Parintele Arsenie Boca

Luni, 28 noiembrie, se implinesc 22 de ani de cand parintele Arsenie Boca a trecut la cele vesnice.

Parintele Arsenie Boca s-a nascut pe 29 septembrie 1910, la Vata de Sus, in judetul Hunedoara si a primit la botez numele de Zian.

Clasele primare le-a urmat in satul natal. In 1929 devine absolvent al Liceului Avram Iancu din Brad, ca sef de promotie. In perioada 1929-1933 urmeaza cursurile Institutului Teologic din Sibiu, iar in 1933 urmeaza cursurile Institutului de Belle Arte din Bucuresti.

In anul 1935 este hirotonit diacon celib, iar in 1939 ajunge in Sfantul Munte al Athosului, unde va vietui vreme de trei luni. Revine in tara cu cateva copii ale unor manuscrise ale Filocaliei, pe care le traduce impreuna cu parintele Dumitru Staniloae. Este considerat ctitor al Filocaliei romanesti. Iata ce spune parintele Dumitru Staniloae in prefata primei editii a Filocaliei, aparuta in 1947: "Un cald cuvant de multumire trebuie sa aduc P. Cuv. parinte ieromonah Arsenie, de la Manastirea Brancoveanu, bunul meu student de odinioara, care mi-a ramas mereu aproape. P. Cuv. Sa a binevoit sa scrie, dupa dictatul meu, cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare. In afara de aceasta, prin prezenta aproape necontenita si prin staruinta ce a pus-o pe langa mine de a face aceasta traducere, mi-a alimentat curajul, in mod considerabil, ca sa pot duce la capat o munca atat de ostenitoare, pe care altfel nu cred ca as fi savarsit-o … Tot P. Cuv. Sa a executat si coperta".

Intra in obstea Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus si in 1940 este calugarit cu numele de Arsenie. In Vinerea Izvorului Tamaduirii din 1942, parintele Arsenie este hirotonit preot.

In luna mai din anul 1948 este arestat de Securitate, pe motiv de apartenenta la Miscarea Legionara, lucru negat de parintele Arsenie. Pe 28 noiembrie 1948 este alungat de la Manastirea Sambata si mutat la Manastirea Prislop. In anul 1951 este din nou arestat de Securitate si condamnat la 9 luni de inchisoare pe care le va face la Ocnele Mari si la Canalul Dunare-Marea Neagra.

Revine in 1952 la Prislop unde vietuieste pana in anul 1959, cand manastirea va fi desfiintata. Parintelui Arsenie i se interzice sa mai slujeasca si este stabilit fortat cu domiciliul in Bucuresti. Este angajat ca pictor secund la biserica "Sfantul Elefterie", iar in anul 1961 este angajat la atelierul de pictura al Patriarhiei de la Schitul Maicilor.

In 1968 este pensionat. Este si anul cand incepe pictarea bisericii de la Draganescu, de langa Bucuresti, la care munceste 15 ani. Parintele Arsenie Boca trece la cele vesnice la Manastirea Sinaia, pe 28 noiembrie 1989, iar pe 4 decembrie 1989 este inmormantat la Manastirea Prislop.

Ganduri ale parintelui Teofil Paraian despre parintele Arsenie Boca:

“Parintele Arsenie a fost o personalitate puternica. Din cati am cunoscut eu, oameni angajati intr-o viata religioasa, in Biserica deci, parintele a fost un caz unic, prin inzestrarea lui native, prin cultura lui si prin seriozitatea cu care s-a angajat la o viata duhovniceasca. Parintele avea o putere de sinteza, o putere de patrundere, un risc al afirmatiilor, adica vorbea spontan, spunea anumite lucruri care se potrivea, de cele mai multe ori si niciodata nu se gandea la niste consecinte, adica nu-I menaja pe oameni, ii brusca daca erau de bruscat.

