Îţi mulţumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicaţii. Până aici am reuşit să te urmăresc. Ştiu acum care sunt treptele rugăciunii, adică felul în care sporeşti în această deprindere dumnezeiască. Dar, aş vrea să te întreb dacă această lucrare se face fără nici un fel de muncă. Nu e necesară lupta şi nevoinţa? Împărăţia lui Dumnezeu „se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violenţă şi în această lucrare a rugăciunii lui Iisus, dacă Împărăţia lui Dumnezeu este gustată prin ea? Pentru că, după cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împărăţia Cerurilor. Atunci în ce constă lupta?
— Bineînţeles că lupta este trebuincioasă, a răspuns înţeleptul Atonit, ba mai mult, atletul trebuie să verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfinţilor Părinţi: „Dai sânge şi iei duh”. Chiar şi Adam, care a fost în starea vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru că nu s-a luptat. Cu atât mai mult ne este nouă trebuincioasă lupta pentru a ne însuşi harul dumnezeiesc. Cei ce pretind că nu e necesară lupta se înşeală. „Priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Înainte de Cădere rugăciunea s-a făcut fără efort, ca de exemplu în neîncetata doxologie a îngerilor. Însă după cădere sunt absolut necesare lupta şi efortul. Numai în Împărăţia lui Dumnezeu drepţii se vor întoarce la acea stare iniţială.
— Aş dori mult să-mi descrii această luptă.
— Prima şi cea mai mare luptă a omului este să-şi adune mintea: să o despartă de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplări, gânduri rele şi chiar şi de cele bune. Pentru că mintea când pleacă de la Dumnezeu îşi pierde sursa de viaţă, devine moartă, ca peştele scos din apă. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul: „Ceea ce i se întâmplă peştelui ce a ieşit din apă, i se întâmplă şi minţii când iese din amintirea lui Dumnezeu şi este atrasă în amintirea lumii”. După cădere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea să fugă şi care este foarte dibace în a scăpa. Este asemenea fiului risipitor din parabolă, care voind să plece de la casa părintească, îşi ia partea de avere cu el (dorinţa şi voinţa), pe care o risipeşte şi o iroseşte „în desfrâu”. Aceasta o spun Părinţii, mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trăit această viaţă lăuntrică.
— Dar cum poate fi mintea adunată?
— Este ceea ce s-a întâmplat şi cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol? „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu, sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său… Şi a zis tatăl către slugile sale … aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.” (Luca 15, 17-24)
Mintea risipitoare are şi ea nevoie să „se întoarcă în sine” de la distragerea ei, să simtă dulceaţa şi fericirea căminului părintesc şi să se întoarcă în acesta, unde va fi sărbătoarea cea mare şi unde va simţi multă bucurie. Va auzi glasul rostind „fiul meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24) şi mintea „moartă” va fi înviată. Numai când mintea coboară în inimă ia naştere bucuria, ca atunci când cineva care locuieşte în străinătate se întoarce la casa sa, aşa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trăit în străinătate, când se întoarce acasă nu ştie ce să facă de bucurie pentru întâlnirea cu soţia şi copiii săi, în acelaşi fel mintea, când este unită cu sufletul, se umple de bucurie şi plăcere negrăită”. Pentru a-ţi aduna mintea trebuie mai întâi să-ţi încălzeşti inima. Pururea pomenitul meu Stareţ obişnuia să şadă puţin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa lăuntrică. După aceasta inima fiindu-i pregătită (încălzită), începea să rostească rugăciunea lui Iisus până în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi…
— Gheron, iartă-mă că te întrerup. N-am reuşit să te urmăresc foarte bine. Ce înseamnă „îşi încălzea inima”? Cum se încălzeşte inima şi de ce este necesară această lucrare pentru rugăciunea lui Iisus?
— Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 17-18). Adică s-a gândit în acelaşi timp la belşugul căminului părintesc precum şi la starea sa mizeră şi a fost îndemnat imediat să se reîntoarcă la tatăl său. A făcut un efort uriaş pentru a-şi obliga dorinţa şi pofta să vrea să se întoarcă. Şi noi facem la fel cu rugăciunea lui Iisus. Încercăm să devenim conştienţi de păcătoşenia noastră, de starea noastră mizeră. Să ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Să ne cercetăm diferitele întâmplări şi păcate, dar numai „la suprafaţă”, adică din afară şi ne simţim de parcă am fi în faţa unui tribunal unde suntem judecaţi. Dumnezeu este Judecătorul şi noi stăm în banca acuzaţilor. Cu astfel de simţăminte să strigăm după milă şi să plângem, căci rugăciunea netulburată vine prin lacrimi. Părinţii spun că de va voi cineva să ajungă la rugăciune neîncetată şi la o viaţă monahală desăvârşită, trebuie să înveţe să plângă, să se învinuiască şi să se certe pe sine cu toată puterea sa. Să se vadă mai rău decât toţi celalţi. Să se vadă asemeni un animal murdar ce trăieşte în întunericul păcatului şi al necunoştinţei. Ar trebui să se facă remarcat pentru talentul de „a se pârî”, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui să se învinuiască pentru păcatele sale, pârându-se şi certându-se şi nu să aştepte dojana celorlalţi”… Cu alte cuvinte, ar trebui să fie el primul care să se osândească, după cum se spune în Pildele lui Solomon, şi în acest chip să se pregătească pentru rugăciune. Sfântul Isaac Sirul scrie că înainte de a începe să ne rugăm, să cădem în genunchi, cu mâinile la spate şi să ne socotim osândiţi. Aşa, va veni gândul vinovăţiei. De fiecare dată ar putea fi altfel. Trebuie să stăruim şi să chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelaşi timp de orice imagine. Atunci mintea coboară în inimă cu pocăinţă, începem să plângem şi rugăciunea este rostită fără tulburare. Dar să folosesc un exemplu din viaţa lumească. Când un om din lume îşi aminteşte supărarea pe care i-a făcut-o cineva şi stăruie asupra acestui gând, simte o muşcătură în inimă şi începe să plângă imediat. Acelaşi lucru se întâmplă cu cel ce practică rugăciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumeşti şi egoiste. Se gândeşte: „L-am supărat pe Hristos, m-am îndepărtat de darul lui Dumnezeu”. Inima poate fi rănită adânc de un astfel de sentiment. Şi când inima e străpunsă de pocăinţă (iar nu de o forţă exterioară) doare mai mult decât orice rană făcută pe trup. Această rană păstrează necontenit mintea în Dumnezeu şi cel ce este rănit nu poate nici măcar să doarmă noaptea, simţindu-se de parcă ar şedea pe cărbuni aprinşi. Este, de aceea, cu putinţă ca el să rostească rugăciunea lui Iisus, cu inima străpunsă, pentru un sfert de oră iar apoi sufletul său răscolit îşi va aminti de Iisus zi şi noapte. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Repet, el poate realiza aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, şi poate simţi lucrarea rugăciunii lui Iisus înlăuntrul său multe zile. Trebuie accentuat faptul că este absolut necesar să recunoaştem nevrednicia noastră pentru ca rugăciunea lui Iisus să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea rugăciunii depinde de sporirea conştiinţei păcătoşeniei noastre. Fără această conştiinţă, rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea ar trebui împletită cu tânguirea. Într-adevăr, Părinţii învaţă că urcarea spre rai este legată de coborârea înlăuntrul nostru. Cu cât ne coborâm atenţia mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainiţele inimii noastre. Prin pocăinţă Împărăţia Cerurilor coboară înlăuntrul inimii şi o transformă în rai. Îndemnul „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocăinţă suntem noi călăuziţi spre vederea Împărăţiei.
