristos este Dumnezeu adevarat, Mantuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au facut, cum putem sa ne reducem credinta pe care o avem la o problema de nationalitate, de loc, de epoca...? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab... Hristos, pentru mine, este totul. Fiinta mai presus de cosmos.

Se spune adesea in Sfanta Scriptura ca Hristos a murit pentru lumea intreaga, pentru pacatele ei. Din moment ce limitam Persoana lui Hristos, din momentul ce Il coboram in planul nationalitatilor, pierdem totul si cadem in infern. Atunci drumul este deschis urii intre natiuni, neantelegeri intre clasele sociale.
Cititi pe Sfantul Siluan. In lume, pentru el, fiecare isi are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanta. Intre a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfantul Siluan. Pentru ca acela care Il iubeste pe Hristos, care traieste si poarta in sine "simtamintele care erau in Iisus Hristos", sufera si se roaga pentru lumea intreaga. Iata adevaratul crestinism.

Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost rastignit numai pentru credinciosi, ci pentru oamenii, de la Adam pana la ultimul om nascut din femeie. A urma pe Hristos inseamna a suferi pentru a vindeca si a mantui intreaga umanitate. Nu exista cale de mijloc.

A iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine, a trai pentru poruncile lui Hristor ne va conduce in Gradina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea intreaga.

Iubeste pe aproapele ca pe tine insuti. Mi-a fost dat sa inteleg aceasta porunca sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a carui radacina este Adam. Eu nu sunt decat o frunzulita pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este strain; este temelia mea. Ii apartin. A te ruga pentru lumea intreaga, inseamna a te ruga pentru acest arbore in totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.

Sa-L urmezi pe Hristos inseamna sa te deschizi constiintei Lui, Care poarta in El intreaga lume, arborele in totalitatea sa fara a omite vreo frunza. Daca vom dobandi aceasta constiinta, ne vom ruga pentru toti ca pentru noi insine.

Daca Hristos ia chip in noi, devenim purtatori ai lui Dumnezeu si a intregii umanitati, iar EUL nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, intr-adevar, chipul Absolutului.
In mod personal ne plangem pacatele, dar patimile noastre sunt tot aceleasi care stapanesc lumea. Astfel, ceea ce traim nu este diferit de viata cosmica. Putin cate putin, in mod normal, incepem sa traim starea noastra ca o oglindire a starii umanitatii intregi. Incepem sa ne traim viata intr-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocainta noastra, nu traim doar o drama personala, ci traim in noi insine tragedia umanitatii intregi, drama istoriei sale de la inceputul veacurilor.

In Hristos, constiinta se elibereaza, viata noastra devine nelimitata. In porunca iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti, trebuie sa intelegem ca pe tine insuti in felul urmator: in orice om, in intregul Adam, ma recunosc pe mine.

"Imparatia lui Dumnezeu, scrie Sfantul Siluan, inseamna a purta in inima noastra universul intreg si pe Insusi Dumnezeu, Creatorul lui".

Cand va rugati, rugati-va pentru toti si pentru fiecare in parte. Si adaugati: "Pentru rugaciunile lor, miluieste-ma si pe mine". Astfel, in mod treptat, constiinta voastra se va elibera de patimi.

Iubiti pe vrajmasii vostri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumusetea morala a lui Hristos ne aduce in acea stare in care suntem gata sa suportam toate incercarile, cu conditia sa fim inaltati in Duhul Sau. Nu avem altceva de ales.

Hristos si-a dat viata divina celor creati dupa chipul Sau, dar ca raspuns, n-a primit decat ura. Astazi, dupa doua milenii de viata crestina, ce vedem? Lumea contemporana se indeparteaza din ce in ce mai mult de Hristos, de viata vesnica. Intunecimile adanci ale patimilor pacatoase, ura, stapanirea, razboaiele de orice fel, formeaza existenta noastra pamanteasca. In aceste conditii, Hristos daruieste, celor care se hotarasc sa-I urmeze, aceasta porunca: Iubiti pe vrajmasii vostri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem sa gasim un principiu mai bun decat acesta: binecuvantati pe cei ce va blestema, iubiti pe vrajmasii vostri?