Fiind o personalitate puternica si un om de cultura si un om cu prestanta si cu autoritate, parintele a intrat cumva si in legenda, adica oamenii spun despre el si lucruri pe care de fapt parintele nu le-a facut si nici nu le putea face. Dar oamenii, au ajuns sa-l prezinte sub o forma legendara.

Eu l-am cunoscut personal, m-a ajutat sufleteste, mi-am dat seama de puterea lui de sinteza, de patrundere. Mi-a pus in atentie rugaciunea de toata vremea, mi-a spus si alte lucruri care mi-au prins bine si cu care am strabatut si eu prin viata. L-as fi dorit insa sa intervina mai mult in viata mea, sa ma ajute mai mult si mai direct".

Parintele Arsenie Boca ne da incredere in bunatatea lui Dumnezeu si in iubirea Sa nesfarsita fata de noi pacatosii: "Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos e mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu".

Nu incetati a va ruga pentru noi, Cuvioase Parinte Arsenie!

Adrian Cocosila
Sursa:crestinortodox.ro

Read more...

Parintele Arsenie Boca- film documentar

Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăm Lui pe noi înşine, pe viaţă.




Parintele Arsenie Boca este unul dintre marii traitori intru Hristos ai spatiului romanesc, duhovnic ortodox ce a intarit credinta neamului nostru la mijlocul secolului trecut, ramas in inimile multor credinciosi drept “Sfantul Ardealului”. Acest documentar urmareste biografia parintelui Arsenie Boca, prezentand felul lui deosebit de a fi incepand din scoala primara, continuand cu liceul si institutul de Belle Arte si viata calugareasca.


Inca de tanar, s-a remarcat prin inclinatia spre singuratate si asceza pe care o practica. Vizita la muntele Athos i-a intarit credinta vie in Iisus Hristos si decizia de a deveni calugar.
Documentarul contine imagini de arhiva si marturii ale celor care l-au cunoscut pe parinte, unul dintre vorbitori fiind arhimandritul Teofil Paraian de la manastirea Sambata de Sus.
Viata desavarsita a acestui mare duhovnic este menita sa ne imbogateasca sufletele. Prin modestia, purtarea de grija fata de cei din jur, suferintele indurate din cauza Securitatii, anii de pribegie, postul aprig si iubirea vie si nestramutata fata de Hristos, parintele Arsenie Boca ne sta in fata ca un model de urmat in aceste vremuri tulburi.

“Noi nu suntem nascuti de timp, ci de vesnicie. Desi traim o vreme imbracati de lumea aceasta, ni se intampla ades ca fratele Vis si sora Moarte sa ne dea tarcoale si sa ne despice faptura in doua. Atunci scapam din chingile lumii vazute si ne trezim intr-un alt fel de a fi si-a cunoaste”.

Read more...

Profetia pictata a parintelui Arsenie Boca

'' Pe pojghita varului de fresca din pronaosul bisericii din Draganescu, pe care Arsenie Boca a pictat-o incepand cu anul 1968, parintele a strecurat inexplicabil cateva imagini premonitorii, neobisnuite prin actualitatea lor: telefonul mobil, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discovery. Desi plasate vizibil pe cei doi pereti laterali de la intrare, scenele respective nu sunt usor de observat, parand a se dizolva pana la contopire in multitudinea altor scene biblice importante: Invierea, infatisarea iadului si a Cetei celor Drepti. Oricat te-ai stradui, din intregul picturii nu distingi nimic, in afara unor chipuri biblice, desenate pe cat de canonic, pe atat de aparte si de potrivit lirismului meditativ din arta parintelui. Biserica Draganescu nu e o sala de muzeu renumit, in care intri doar sa-ti domolesti orgoliul sau curiozitatea intelectuala. La Draganescu trebuie sa vii de mai multe ori si sa ai rabdare, cerandu-i parintelui Arsenie sa-ti "arate". Dupa o vreme, cu alti ochi si alta stare sufleteasca, incepi sa vezi. Mesajul si proorocia parintelui se afla chiar in fata ta. Cu litere de un rosu sangeriu, sta scris cuvantul: "Faradelegile atrag pedeapsa pe pamant". Alaturi, intr-o completare tainica si complicat de simpla, apare desenul si toata prefigurarea evenimentelor care vor cutremura iremediabil lumea moderna: de la terorism la modificarea genetica; de la globalizarea mondiala la secularizarea new-age-ista a bisericii lui Hristos.

"Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua in cinci colturi o sa dispara"

Multe se spun despre minunile si profetiile cuviosului Arsenie Boca. Unii sunt convinsi ca parintele putea intra si iesi prin orice usa zidita, asa cum putea calatori nestingherit prin aer, fiind prezent deopotriva in temnita de la Canal, dar si la inmormantarea mamei sale, din comuna Vata de Sus, aflata in apropiere de Apuseni. Altii se indoiesc, considerand ca toate acestea sunt exagerari venite din idolatrie si nalucire sentimentala; ca sfintenia parintelui nu mai avea nevoie de asemenea efuziuni patetice de admiratie si pietism. Nici acum, dupa 30 de ani de la mutarea sa la cele sfinte, nu stim prea bine daca parintele a prefigurat cu adevarat ororile bolsevismului sau caderea lui Ceausescu, caruia i-a transmis printr-un om al Securitatii ca nu o sa mai apuce anul 1990. Ceea ce stim cu siguranta este ca parintele Arsenie avea darul "inainte-vederii", dar niciodata nu facea din asta prilej de uimire si de spectacol printre credinciosi.

Profetia pictata a parintelui Arsenie Boca

Parintele Arsenie, lucrand in anii '80 in altarul Sfintei Biserici de la Draganescu

Dimpotriva - atatea cate erau, cuvintele lui profetice nu-ti vorbeau in clar, ci te chemau discret la cautarea sensului ratacit printre alte sensuri, asa cum s-a intamplat cand parintele a prezis marile cutremure ale secolului XX, spunand ca Bucurestiul "se va oua de doua ori", iar la a treia ouare, marele oras va fi sters de pe fata pamantului pentru pacatele lui. Tot asa, in ascunzisul tainei, parintele va rosti inca din 1940 o profetie legata de ascensiunea comunismului, dar si de inlocuirea lui cu o ispitire si mai mare: "Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua cu cinci colturi o sa dispara, dar va veni steaua cu sase colturi, anarhia, si va fi vai si amar de lume (...) Asta va fi peste multi ani, si noua, Dumnezeu nu ne va harazi sa vedem acele vremi (...) Mie nu-mi va fi dat sa vad, dupa sarbatoarea desarta a victoriei, cati dintre cei drepti au mai ramas. Caci dupa aceasta victorie desarta, putini dintre cei drepti vor fi in picioare si la sarbatoare. Peste tot vor fi naimiti (vanduti dusmanului) si abia atunci va incepe o noua lupta, fara jertfa de sange, dar la fel de lunga ca si cea pe care am inceput-o noi acum!".
Apocrife greu de datat si, in acelasi timp, ciudat de actuale, cuvintele parintelui par sa ne certe. Degeaba ispitim viitorul in cautarea unor intamplari uimitoare. Degeaba cercetam amintirile fagarasenilor care l-au cunoscut si mergem in pelerinaj la Prislop, pentru a cere raspuns la crucea si tarana mormantului. Adevarul e mult mai aproape de noi. Marele si adancul sau discurs profetic se afla chiar sub ochii nostri, la doi pasi de Bucuresti, intr-o modesta bisericuta de tara. Acolo, in icoanele si chipurile de sfinti de la Draganescu, e raspunsul. Acolo trebuie sa gasim mesajul si cheia de intelegere a spuselor parintelui. Asa cum observa marele profesor de mistica teologica, Nichifor Crainic, parintele Arsenie a asternut pe varul bisericii - nu ipostaze si scene biblice, ci predici fierbinti, cugetari si ganduri mustind de intrebari si intelesuri. Pe zidurile de catedrala taraneasca de la Draganescu, parintele a pictat crezul sau, deopotriva cu taina unui mesaj profetic, pe care nimeni - nici teologi, nici oameni de arta - nu au incercat pana acum sa-l cerceteze si sa-l inteleaga.