— Este posibil ca omul devenind conştient de păcătoşenia sa să deznădăjduiască şi să abandoneze lupta?
— Bineînţeles că este posibil. Dacă se întâmplă aşa, înseamnă că diavolul i-a strecurat ideea de păcătoşenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind conştienţi de păcătoşenia noastră, ne întoarcem spre Dumnezeu şi îi cerem harul prin rugăciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos. Separat de conştiinţa păcatului, a continuat Gheron, sunt şi alte căi de încălzire a inimii. Spre exemplu, amintirea morţii. „Acestea-mi sunt ultimele ceasuri”, se gândeşte el, „şi diavolii vor veni în scurt timp să-mi ia sufletul”. Acest gând, atunci când nu este însoţit de imaginaţie, aduce în suflet teama şi îndeamnă la rugăciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfătuieşte să chibzuim „ce fel de frică şi cutremur şi nevoie avem să vedem, când sufletul se despărţeşte de trup! Că vine la noi oaste şi putere de la stăpânirile cele potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii vicleşugului şi începătoriile şi stăpâniile, duhurile răutăţii şi ca într-un chip de judecată îl ţin pe suflet, aducând asupră-i toate păcatele lui cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la tinereţe până la vârsta în care a răposat. Deci, stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socoteşti că are sufletul în ceasul acela, până ce va ieşi hotărârea şi i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, până ce va vedea ce sfârşit va lua el. Şi iarăşi dumnezeieştile puteri stau în preajma feţei celor potrivnici şi ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar, că sufletul stând în mijloc, cu multă frică şi cutremur stă, până ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător. Şi de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se răpeşte de la dânşii şi de aceea fără de grijă este, sau mai bine să zic, locuieşte după cum este scris: „precum al celor ce se veselesc tuturor le este locaşul la Tine” (Psalm 85, 7). Atunci se împlinesc cele scrise: „au fugit durerea, întristarea şi suspinarea” (Isaia 35, 10). Atunci scăpând, se duce la acea bucurie şi slavă negrăită, în care se va şi aşeza. Iar de va fi trăit cu lenevire, aude glasul cel prea înfricoşat: „să fie ridicat cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl apucă pe el zi de urgie, zi de necaz şi de nevoie, zi de întuneric şi de beznă, dându-se la întunericul cel mai din afară şi în focul cel veşnic osândindu-se, în veci, fără de sfârşit se va munci. Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea deşartă? Unde desfătarea? Unde răsfăţarea? Unde nălucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde banii? Unde neamul cel mare? Unde tatăl? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre aceştia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc şi este ţinut de muncile cele amare?”
Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulceţii raiului şi al slavei sfinţilor, ca şi de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împărtăşirii cu Sfintele Taine.
— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îşi exprimă îndoiala şi necredinţa. Există şi mulţi teologi şi chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sunt pentru cei ce trăiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfinţilor Părinţi. Îi împart pe Sfinţii Părinţi în „neptici şi sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru că învăţătura lor este mai „pe pământ”, în timp ce învăţătura Părinţilor neptici este – spun ei – pentru mănăstiri. Eu nu ştiu în ce măsură acele opinii sunt adevărate.
— Atingi un subiect însemnat, ce ridică multe probleme şi care de aceea, necesită mult timp. Nu pot să te ajut în alt fel decât oferindu-ţi nişte răspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putinţă să împarţi Sfinţii Părinţi în neptici (sau mistici) şi sociali, ca şi cum ar fi două categorii complet separate, aşa cum nu este posibil să împarţi teologia în mistică şi non-mistică sau viaţa duhovnicească în monastică şi seculară spunând de pildă, că unele învăţături se aplică laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru că întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistică şi toată viaţa duhovnicească este ascetică. Toţi Sfinţii Părinţi au acelaşi mod de a gândi, de a trăi şi de a învăţa. Toţi au ajuns la starea binecuvântată de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor, devenind, în acest chip, ei înşişi Hristos, totodată având şi Sfântul Duh lucrător prin ei. Aşa, Părinţii neptici sunt întotdeauna şi sociali, iar cei aşa-numiţi sociali sunt neapărat neptici (mistici). Faptul că Părinţii sunt sociali se datorează faptului că sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajaţi în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toată puterea cuvântului. Întâi Îl trăiesc ei înşişi pe Dumnezeu şi apoi încearcă să-i ajute pe ceilalţi oameni să-L trăiască. Sociabilitatea lor, aşadar, este o dimensiune a teologiei, adică a vieţii în Hristos, care este viaţa în „Sfântul Duh” şi „în Biserică”. Într-adevăr Biserica este locul teologiei dreptslăvitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toţi Părinţii au ceva în comun: teologia Ortodoxă, gândirea ecleziastică, şi au trăit ori ca preoţi ori ca monahi. Este o mare greşeală, astfel, să-i împarţi în neptici şi sociali, deoarece această împărţire are multe consecinţe asupra vieţii duhovniceşti şi în cele din urmă poate deveni păcat împotriva Sfântului Duh.