Nu putem iubi fara sa suferim. Cea mai mare durere este sa iubim pana la sfarsit. Hristos atat de mult a iubit lumea, incat S-a dat mortii pe cruce. La fel si sfintii. Castigam Raiul sau il pierdem si ajungem in iad, in masura in care acceptam sau refuzam crucea randuita de Hristos. Rugaciunea pentru lume este rodul unei suferinte extrem de adanci si vii.

Sa-L urmam pe Hristos urcand pe Golgota. Aceasta inaltare nu este alta decat lupta dusa de Hristos, in dragostea Lui pentru lumea intreaga. Cand lupta se da numai pe un singur plan, al lumii si al patimilor, oamenii slabesc, se epuizeaza si imbatranesc foarte repede. In schimb, cand suferintele ne vin din lupta impotriva patimilor, in Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

Nimic nu este mai dureros in aceasta lume, decat a te lupta sa dobandesti dragostea lui Hristos. Este o lupta de dimensiuni cosmice.

Cum sa ne indreptam spre Dumnezeu? Cand tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinta, de dureri. Dar sa ne ducem crucea in tacere.

Acesta este paradoxul vietii crestine: sa alegem suferinta lui Hristos pentru lume, incat sa avem sentimentul ca suntem mai apropiati de El si de viata vesnica.

Cand ne hotaram sa-L urmam pe Hristos, fiecare zi din viata noastra devine o zi de suferinta, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare aceasta intrebare: "Doamne, de ce ne-ai creat astfel, incat sa suferim atatea dureri?". Nu reusim sa intelegem ca aceasta suferinta este calea mantuirii.

Pentru om, viata pe pamant este o suferinta continua. De ce o suportam? Pentru ca Hristos S-a intrupat si a trait cu noi. Si acum Il cunoastem Personal.

Suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Cand raportam realitatea vietii zilnice la aceasta revelatie divina, cadem in deznadejde. De ce este ata de greu sa traim crestineste aici si acum? Pentru ca este vorba de viata divina si vesnica. Pentru noi, care suntem creati din nimic, ce relatie este intre nimicnicia noastra, saracia noastra si aceasta aspiratie atat de inalta, infinita?

Sursa:Cartea -Din viaţă şi din Duh(Arhimandritul Sofronie )

Read more...

Psihanaliza si dreapta credinta a Bisericii

Jung a explorat asiduu imensul fundament sacru al spiritului uman, intalnind aici bogata flora de imagini, simboluri, rituri, mituri si vise, continuta in toate religiile, carora le-a cautat si le-a gasit, in ultima profunzime, sensul divin. Acest rezervor spiritual constituie insusi sufletul nostru care, in parte cunoscut, in parte necunoscut, este ceea ce in psihanaliza e definit drept "inconstient". Si Jung distinge intre "inconstientul colectiv", cuprinzand instinctele si arhetipurile, si "inconstientul personal", care insumeaza continuturi integrante ale personalitatii individuale si, implicit, "toate refularile mai mult sau mai putin intentionate ale unor reprezentari si impresii neplacute", In acest inconstient personal se reveleaza "unicitatea noastra cea mai intima, ultima si incomparabila", la care, observa Jung, se ajunge printr-un "proces de individuatie"; altfel spus, prin care o fiinta devine individuala, unica, "prin care eul este identificat cu Sinele" , propriu vorbind, cu sinea mea.

Sinele constituie de fapt tema capitala a conceptiei lui Jung. El il vede drept "Arhetipul central, arhetipul ordinii, totalitatea omului". Sinele cuprinde si constientul, si inconstientul, dar este, in acelasi timp, centrul radial al intregului. Fundamental, "Sinele este si telul vietii, intrucat este expresia completa a acelei combinatii a destinului care se numeste individ".