"Voi ati inceput sfarsitul lumii"

Sa ne imaginam o clipa locul si armonia culorilor. La orice ora din zi si din noapte, pe zidul din stanga bisericii troneaza regala si de nerepetat capodopera parintelui. In irizari unice si translucide, ca o adiere sau un suspin de om indragostit, parintele a pictat chiar fundamentul credintei noastre crestine: Invierea lui Hristos, biruirea mortii si triumful Luminii fara de sfarsit. In contrast, pe zidul opus, sta avertizarea - Scaunul de Judecata si glasul pictat al parintelui, cu gandurile si viziunile sale iluminate. Ascunse discret si cu o cheie mereu schimbata in linii si tonuri de culori, cuvintele parintelui Arsenie te indeamna insistent sa zabovesti asupra lor si sa iei aminte. Intr-un tarziu, intelegi si te cutremuri.

Ceea ce in anii '70-'80 parea viziune subiectiv artistica si adaos indraznet la erminia bizantina, astazi, dupa aproape 30 de ani, ni se arata a fi un teribil strigat de trezire - o manie profetica, plina de repros si ingrijorare: imaginea apocaliptica a unor zgarie-nori incendiati, ca o prefigurare a zilei de 11 septembrie; imaginea unei navete cosmice, prefatand parca dezastrul misiunii Apollo 13; imaginea lui Nietzsche si Platon, conversand probabil despre adevar, despre genealogia moralei si "moartea" lui Dumnezeu, in timp ce fata cinic zambitoare a unui diavol sopteste la urechea umanitatii otrava spuselor lui paradoxale: "Eu nu exist", implinind astfel cea mai perfida si mai ucigatoare ispita a lumii moderne: ignorarea celui rau; acceptarea lui prin indiferenta, lene sau toleranta.
Ca sa intelegi ceva din mesajul parintelui, trebuie sa te apropii atent si indelung de fiecare trasatura de penel. In parte, orice detaliu te uimeste prin ceva: faptul ca si diavolii au aura (una stricata, serpeasca, desigur); faptul ca in pictura parintelui nu exista nici o tusa pregnanta de negru, iadul fiind desenat doar in palalai incendiare de rosu sau caramiziu murdar; faptul ca, in una din scene, insusi Hristos o tine in brate pe Fecioara Maria ca pe o copila si nu invers, cum o consacra erminia bizantina; faptul ca cele doua mari biserici crestine (Sf. Sofia de la Constantinopol si Sf. Petru de la Roma) stau impreuna intr-un semicerc cu raze, dar intr-un loc nedecis inca - undeva intre Iad si Rai.


Dureaza ceva pana sa observi marile scene si dezvoltari ideatice; sa observi tulburatoarea tema a Calugarului rastignit (cu picioarele in iad si mintea in Rai) sau locul central oferit Nuntii din Cana Galileei, uimitoare prin interpretarea parintelui, care aduna la aceeasi masa fara sfarsit - nu numai mirii, dimpreuna cu cei 40 de mucenici de la Sevasta, in floarea varstei, dar si cortegiul menit sa-l petreaca pe staretul Zosima pe ultimul sau drum, sugerandu-ne astfel ca la bucuria nuntii ceresti exista doar trei cai de a ajunge: casatoria crestina, calugaria si mucenicia martirica.