— Nu crezi că sunt unii dintre Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale şi astfel s-au apropiat mai mult de oameni?
— Cu siguranţă. Numai că, aşa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicaţii. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă că n-au trăit în rugăciune, în virtutea trezviei şi în lacrimi. Învăţătura lor despre problemele sociale n-ar trebui despărţită de viaţa lor lăuntrică. N-ar trebui să ciopârţim opera unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenţa între un sociolog şi un teolog. Punctul de pornire, metodele şi felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinţi au vorbit mai mult despre probleme sociale, au făcut-o pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să vorbească în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Să nu uităm că cuvântul profetului, al apostolului şi al sfântului este rostit potrivit maturităţii şi a măsurii duhovniceşti a oamenilor cărora le este adresat. Iar dacă cuvântul pare că nu şi-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Părintelui ci se datorează neputinţei oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu ştie, ci turma este cea incapabilă să înţeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri cu conţinut social ale Sfinţilor Părinţi, regăsim limpede spiritul isihast.
Să iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, după cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Părinte social şi opera sa potrivită spre a fi citită de oamenii din lume, în învăţătura lui găsind răspunsuri la o mulţime de probleme morale şi sociale. Totuşi ei uită că acelaşi Părinte a trăit o viaţă în isihie şi în nevoinţă, cu trezvie, cu lacrimi şi cu jelire, o viaţă în rugăciune neîncetată şi având pururea în minte amintirea morţii. Dar trebuie să ai acest fel de viaţă pentru a putea citi aceste lucruri printre rânduri. Îţi citesc un fragment din sfânta sa învăţătură, pentru a ne lămuri mai bine. El vorbeşte despre rugăciune (în general) şi valoarea sa. Spune că, pentru a fi roditoare ar trebui să se facă cu mintea adunată şi inima străpunsă de sentimentul pocăinţei. „Rugăciunea este o armă tare, o comoară neînchipuită, avere necheltuită, liman liniştit, izvor al liniştii, rădăcina, pricina şi mama nenumăratelor lucruri bune, mai puternică decât orice împărăţie pământească. Şi prin rugăciune nu înţeleg pe cea uşuratică, plină de delăsare, ci pe cea făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însufleţim aşadar conştiinţa, să ne muncim sufletul cu amintirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvnă şi pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea şi nepăsarea precum chinul şi suferinţa, care adună mintea împrăştiată în cele din jur şi o face să se întoarcă în ea însăşi. Cel ce se roagă astfel face să locuiască bucurie mare în sufletul său”. Şi Sfântul Ioan Hrisostom continuă spunând că omul doar atunci obţine îndrăzneală în rugăciune, când este convins că e mai rău decât toată suflarea.
Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Stareţul. Sunt câteva lucruri în această scriere demne de luat în seamă. Întâi, sfântul leagă strâns rugăciunea de chinul sufletului şi de adunarea minţii. Mintea trebuie să se reîntoarcă în „ea însăşi” din tulburarea ei astfel încât să se poată naşte rugăciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar să înceapă prin a-şi încălzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugăciunea să lucreze cu adevărat. Rugăciunea ne este dăruită atunci când inima se aprinde de râvnă şi mintea se adună în ea însăşi. În al treilea rând, ne încălzim inima cu amintirea păcatelor, cu învinuirea de sine, cu simţământul că suntem mai răi decât toţi, „mai jos decât toată suflarea”. Numai când dobândim o astfel de rugăciune, putem primi bucuria duhovnicească, harul lui Hristos. Înţelegi acum de ce este Sfântul Ioan Hrisostom un Părinte isihast?
— Sunt cuprins de mirare în faţa acestei păreri a Sfântului Ioan.
— Îmi dai voie să te corectez?
— Bineînţeles!
— Aceasta nu este o părere personală a Sfântului Ioan Hrisostom ci învăţătura Bisericii transmisă prin el. Nu putem vorbi de părerile Părinţilor ca şi cum ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moralişti, ci despre învăţătura Părinţilor – ca mădulare ale slăvitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului Duh. Trăind în Biserică noi ne învingem individualitatea devenind persoane – locuinţe ale Sfintei Treimi. Mintea noastră este luminată şi devine templu al Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfinţii Părinţi au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine şi au devenit instrumente ale Lui învăţându-i apoi şi pe alţii, pentru a-i ajuta.
— Îţi mulţumesc pentru această lămurire. Fii bun şi mai explică-mi un lucru. Ai spus mai înainte că atunci când un călugăr isihast îl citeşte pe Sfântul Hrisostom, îl înţelege pe acesta ca Părinte neptic. De ce atunci noi îi vedem doar ca Părinţi sociali, străini de acest fel de viaţă lăuntrică?