Sinele e identificat, astfel, la Jung, cu "telul vietii", cu sensul. Sau, mai curand, vom spune: poarta in el sensul, de care era el atat de preocupat si chiar contrariat, cand exclama: "Lumea in care patrundem nascandu-ne este cruda si crunta si, totodata, de o frumusete dumnezeiasca. Viata este sens si nonsens sau are sens si nonsens. Nutresc speranta anxioasa ca sensul va fi preponderent si va castiga batalia". Jung a identificat sensul, mai clar, in Arhetip. Dar aici se cuvine explicat si ce intelege el prin Arhetip. Etimologic, termenul arhetip este compus din arche (ceea ce este de mai inainte, inceput, principiu, origine) si typos (amprenta, tipar, model), de unde la Jung aflam sintagma "tipar comportamental" - pattern ofbehaviour. Si, in acest sens, pentru el, "Arhetipul constituie adevaratul element al spiritului; dar al unui spirit care nu este identic cu intelectul uman, ci constituie mai degraba un spiritus rector al acestuia. Continutul esential al tuturor mitologiilor, al tuturor religiilor si al tuturor -ismelor e de natura arhetipala".
Jung precizeaza ca Arhetipul "nu este identic cu intelectul uman", dar este, intr-un anume fel, precum s-a observat, identic cu sinele. Arhetipul este "o preforma inconstienta, care pare sa apartina structurii mostenite a psihicului", "o imagine originara... o facultas praeformandi .
Jung a fost preocupat intens de realitatea si valoarea unica, primordiala a arhetipului in sufletul uman. L-a evocat sub felurite imagini, forme, a Tatalui, a Mamei... Stim cum, pilduitor, la Sfantul Apostol Pavel, pe care Jung il studiase profund, se dezvaluie "arhetipal" Protochipul Tatalui, cand scrie catre Efeseni: "...imi plec genunchii inaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care isi trage tot numele parintesc (parintia) in cer si pe pamant" (Efeseni 3, 14-15). In ultima instanta, psiholog al adancurilor, Jung constata empiric ca "in inconstient exista un Arhetip al totalitatii, care... il apropie de imaginea (chipul - n.n.) lui Dumnezeu. Asemanarea este subliniata mai ales si prin aceea ca Arhetipul produce o simbolistica ce a caracterizat si exprimat divinitatea dintotdeauna... Imaginea lui Dumnezeu nu coincide cu inconstientul pur si simplu, ci cu un anume continut al acestuia: cu Arhetipul sinelui. Pe cale empirica nu mai suntem capabili sa deosebim imaginea lui Dumnezeu de acest Arhetip". Spre a se referi, inca mai direct, la sursa biblica, afirmand: Putem explica imaginea lui Dumnezeu "ca pe o oglindire a Sinelui sau, invers, Sinele ca pe o imago Dei in homine".

Cu totul semnificativ este acest mod de identificare a Sinelui cu Arhetipul. Sinele reprezinta totalitatea inconstientului si, implicit, totalitatea constiintei. Dar Sinele s-a identificat si cu "Arhetipul central". intrebarea fundamentala care se pune este: se identifica propriu-zis Arhetipul cu Sinele? Jung nu concepe o identificare absoluta: "Mi se pare probabil, zice el, ca esenta propriu-zisa a Arhetipului nu e capabila sa devina constienta, adica este transcendenta". Deci, pe de o parte, Arhetipul e in Sine, ca un continut al Sinelui, care da forma Sinelui, sufletului omenesc, dar, pe de alta parte, este transcendent Sinelui. De aceea, obiectiv vorbind, Jung nu este panteist. intr-o corespondenta (din septembrie 1944) cu teologul catolic Gebhard Frei, care "era interesat de faptul ca Jung substituise Sinele cu Dumnezeu", psihiatrul crestin raspunde cu ardoare : "Am fost uluit sa constat ca pana si dumneavoastra nu intelegeti conceptul de "Sine".