Pe zidurile bisericii din Draganescu, semnificatiile se succed in straturi suprapuse. Nici un chip de sfant nu seamana cu altul. Chiar si in multime, in Ceata celor Drepti, privirile Cuviosilor exprima ganduri si vointa proprie. Pictura nu fixeaza gesturi anume si nu opreste din drum pasii vreunui Apostol, cum se intampla pe zidurile altor biserici. Pictura de la Draganescu se unduieste, tresare, palpaie, respira si se inalta din teluric, spre apoteoza Invierii pe Cruce si intarirea mesajului lasat de parintele, ca o ultima avertizare: "Sa nu credeti ca veti intra dupa moarte in Imparatia in care nu ati trait pe pamant".
Sunt multe "indrazneli" si actualizari tulburatoare in pictura bisericii si toate par sa repete acelasi strigat de trambita apocaliptica, adresat omului: "Cu stiinta ati dezlantuit cataclismul stihiilor asupra voastra. Asa va trebuie. Ati inceput sfarsitul lumii!". O spune parintele Arsenie Boca, absolventul de medicina, teologie si bellearte - calugarul simplu si "omul imbracat in haine de in", care citea deopotriva Filocaliile si ultimele carti despre quasari sau unde cuantice, fara sa vada o contradictie intre crestinism si stiinta, intre iutimea cunoasterii intelectuale si miracolul energiilor necreate ale lui Dumnezeu. Cu fiecare cadru pictural inscris pe perete, discursul parintelui pare sa devina tot mai clar si ultimativ - sa fugim de mandrie desarta, de neadevarul si minciuna zilelor noastre, care ne repeta mereu ca omul e stapanul deplin al lumii, care ne indeamna sa ne bucuram de placerile vietii si ne consoleaza perfid: "Fii pe pace. Ai destul timp sa te mantuiesti. La batranete ce ai sa faci?".

"Incepe timpul mucenicilor"

Neindoielnic, parintele isi cunostea sfarsitul. Ucenicul sau, Preasfintitul Daniil, episcopul ortodox din Varsetul Voivodinei, isi aminteste ca, in decembrie 1988, la ultima lor intalnire de la Prislop, parintele a plans pentru prima si ultima oara, in fata obstii adunate sa celebreze apropierea sfintelor sarbatori de Craciun. Anul urmator, in prag de iarna, parintele va cadea nemiscat la pat si se va stinge sfielnic si tacut, ca palpairea unei lumanari suflate de boarea unui vant. Nimeni nu poate sti cui anume ii erau adresate lacrimile de la Prislop. Cu siguranta, era un semn de despartire, dar si de intarire a ceea ce se spune ca profetise pentru ultima oara poporului roman, cu putin timp inainte de caderea comunismului: "Imi pare rau pentru voi. Frica e de la diavol... Imi pare rau pentru voi. Vor cadea multi dintre cei alesi. Va vor pune impozite, taxe si alte dari. Nu veti mai putea fi sfinti... Acum nu mai e timpul sfintilor. Acum incepe timpul mucenicilor".
Parintele Arsenie trebuie sa se fi despartit de noi cu regret si amaraciune. Nu numai ca vedea in duh ce o sa ni se intample, dar ne iubea pe toti atat de mult, incat ar fi vrut sa-i puna pe fagaraseni, dimpreuna cu tot poporul credincios, intr-o icoana a neamului romanesc, intruchipata sub forma unui taran simplu si imbracat in in, ce sta in rugaciune cu bratele spre cer, ca Moise pe munte, avand deasupra culmile carpatine, pe care se ridica crucea de pe Caraiman, cu o ceata de cuviosi dincolo de zare, sub profilul celor trei mari lacasuri ale neamului: Cozia, Voronet, biserica de lemn a lui Horea.
In cei aproape 80 de ani ai sai, parintele nu a mai avut timp sa ne lase decat niste insemnari si niste schite, desenate infrigurat in minuscula sa chilie de la Sinaia. Cercetandu-le cu atentie, vom descoperi cu uimire ca, in recluziunea meditativa de la Draganescu, parintele nici nu a profetit si nici nu a transpus dogmatic Scriptura in desene, ci a incercat, dupa cum singur recunoaste, sa picteze ceva mult mai important: zborul si tacerea. E limpede ca nu poti sa-l iubesti pe Dumnezeu si sa I te apropii cu o catime macar, daca nu esti un pic vizionar si poet, daca nu repeti si nu crezi odata cu parintele ca prezentul nici nu ne domina si nici nu ne apartine. Atunci cand ne ocupam prea mult de el, prezentul e o iluzie si o capcana. Sa nu-l preamarim niciodata. "Prezentul", spunea cuviosul Arsenie Boca, "e doar viitorul trecutului”.''