— Aceasta se întâmplă pentru că Sfântul Duh nu lucrează din belşug înlăuntrul nostru. Sfintele Scripturi şi operele Sfinţilor Părinţi au fost scrise sub inspiraţia Sfântului Duh. Şi de aceea ei sunt interpretaţi şi înţeleşi numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândeşte asemeni Sfinţilor Părinţi, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i pe oricare din ei şi orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfinţii sunt recunoscuţi doar de Sfinţi, pentru că ei au acelaşi fel de viaţă, aceleaşi trăiri şi aceleaşi feluri de a se exprima. Ei înţeleg harul ce lucrează într-un Sfânt Părinte doar prin felul în care se exprimă. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu, citind rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, înţelege imediat că acesta, deşi nu o spune deschis, a văzut Lumina necreată. Când, într-un fel sau altul, sociologii sau filosofii, fără a fi călăuziţi de Sfântul Duh, studiază scrierile Sfinţilor Părinţi, le împart şi le despart. Şi părerea mea este că această practică, de a folosi izolat şi înafara duhului ascetic citatele din Sfinţii Părinţi, pentru a susţine gândirea noastră decăzută şi egoistă este cea mai mare erezie. Scoţându-i pe Sfinţii Părinţi înafara duhului ascetic, îi dividem. Şi fiecare diviziune este o schimbare în rău. Toţi ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înţeleagă, fără să fie în stare a le interpreta corect. Ar trebui, de aceea să încercăm să împlinim ceea ce dorim cu toţii în zilele noastre – „întoarcerea la Sfinţii Părinţi” – nu numai prin studierea scrierilor ci şi prin strădania de urma viaţa lor. Aceasta înseamnă a trăi în Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine şi cu sfintele virtuţi, a alunga egoismul şi a începe să trăim ca persoane, ca adevărate mădulare ale lui Hristos.
În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea să-mi ofere. Gheron a fost absorbit complet de discuţie uitând să respecte ospitalitatea specifică monahilor. Aceştia îţi oferă ceva în semn de bun venit, astfel încât să binecuvântezi acel dar, şi să primeşti în acelaşi timp binecuvântarea chiliei lor. Discuţia noastră, însă, a fost atât de captivantă, încât el a uitat complet de acest lucru.
— Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…
— Ce să aduc, Gheron? Rahat, dulceaţă sau altceva?
După ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început să-şi laude ucenicul.
— Nu merit să am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut milă de mine, pentru păcatele mele şi mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri să mă slujească. Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit! Are gândirea unui prunc, şi acest lucru este de neapărată trebuinţă pentru lucrarea rugăciunii minţii, despre care vorbim. Sfinţii Părinţi învaţă că dacă cineva vrea să se mântuiască, trebuie să devină ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos” – 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” – Matei 18, 3). Toţi, chiar dacă am căzut în cele mai mari păcate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovnicească şi sufletul copilului de dinainte de păcat. Legea vieţii duhovniceşti este opusă legii trupului. Trăind viaţa trupească omul devine bătrân puţin câte puţin, în timp ce în viaţa duhovnicească, omul deşi bătrân din cauza păcatelor, ajunge din nou tânăr, copil chiar.
Ucenicul aduse pe o tavă rahat şi puţină apă. Am luat paharul în mâini, am cerut binecuvântare de la Gheron şi am spus:
— Roagă-te pentru mine ca să devin un prunc sau un nebun.
Există momente în viaţă când nu eşti în stare să-ţi pui o dorinţă, pentru că vorbele ţi se opresc. Atunci simţi nevoia să te exprimi doar prin rugăciuni şi binecuvântări. Trăieşti aceasta numai în Sfântul Munte şi de aceea nu te rogi ci ceri să se roage pentru tine.
— Binecuvântaţi!
— Domnul! răspund ei.
Nu spun nici bună dimineaţa nici bună ziua nici noapte bună. Singurele urări sunt, în fapt: bună răbdare, bună veghere, bun rai, bună vrere, bună părtăşie cu Dumnezeu…
Când am spus „binecuvântează” şi am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine: Să trăieşti mulţi ani, Gheron. Să trăieşti pentru ca şi noi, păcătoşii, să trăim.
S-a lăsat o tăcere adâncă. Am înţeles că Gheron rostea rugăciunea lui Iisus. Avea o astfel de atitudine încât era evident că fusese răpit de Dumnezeu. Mi-era greu să vorbesc, dar trebuia.
— Gheron, dă-mi voie să te întrerup continuând discuţia. Ştiu că într-un fel, prezenţa mea este ciudată în liniştea aceasta. Sunt un parazit care vă face viaţa grea şi…
— Nu, nu, nu spune asta, pentru că te primim ca pe fratele nostru care trăieşte în lume, ce duce lupta cea bună, având har de la Dumnezeu.
— Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru?
— Chiar şi aşa, ai mai mult har decât noi, pentru că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit şi harul” (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multă milă pentru a te ţine în dragostea Lui, te iubeşte mai mult.
— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am răspuns, fiind copleşit de atâta dragoste şi smerenie. Aş vrea să continui, totuşi, pentru că doresc să obţin cât mai multe roade din orice clipă. Vorbeai de încălzirea inimii, spunând că acest lucru îl obţii gândindu-te la iad, la rai şi la păcătoşeniei noastră. Nu creează, totuşi probleme? Ai spus mai devreme că rugăciunea noastră ar trebui eliberată de imaginaţie, iar mintea noastră ar trebui să fie fără formă. Dar aceste imagini nu tulbură rugăciunea curată…
— În primul rând aş vrea să îţi dai seama că aceste gânduri nu sunt…simple gânduri. Nu este vorba de imaginaţie, ci de lucrarea minţii. Noi nu gândim doar, noi trăim. De exemplu, gândindu-mă odată la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorită nenumăratelor mele păcate – m-am găsit în acel întuneric înfricoşător! Am trăit durerea insuportabilă şi chinul inexprimabil. După ce mi-am revenit din acea stare, toată chilia mirosea îngrozitor. Nu poţi înţelege mirosul iadului şi suferinţa condamnatului…
Am înţeles atunci mai mult ca niciodată că eram în prezenţa unui stareţ sfânt care-şi ţine mintea în iad. L-am lăsat să continue fără cel mai mic comentariu.