Cum naiba v-a venit ideea ca L-as putea inlocui pe Dumnezeu - si cu conceptul a ce? Pot stabili existenta unei totalitati psihologice careia i se subordoneaza constiinta noastra si care este, in sine, dincolo de o descriere precisa. Dar acest "Sine" nu poate lua niciodata locul lui Dumnezeu, desi poate, probabil, sa fie receptacul pentru gratia divina. Asemenea interpretari eronate regretabile se datoreaza presupunerii ca eu sunt un om ireligios, care nu crede in Dumnezeu si caruia trebuie sa i se arate drumul credintei". La o alta interventie critica facuta de Frei, intr-o scrisoare din 1948,se explica: "As putea spune ca "Sinele" este oarecum echivalentul lui Dumnezeu. Pentru un spirit teologic o astfel de asertiune trebuie sa fie neindoielnic tulburatoare, caci suna a un fel de substituire a lui Dumnezeu. Dar pentru un psiholog aceasta interpretare pare la fel de absurda, el abia putand sa creada ca este cineva capabil de atata stupiditate. Iata cum intelege el aceste lucruri: cand (ca psiholog) vorbesc de "Dumnezeu", eu vorbesc de o imagine psihologica. La fel, "Sinele" este o imagine psihologica a totalitatii umane, dar aceasta este, de asemenea, imaginea a ceva transcendental, caci este indescriptibila si imcomprehensibila. Observam ca ambele sunt exprimate prin simboluri identice sau prin simboluri atat de asemanatoare incat sunt de nedeslusit una de alta.
Psihologia se ocupa de aceste imagini numai in masura in care ele provin din experienta noastra, iar formarea si comportamentul in contextul vietii pot fi studiate prin metode comparative. Aceasta nu are nimic de-a face cu Dumnezeu ca atare. Cum ar putea un om sanatos sa presupuna ca el L-ar putea inlocui pe Dumnezeu sau ca L-ar putea afecta cu ceva? Nu sunt atat de nebun incat sa pot fi suspectat de intentia de a crea un substitut al lui Dumnezeu. Cum ar putea vreun om sa-L inlocuiasca pe Dumnezeu?"
Aceste marturisiri atat de categorice ale Jung nu lasa nici o indoiala ca ar fi vorba de o confuzie panteista. Ca psiholog, el recunoaste in viul vietii, deodata, si Transcendenta radicala a lui Dumnezeu, dar si Imanenta in sufletul omului. Trebuie sa spunem insa ca, sub imperiul crestinismului scolastic occidental, care vede relatia lui Dumnezeu cu omul doar sub forma rationala, drept Cauza creatoare a lumii, si prezenta in sufletul credincios sub forma unei gratii create, deci a unei prezente gratiale tot de natura creata, lui Jung i-a lipsit cunostinta teologiei energiilor necreate, distincte de Fiinta divina dar iradiind din Ea prin actul intelepciunii si iubirii creatoare, de care se impartaseste credinciosul potrivit Traditiei rasaritene, teologie intemeiata adanc pe Revelatia biblica si Sfintii Parinti.
Or, sub forma numinosului, sacrului, atat de prezent psihologic in constitutia persoanei umane, Jung a intuit tocmai prezenta unei Realitati dumnezeiesti, gratiale, harice, in sensul in care concepem noi prezenta energiei divine in om. Si, se intelege, aceasta prezenta a gratiei, a numinosului, cum spune el, e recunoscuta, e dedusa ca Realitate tocmai in adanc, la radacina Sinelui, intr-un "plan de fond... ca si cum evenimentele exterioare ale vietii Eului ar corespunde unei predispozitii interne determinata de Sine... baza arhetipala a Eului". Baza arhetipala in comuniune gratiala, potrivit unei reale intelegeri in "sinonimitate si nu identitate". in acest sens, Jung "se refera la Sine ca la principiul prin care este modelat omul", dar in participare, incat se poate spune ca in persoana umana, in fiinta si existenta ei, "actul constiintei de sine are loc prin mijlocirea fundalului divin".