Read more...

Arsenie Boca-Cararea Imparatiei

Despre iubire şi dragoste

În vremea ispitelor, să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de o vei părăsi, te vei afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi
te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică. Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii. Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l
de a flecări împotriva aproapelui. Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.

Despre rugăciunea cea curată

Că orice rugăciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugăminte, sau mulţumită sau slavă. Iară când mintea ajunge în stări duhovniceşti, atunci nu mai are rugăciune. Una este rugăciunea şi alta este contemplaţia în vremea rugăciunii, deşi au pricina una în alta.
Cercetează şi vei vedea că dacă mintea a intrat în contemplaţie nu mai e nici una din toate acestea, nici nu cere ceva în rugăciune. Foarte rar sunt aceia care să se fi învrednicit, cu multă voinţă, ca să ajungă la rugăciunea curată. Că aveau Sfinţii Părinţi obiceiul de a numi rugăciune toate pornirile cele bune şi toate lucrările cele duhovniceşti. Căci iată că vedem că atunci când preotul stă pregătit la rugăciune, cerând milă de la Dumnezeu şi rugându-se şi concentrându-şi mintea, atunci vine Sfântul Duh peste pâinea şi vinul care sunt în Sfântul Altar. Încă şi lui Zaharia, în vremea rugăciunii, i s-a arătat îngerul proorocindu-i naşterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, când se ruga în casă în ceasul al şaselea, i s-a arătat acea vedenie care l-a îndemnat să cheme neamurile, când a văzut pânza cea pogorâtă din ceruri şi animalele care erau în ea. Şi lui Corneliu în vremea rugăciunii i s-a arătat îngerul şi i-a spus cele ce erau scrise despre dânsul. Şi iarăşi lui Isus, fiul lui Navi, când se plecase la rugăciune i-a vorbit Dumnezeu. O ce taină înfricoşată este aceasta! Astfel că toate vedeniile care se descoperă în sfinţi în vremea rugăciunii se arată.

Răbdarea

Toate împrejurările şi toate necazurile, care nu au parte de răbdare, vor fi îndoit pedepsite. Că prin răbdare, omul leapădă primejdia. Împuţimea sufletului este maică a muncirii. Iar răbdarea este maică a mângâierii şi este o putere care se naşte din inimă largă. Şi această putere omul n-o află în necazuri, decât cu Harul lui Dumnezeu, care se află printr-o rugăciune strânsă şi prin vărsare de lacrimi.

Îngustime sufletească

Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna îngustimii sufleteşti. Şi aceasta dă naştere în om la o putere mare de trândăvie, prin care sufletul e sugrumat şi care-i dă gustul lumii. Şi apoi se ridică asupra omului duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile de răzvrătire, mutarea din loc în loc şi celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care este pricina acestora îţi răspund: lenevirea ta. Şi leacul este smerenia minţii. Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăţi. Smerenia trebuie căutată cu tot sufletul. Că pe măsura smereniei tale ţi se dă şi răbdare în primejdiile tale. Şi pe măsura răbdării tale ţi se uşurează sarcina necazurilor tale şi dobândeşti mântuirea.