— Încălzirea inimii prin aceste gânduri este făcută înainte de rugăciune. Căci îndată ce inima începe să se roage după ce a fost încălzită, orice gând, oricât de îndepărtat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând să ne fixăm mintea şi inima doar pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. In acest fel ajungem la starea minţii eliberată de imaginaţie, despre care Sfinţii Părinţi au vorbit atât, adică, mintea să fie „liberă de orice formă şi de orice imaginări”.
Rugăciunea este o luptă. Întăreşte războiul credinciosului împotriva diavolului, dar este ea însăşi o luptă dureroasă şi sângeroasă. Tot efortul nostru trebuie să fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. Aceasta trebuie să devină surdă şi mută la orice gând, bun sau rău, pe care vicleanul ni-l aduce. Nu avem voie să ascultăm gândurile ce vin dinafară sau să le răspundem. Trebuie să le ignorăm complet şi să nu conversăm cu ele. Astfel ar trebui să căutăm în orice fel muţenia completă a minţii noastre, pentru că numai cu această lucrare ne putem păstra sufletul în pace, astfel ca rugăciunea lui Iisus să poată efectiv lucra. Se ştie că gândurile noastre înaintează din minte în inimă tulburându-o. Mintea tulburată tulbură şi inima. Precum vântul ridică valurile pe mare, la fel vântul gândurilor ridică valuri în suflet. De aceea este necesară atenţia pentru rugăciune. De aceea Părinţii învaţă în acelaşi timp despre rugăciune şi despre trezvie. Trezvia păstrează mintea într-o stare continuă de veghe şi pregătire, rugăciunea aducând peste ea har dumnezeisc.
Pentru acest scop folosim diferite căi.
Înainte să începem lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus, să ne amintim că în timp ce noi ne rugăm se cere de la noi dorinţă fierbinte, perseverenţă în nădejde, mult zel şi răbdare imensă, dimpreună cu credinţa în dragostea lui Dumnezeu. Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Rostim „Împărate ceresc…”, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilinţă cu pocăinţă şi părere de rău, urmat imediat de „Crez”. După aceea ne străduim să ne concentrăm mintea cu ajutorul tăcerii şi liniştii. Ne încălzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginaţie, după cum am spus mai înainte, şi după ce s-a încălzit – poate după ce s-au vărsat şi lacrimi, începem rugăciunea lui Iisus. Rostim cuvintele încet şi încercăm să ne împiedicăm mintea să fugă. Cuvintele trebuie să vină unul după altul, fără intervenţia altor gânduri şi întâmplări. După „miluieşte-mă” trebuie să spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase” astfel încât să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului. Trebuie să ştii că diavolul va încerca să spargă unitatea cuvintelor cu orice preţ şi să pătrundă în minte şi în inimă. Va încerca să facă doar o mică deschizătură pentru a putea arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă străduinţă. Nu trebuie să-l lăsăm să intre. Putem spune rugăciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât să o audă şi urechile, pentru că aceasta ajută mintea să se concentreze mai mult. O altă cale este să rostim rugăciunea în minte şi în inimă foarte încet, să stăm puţin după „miluieşte-mă”, până când atenţia noastră începe să slăbească şi să o luăm din nou de la început. Dacă în timp ce ne încălzim inima, ne gândim la păcătoşenia noastră, părinţii recomandă să adăugăm cuvântul „păcătos”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvântul ar trebui apăsat, pentru a-l simţi mai bine. Totuşi pentru că mintea poate obosi dacă recită rugăciunea lui Iisus în întregime, putem să o scurtăm: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, sau „Doamne miluieşte-mă”, sau „Doamne Iisuse”. Pe măsură ce creştinul progresează în lucrarea rugăciunii lui Iisus, poate împuţina cuvintele. Poate chiar insista, uneori, pe cuvântul „Iisus” pe care-l rosteşte repetat (Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu) – valuri de linişte şi bucurie putând răsări din el. Ar trebui să păstreze această dulceaţă şi să nu oprească rugăciunea, chiar dacă regula lui obişnuită de rugăciune s-a terminat. Trebuie să mărească şi să păstreze această căldură a inimii sale şi să se folosească de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru că este un mare dar pe care Dumnezeu i-l trimite de sus. Căldura inimii ajută mintea să fie propriu-zis fixată pe cuvintele rugăciunii lui Iisus, să coboare în inimă şi să rămână acolo. Dacă cineva vrea să petreacă toată ziua în rugăciune, trebuie să urmeze sfaturile Sfinţilor Părinţi. O oră să se roage, o oră să citească şi apoi să petreacă altă oră în rugăciune. De asemenea, ar trebui să încerce să rostească rugăciunea lui Iisus şi atunci când lucrează cu mâinile.
… Mai mult, poziţia potrivită a corpului ajută şi ea pe atletul rugăciunii lui Iisus. Părinţii recomandă ca atunci când se roagă timp îndelungat, să şadă pe un scăunel, să închidă ochii sau să-i fixeze pe un anume punct, de preferinţă pe pieptul său, unde este inima. Sfântul Grigorie Palama dă exemplul Profetului Ilie, care după cum spune Scriptura, „s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa”, şi în acest fel, a venit sfârşitul secetei. Şi în scurt timp „cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie şi ploaie mare” (3 Regi 18, 42-45). Într-adevăr, fiul meu, Profetul „a deschis cerurile”, rugându-se în această poziţie. În acelaşi fel deschidem şi noi cerurile şi izvoarele harului dumnezeiesc coboară în inimile noastre uscate.
Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a menţionat Gheron. Filosoful Varlaam obişnuia să numească isihaştii, ironic, „omphalopsychoi” (cei ce au suflet în buric) iar Sfântul şi de Dumnezeu-purtătorul Grigorie, explicându-le poziţia şi lucrarea, i-a răspuns: „până şi Ilie însuşi care a fost desăvârşit în vederea lui Dumnezeu, proptindu-şi capul pe genunchi şi adunându-şi mintea în sine însuşi şi în Dumnezeu, cu mare efort a făcut să înceteze seceta ce dura de ani de zile”. Sfântul, care L-a văzut pe Dumnezeu, recomandă ca metodă ajutătoare, aceea a fixării privirii: „Nu-ţi lăsa privirea să hoinărească ci fixeaz-o pe piept, şi în această poziţie a corpului, adună-ţi în inimă puterea minţii, ce este împrăştiată privind în altă parte.”
Şi locul, a continuat Gheron, joacă un rol important. Trebuie să fie liniştit şi să nu aducă tulburări dinafară. De asemenea trebuie să se ţină seama de timpul potrivit. După munca de fiecare zi, mintea este de obicei încărcată cu multe lucruri, de aceea Părinţii spun că rugăciunea minţii ar trebui să se facă o oră sau două mai ales dimineaţa, înainte de răsărit, când mintea se odihneşte şi este netulburată şi trupul s-a odihnit şi el. În acest fel putem culege multe roade.
— Gheron, când mintea este tulburată, şi acest lucru se întâmplă de multe ori – ce metodă putem folosi ca să o îndrumăm?
— Sunt, din multe motive, zile şi ore sterpe, care fac lucrarea rugăciunii minţii dificilă. Lucrarea rugăciunii lui Iisus devine atunci cu adevărat obositoare şi grea. Dar dacă stăruim, harul lui Dumnezeu ne ajută să regăsim rugăciunea şi să mergem mai departe, fără şovăială, spre îndumnezeirea noastră în har. O să-ţi spun câteva căi care ne ajută să învingem aceste ceasuri şi aceste zile obositoare.
Întâi, nu trebuie să ne pierdem cu nici un chip curajul. Apoi, în aceste ceasuri trebuie să ne rugăm mai ales cu buzele. Este poate un privilegiu al oamenilor perseverenţi, al celor plini de har, să fie în stare să-şi ţină mintea cu uşurinţă pe cuvintele rugăciunii şi să se roage netulburat. Noi, cei slabi şi păcătoşi, fiind plini de patimi trebuie să facem mari eforturi şi chiar să vărsăm sânge. Când ne dăm seama că mintea noastră este tulburată şi împrăştiată necontenit, trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când vârtejul gândurilor şi oboselii ne cuprinde, ar trebui şi noi să facem precum apostolul Petru care atunci când a văzut vântul puternic şi a început să se scufunde, a strigat „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Şi ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla şi nouă: „Iar Iisus, întinzând îndată mâna l-a apucat” (Matei 14, 31). Adică, după o rugăciune arzătoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin să tulbure mintea vor fi îndepărtate, nevăzut mistuite în flăcări prin numele lui Hristos. Repet în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem firea, ci trebuie să mergem mai departe opunând rezistenţă. Şi rezistenţa noastră trebuie să fie la fel de puternică precum atacul celui rău.
În plus, în timpul rugăciunii, nu trebuie să primim nici gândurile bune pentru că în acel timp, chiar şi gândurile bune stârnesc mintea, şi aceasta fiind stârnită, le acceptă şi pe cele pătimaşe. Gândurile bune din timpul rugăciunii, deschid calea diavolului să intre triumfător şi să întrerupă lucrarea sfântă a rugăciunii. Atunci cădem în adulter duhovnicesc, Sfinţii Părinţi spunând că atunci când mintea se îndepărtează de amintirea lui Dumnezeu şi hoinăreşte fără ţintă în timpul rugăciunii lui Iisus, cade în adulter. Îl înşeală şi se leapădă de Dumnezeu. Există vreun păcat mai mare decât înşelarea şi lepădarea de preadulcele Iisus, mai ales când este făcută de dragul vicleanului duşman care urăşte binele?
Dacă noi nu putem ţine mintea să nu se împrăştie, lupta noastră va deveni tot mai dificilă. Corabia, fiule, poate naviga pe mare ori cu pânze, atunci când bate vântul, ori cu vâsle, când nu este vânt. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea, merge bine când căldura harului lui Hristos este înlăuntrul nostru. Iar în absenţa lui avem nevoie de vâsle, adică este nevoie de o străduinţă mai mare.
Trebuie, apoi, să ne refugiem în studiul Sfinţilor Părinţi. Se cuvine să citim scrieri ale lor care vor aduna mintea. Dacă, în timp ce citim simţim remuşcări, putem să ne oprim din studiu şi să începem rugăciunea lui Iisus. În acest fel ajungem să înţelegem ce s-a spus: că trebuie să citim cărţile cu inima şi nu cu raţiunea seacă. Trebuie să citim cărţi ce au fost scrise cu inima şi pot fi citite, cu bucurie, de inimă. Cititul şi rugăciunea lui Iisus trebuie să meargă împreună. Putem să rostim sau să psalmodiem Psalmii Proorocului David. Este bine şi să avem alese dinainte unele tropare care aduc căinţă, şi care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre păcătoşenia noastră, despre a doua venire a Domnului, tropare prin care Îi cerem ajutorul. Acestea ar trebui citite, nu cântate. Sau ar trebui să rostim diferite rugăciuni care dau naştere părerilor de rău, scrise de Sfinţii Părinţi, ca cea a Sfântului Isaac Sirul. După cum am spus înainte, în aceste cazuri trebuie să rostim rugăciunea lui Iisus cu buzele. Putem să o spunem folosind şi mătăniile (komboschini). Desigur, în acest chip obţinem mai puţine roade, însă nu trebuie să stăm niciodată fără cel puţin această mică bucurie. Repet, în aceste cazuri este mare nevoie de multă răbdare şi de rezistenţă. Gândurile care vin se pot dovedi câştig pentru noi dacă le folosim pentru curăţirea noastră.
— Dar cum ajută la curăţirea noastră?