Este aportul exceptional al psihologiei lui Jung - nu al teologiei sau metafizicii lui, despre care se poate discuta mult - ci, repetam, al psihologiei lui, faptul de a fi studiat si marturisit realitatea prezentei lui Dumnezeu in sufletul omului ca "adevar psihologic", dupa sintagma puternica a lui Michael Palmer, de la Westminster College (Oxford). Si, in contextul unei asemenea viziuni, cu totul remarcabila este lucrarea profesorului de psihologie abisala Lionel Corbert, dupa care, pentru Jung, "Dumnezeu este fapt psihologic iar psihicul este real" si care adauga: "aceasta atitudine este un ecou al remarcii lui William James (1902-1958), ca Dumnezeu este real devreme ce produce efecte reale". Cat de binefacator este aici pragmatismul american al lui James, conivent cu realismul psihologic al lui Jung! Si Lionel Corbett, adancindu-i viziunea, arata: "Ideea lui Jung ca exista o imagine a lui Dumnezeu intrapsihica a priori, pe care el o numeste Sine, reflecta vechea intuitie ca in miezul persoanei umane exista ceva transcendent si etern... distinct de personalitatea cotidiana. Ceea ce este clar in privinta contributiei lui Jung la aceasta notiune este ca el aduce Sinele in sfera psihologiei aplicate, punandu-i in evidenta dinamica, atat in ceea ce priveste dezvoltarea normala, cat si psihopatologia.
In cadrul acestei paradigme, Sinele este, de asemenea, gandit ca totalitatea incognoscibila a constiintei insesi, care uneori reprezinta aspecte ale sale ca pe un numar infinit de imagini posibile, fara ca vreuna dintre ele sa fie Sinele insusi. De aceea pastram vechea distinctie intre esenta divinului si divinul in masura in care este revelat" . Observatia este real edificatoare. Dumnezeu asa se reveleaza, viu, complex, psiho-spiritual, in gandirea, cuvantul, viata umanitatii, tocmai prin asemenea acte care se vadesc in om dar care isi au sursa mai presus de om. Iar viata religioasa este tocmai expresia acestei prezente trans-personale. Redam in mod deosebit, pilduitor, cum descrie Jung, dintr-o evidenta inrudire spirituala cu Rudolf Otto, experienta sfinteniei ca opera a numinosului, a sacrului: "Sfintenie inseamna ca o idee sau un lucru poseda cea mai inalta valoare si ca in prezenta acestei valori oamenii sunt, ca sa spunem asa, loviti de mutenie. Sfintenia este, asadar, revelatoare: este puterea iluminatorie care emana din figura arhetipala. Niciodata omul nu se simte subiect al unui asemenea proces, ci intotdeauna obiectul sau. Nu el percepe sfintenia, ci ea il ia captiv si il copleseste; nu el o contempla intr-o revelatie, ci ea i se reveleaza, iar el nici macar nu se poate mandri ca a inteles-o cum se cuvine. Totul se petrece in mod vadit in afara sferei vointei lui, iar cele petrecute sunt continuturi ale inconstientului", ale adancului.
Asa intelegem noi cum a conceput Jung si a trait, psihologic-spiritual interpretand Adevarul revelat al crezului crestin: Sfanta Treime, Tatal, Fiul si Duhul Sfant in experienta umana; Taina Persoanei lui Iisus Hristos Care, prin jertfa Crucii si invierii, a transfigurat istoria; Tainele Bisericii: Botezul, marturisirea pacatelor (Spovedania), cu o semnificatie de fond in gandirea si experienta lui de psihiatru crestin. O atentie deosebita acorda Spovedaniei (marturisirea pacatelor), confesional precizand: "Cand ingrijesc catolici practicanti, le atrag totdeauna atentia asupra Marturisirii (Spovedaniei) si mijloacelor de har pe care le ofera Biserica. Pentru protestantii credinciosi, lipsiti de Spovedanie (confesiune) si de iertare (absolution), lucrul e deja mai dificil". Si, cu adanc inteles, Jung leaga Taina "marturisirii pacatelor" de Liturghie evidentiind: "Marturisirea pacatelor premerge in chip logic in Liturghie ritului prefacerii darurilor". In aceasta legatura, Jung incearca o ultima adancime. In Spovedanie, eul meu constient de starea lui de creatura, dar liber, "autonom" zice Jung, participa sacrificial la Euharistie, in care omul apare si ca Sacrificator (cel ce jertfeste) si ca sacrificat (cel ce se jertfeste). Dar, adanc, Dumnezeu este si in "cel ce jertfeste" si in "cel ce se jertfeste", si "in Sacrificator si in darul sacrificial".