— Când diavolul vede că ne rugăm şi că încercăm să ne fixăm mintea pe rugăciunea lui Iisus, foloseşte orice mijloc ca să ne tulbure. Se serveşte de tot, în principal de gânduri despre lucrurile care ne deranjează mai mult. Loveşte punctul cel mai sensibil, locul care ne doare cel mai tare. Omului iubitor de plăceri, îi strecoară gânduri de voluptate, celui iubitori de argint, îi aduce gânduri de zgârcenie, ambiţiosului, gânduri de mărire. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugăciunii ne putem da seama care ne sunt punctele slabe, putem vedea necurăţiile dinlăuntrul nostru, existenţa patimilor, şi astfel ne îndreptăm atenţia şi străduinţa într-acolo.
— Gheron, iartă-mă că intervin. Mărturisesc că nu am destulă experienţă în problema rugăciunii lui Iisus. Totuşi, când încerc să o rostesc, simt o puternică durere de cap şi de multe ori durere în inimă. Ce înseamnă aceasta? Şi ce ar trebui făcut în aceste cazuri?
— Când credinciosul este la începutul rugăciunii lui Iisus, simte această durere puternică de cap şi de inimă, ca parte a noii sale lupte duhovniceşti. Uneori are senzaţia că i se vor zdrobi şi capul şi inima, iar uneori i se pare chiar că va muri. Durerea aceasta este ceva normal şi apare datorită faptului că mintea nu este obişnuită cu această lucrare, precum şi datorită poziţiei corpului. De multe ori diavolul se foloseşte de această stare pentru a-l face să se oprească din rugăciune. Însă când simte această durere în cap trebuie să stăruie. Doar când simte durere în inimă trebuie să cumpănească dacă nu cumva a înaintat, prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depăşesc puterile. Se poate însă ca durerea din inimă să-l ajute, arătându-i locul unde să-şi concentreze mintea, ajungând astfel la rugăciunea netulburată.
— Ai arătat foarte pe scurt această idee şi de aceea aş vrea să stărui puţin asupra ei. De ce este necesar să stărui când mintea suferă?
— Pentru că imediat după aceea, începe curăţirea. Lacrimile ne dezvăluie acest lucru, pornind să se reverse asemeni unui fluviu. Mintea începe să se cureţe şi să coboare în inimă, încetând atunci durerea şi suferinţa. Lacrimile nu pot fi stăvilite sau justificate, nici nu sunt vărsate pentru a grăbi acest moment.
S-a oprit. Am putut vedea o lacrimă mare strălucind şi luminându-i faţa. Involuntar, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Glasul său blând, gândurile sale aducătoare de lumină mi-au înmuiat inima împietrită. Mi-am amintit atunci de Sfântul Arsenie despre care este scris în Pateric „Se spunea că în toată vremea vieţii sale când şedea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpă în sân pentru a-şi şterge lacrimile care picau din ochii săi şi auzind Avva Pimen că a adormit, lăcrămând, a zis: fericit eşti, Avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinţă a nu plânge”.
Mă întrerupse.
— N-ar trebui să ne oprim din rugăciune pentru că avem vreo durere, a spus el ca după un potop de lacrimi nesfârşite. Pentru că diavolul, care este peste măsură de viclean, mincinos şi ticălos, ne aduce toate aceste gânduri în minte ca să ne distrugă, să ne ucidă. Atletul rugăciunii cunoaşte metodele şi gândurile diavolului şi ştie că vrăjmaşul este cel ce îi şopteşte: „opreşte-te din rugăciune, altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă”. O să-ţi citesc un exemplu din Pateric: „Era un frate care, de câte ori se ridica la rugăciune, era cuprins de friguri şi de fierbinţeală şi de dureri de cap. Şi aşa aflându-se, îşi spunea: «iată că sunt bolnav pe patul morţii; aşa că mă voi scula şi voi face rugăciune înainte de a muri». Deci aşa gândind fratele, s-a ridicat şi a făcut rugăciune. Şi îndată ce a sfârşit rugăciunea, s-a îndepărtat şi fierbinţeala. Şi iarăşi aşa gândind fratele s-a nevoit şi a făcut rugăciune şi l-a biruit pe cel rău”. De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice fel de durere.
— Gheron, aş vrea să-mi spui mai mult despre durerea inimii. Ştiu că Sfinţii Părinţi dau mare importanţă acestei dureri, considerând-o a fi cea mai bună cale prin care rugăciunea lui Iisus devine lucrătoare. Împărtăşeşte-mi te rog, dacă găseşti de cuviinţă, câteva gânduri cu privire la această durere.
— Este adevărat ceea ce ai spus. Sfinţii Părinţi, pentru că aveau ştiinţa rugăciunii lui Iisus, sau mai degrabă pentru că trăiau rugăciunea lui Iisus, au trecut prin acest stadiu şi de aceea îi dau mare importanţă. Această durere apare la cei ce practică rugăciunea lui Iisus, mai ales la cei ce se roagă neîncetat. Părinţii îi dau o aşa mare importanţă, pentru că prin această durere, care dovedeşte că mintea coboară în inimă şi se uneşte cu ea prin lucrarea Sfântului Duh, prin această durere deci, pacea este revărsată în suflet şi în trup, puterea de înţelegere a sufletului se limpezeşte, dobândind astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile şi putem înţelege mersul şi sfârşitul lor. Deci un isihast, fără să fi căzut, aparent, în nici un păcat, cunoaşte perfect starea păcătosului. Aceasta este cu putinţă, căci prin nevoinţă ajunge să cunoască substratul gândurilor cuiva – începutul şi sfârşitul lor. În acest fel se face că isihastul, în timp ce se roagă pentru cineva, poate şti aproape imediat în ce stare este acea persoană, pentru că inima lui a devenit sensibilă prin lucrarea rugăciunii, el însuşi devenind văzător cu duhul.
Hai să pun totuşi lucrurile în ordinea lor.