"Dumnezeu este in amandoua aceste lucruri", zice Jung. Si, sublimand misterul, intr-un anume fel, in viziunea lui centrata pe Arhetip, Se reveleaza persoana lui "Hristos ca Logos, principiu creator al lumii... principium individuationis din care purced toate, si tot ceea ce exista in forma individuala de la cristale pana la om". Dar, totodata, El se comunica, astfel, si "figura Sacrificatorului divin, Caruia ii corespund trasatura cu trasatura modalitatile de manifestare empirica ale acelui Arhetip care sta la temelia tuturor reprezentarilor cunoscute ale divinitatii... Arhetip care este nu numai o imagine statica, ci, in acelasi timp, si o dinamica in continua miscare: este totdeauna o drama in cer, pe pamant si in iad".
Fundamental si peste toate, in acest patrunzator ansamblu divin-uman, se afirma revelarea Iubirii divine in compusul dramei umane, indeosebi aceasta din urma, Iubirea, constituie ultima si suprema marturie a vietii lui: "Oricare ar putea fi interpretarea savanta a propozitiei: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8), cuvintele sale confirma Dumnezeirea drept "complexio oppositorum", scrie Jung si precizeaza: "Experienta mea medicala, precum si propria-mi viata m-au pus neincetat fata in fata cu problema iubirii, dar n-am fost niciodata capabil sa dau o explicatie valabila. Asemenea lui Iov, a trebuit sa-mi pun mana la gura! O data am vorbit si nu mai incep iar, chiar de doua ori si n-am ce mai adauga! (Iov 40,4-5). E vorba aici de ceea ce e cel mai mare si cel mai mic, de ceea ce e cel mai departe si cel mai aproape, de ceea ce e cel mai inalt si cel mai adanc, si niciodata una nu poate fi spusa fara de cealalta. Nici un limbaj nu e pe masura acestui paradox. Orice ar fi ceea ce am spune, nu exista nici un cuvant care sa exprime totalitatea. A vorbi despre aspecte partiale este intotdeauna prea mult sau prea putin, o data ce numai totalitatea are sens.

Iubirea "toate le sufera" si "toate le rabda" (I Cor. 13, 7). Aceste vorbe spun tot... "Dragostea nu piere niciodata" (I Cor. 13,8), chiar daca omul ar grai "limbile ingeresti" (I Cor. 13, 1)... Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispozitie - nu va face decat sa se piarda in nesfarsite autoiluzionari. Daca poseda un dram de intelepciune, va depune armele si va numi ignotum per ignotius (un lucru necunoscut printr-un lucru si mai necunoscut), asadar, cu numele Domnului. Este o marturisire a subordonarii, a imperfectiunii si dependentei sale, dar totodata si o marturie a libertatii sale de a alege intre adevar si eroare". Jung a ales adevarul, a ales iubirea si L-a marturisit in felul lui pe Dumnezeu.

Parintele Galeriu

Read more...