Am spus mai înainte că rugăciunea lui Iisus are ca scop unificarea omului, adică a celor trei facultăţi ale sufletului. Atenţia trebuie concentrată pe inimă. Inima ar trebui să fie prima care simte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Deoarece, potrivit Sfinţilor Părinţi inima simte mai întâi prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa harului, şi apoi stârneşte şi mintea. Părinţii au ajuns mai întâi la vederea lui Dumnezeu şi apoi au vorbit de El, în aşa fel încât să ocrotească această cunoaştere vie care înseamnă viaţă. De aceea inima este cea care simte întâi căldura şi dulceaţa prezenţei Sfântului Duh. Din contră, absenţa harului este manifestată prin răceala şi indiferenţa inimii. Repet Dumnezeu este iubit întâi cu inima şi apoi cu mintea. Porunca lui Dumnezeu este clară: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău…” (Luca 10, 27). După cum ştii, raţiunea nu este nesocotită de către Biserică, dar după Cădere a devenit incapabilă să-l perceapă pe Dumnezeu. Însă atunci când se dezvoltă sensibilitatea duhovnicească lăuntrică, raţiunea este îndemnată să-L înţeleagă pe Dumnezeu. Atunci inima hotărăşte dacă respectă sau nu poruncile lui Dumnezeu. Dar unirea inimii şi a minţii poate fi făcută numai prin lucrarea Sfântului Duh. Primim har prin pocăinţă şi prin păstrarea poruncilor lui Hristos. Sub înrâurirea lui, mintea găseşte inima şi se unesc amândouă. Acesta este un pas important pentru dobândirea rugăciunii interioare şi a îndumnezeirii. Din acest motiv inima omului trebuie să fie „frântă”. „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 17). Mulţi folosesc diferite metode pentru a-şi coborî mintea în inimă, dar noi trebuie să accentuăm faptul că pocăinţa este calea cea mai sigură. Deci, când plângem pentru păcatele noastre este bine că simţim o durere sau uneori o căldură în inimă, şi în general că îi înţelegem mişcarea şi simţirea. Totuşi acest lucru trebuie să aibă loc treptat. Pentru că este posibil ca fiind bruscă, această activitate să dea naştere în inimile slabe şi neobişnuite unei ispite foarte subţiri, care nu are consecinţe serioase dar care poate opri rugăciunea. În cazul unei asemenea dureri Părinţii învaţă să rostim rugăciunea lui Iisus cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternică, trebuie ca atenţia sa să fie susţinută înlăuntrul ei, chiar dacă doare. Aceste lucruri însă, trebuiesc limpezite cu ajutorul unui părinte duhovnicesc. Durerea despre care vorbim este sănătoasă, naturală şi mântuitoare, deşi mulţi din cei care se nevoiesc cu rugăciunea lui Iisus cred că s-au îmbolnăvit de inimă şi merg să consulte un doctor. Dar acesta nu găseşte nimic anormal deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că rugăciunea a pătruns în inimă şi lucrează acolo. Acesta este un pas semnificativ.
— Am auzit că mulţi Sfinţi au simţit rugăciunea ca devenind lucrătoare în inima lor într-un anume moment şi câteodată chiar ca un dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Sale Maici. Este adevărat?
— Bineînţeles. Mulţi sfinţi isihaşti ştiu foarte bine din ce moment au simţit rugăciunea lui Iisus în inima lor. De atunci încolo, ei o rostesc necontenit. Orice altceva ar lucra, rugăciunea nu încetează niciodată. Cu adevărat, ei o simt ca un dar de la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, rugându-se la Născătoarea de Dumnezeu rostind „luminează-mi întunericul”, a primit darul Teologiei. Trebuie spus că iubirea pentru Născătoarea de Dumnezeu este strâns legată de iubirea pentru Hristos. O iubim pe Născătoarea de Dumnezeu pentru că Îl iubim pe Hristos, sau o iubim în aşa fel încât să obţinem dragostea lui Hristos. Părinţii sunt foarte hotărâţi asupra acestui punct. Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului, spune: „dacă n-ai fi stat tu înainte, Născătoare de Dumnezeu, nimeni nu ar fi putut deveni om duhovnicesc… nimeni nu s-ar fi mântuit decât prin tine, Născătoare de Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Ea este hotarul dintre creat şi necreat; şi nimeni n-ar fi putut veni la Dumnezeu decât prin ea şi prin Mijlocitorul născut din ea; şi fără ea, nici unul din darurile lui Dumnezeu nu ar fi fost date nici îngerilor nici oamenilor”. Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Dacă ne-a dat cel mai mare dar, pe Hristos, nu ne va da şi restul? Deci, când ne rugăm, ar trebui să spunem „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi” şi nu doar „mijloceşte pentru noi”.
— Am să mă întorc la o întrebare ce mi-a venit în gând în timp ce vorbeai despre unirea minţii cu inima. Când mintea coboară în inimă, rămâne tot timpul acolo? Şi dacă e aşa, cum poate un om să lucreze, cum îşi poate împlini ascultarea în mănăstire?
— În primul rând, mintea nu este suprimată, ci este completată şi se întoarce la condiţia sa naturală. Este împotriva naturii sale atunci când rămâne afară de esenţa ei, inima. Prin rugăciune alungă toate lucrurile străine naturii sale. Ulterior, când mintea coboară în inimă, raţiunea poate fi ocupată cu alte lucruri fără să fie îndepărtată de inimă. De exemplu, în timpul Sfintei Liturghii un preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului sau poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru săvârşirea Tainei, fără ca mintea lui să-i fie separată de inimă. Totuşi, când raţiunea hoinăreşte spre gânduri păcătoase, mintea poate fi ruptă complet de esenţa ei. Din acest motiv un nevoitor, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune rugăciunea lui Iisus, le ţine ocupate numărând mătăniile. Poate acum ai înţeles cu câtă sălbăticie luptă diavolul împotriva noastră.
Sursa:Cartea-Athos -O Noapte in Pustiu
Read more...
_1867.jpg)