Despre rugăciune

În veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca să cerem ceva, căci în acea Patrie a libertăţii, firea noastră nu se schimbă nici nu se abate din frică de împotrivire, ci desăvârşită este în toate.
Lumea aceasta este o călătorie cu nevoinţe şi un stadion de alergare. Şi răstimpul acestei vieţi este vremea de luptă. În ţara unde e luptă şi în vreme de război, nu este nici o lege. Adică Împăratul nu pune margini şi măsuri ostaşilor Săi până la sfârşitul războiului, când toţi oamenii se adună în faţa porţilor Împăratului Împăraţilor şi fiecare este cercetat acolo, dacă a avut răbdare în luptă, dacă nu s-a lăsat biruit sau dacă dimpotrivă, a întors spatele (a fugit).
Prin smerenie, chiar dacă nu ai fapte, multe păcate ţi se iartă. Iar faptele fără smerenie nu-ţi sunt de nici un folos; dimpotrivă, multe rele ne găsesc nouă.Deci, Doamne, mă bucur de aceasta, în neputinţe, în necazuri, în temniţă, în lanţuri, în nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrăjmaşii ei, eu rabd toate, adică rabd ispitele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Dumnezeu.
Precum din iubirea pântecelui se naşte tulburarea gândurilor, tot astfel, din multa vorbire şi din neorânduiala vorbelor, se naşte necunoştinţa şi ieşirea din minţi. Grija de lucrurile lumeşti tulbură sufletul şi învăluirea cu ele tulbură mintea şi o scoate din liniştea ei. Se cuvine călugărului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrării celei din ceruri, mereu, în toată vremea, să fie fără de nici o grijă lumească pentru ca cercetându-se pe sine, să nu afle în sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum. Pentru ca gol de aceste lucruri, fără de încetare, ziua şi noaptea să petreacă în legea Domnului. Ostenelile cele trupeşti fără de curăţirea minţii, sunt ca un pântece neroditor şi ca nişte sâni uscaţi. Că prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoaşterea lui Dumnezeu. Că ele fac trupul să se istovească dar nu se îngrijesc să dezrădăcineze patimile din minte. De aceea nu vor secera nimic.Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-şi păzeşte trupul neîntinat de vreo împreunare, ci cel ce se sfieşte (se ruşinează de sine) şi atunci când este singur.
Dacă iubeşti înţelepciunea, goneşte gândurile ruşinoase, îndeletnicindu-te cu citirea şi cu rugăciunea cea neîncetată şi apoi te înarmează împotriva pricinilor firii. Căci nu poţi vedea în sufletul tău curăţire fără de acestea. Dacă eşti cu adevărat milostiv, atunci când eşti jefuit de ale tale pe nedrept, nici nu te necăjeşti înlăuntrul tău, nici nu vorbeşti despre paguba ta altora.

Despre adevărata smerenie

Cel cu adevărat smerit, când este nedreptăţit, nu se tulbură nici nu se apără în privinţa acelui lucru de care a fost nedreptăţit. Şi primeşte clevetirile ca şi cum ar fi adevărate şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost clevetit ci îşi cere iertare. Că unii şi-au atras asupră-le numele de neastâmpăraţi, deşi în realitate nu era aşa, iară alţii au răbdat să fie numiţi curvari, deşi erau departe de curvie şi rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră. Cu lacrimi l-au mărturisit în public şi-şi cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deşi erau încununaţi cu toată curăţia şi nevinovăţia în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptăţiseră.
Tu crezi că ai smerenie; alţii se învinovăţesc pe sine-şi, tu însă nu suferi nici când alţii te învinovăţesc şi te declari plin de smerenie. Dacă eşti smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare şi vezi dacă poţi răbda nedreptatea, fără să te tulburi. Cu luare aminte să vorbeşti în faţa unuia care-i trufaş în cuget şi bolnav de pizmă. Căci pe măsură ce tu vorbeşti el răstălmăceşte spusele tale după bunul lui plac şi din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alţii să se poticnească.

Read more...

Părintele Arsenie Boca. Despre post şi rugăciune

Postul e vechi şi începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul
începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind
nepătimaş. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să
schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La
intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,
Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.
Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Read more...

Sfântul Pârinte Arsenie Boca

Astăzi 29 septembrie 2010 se împlinesc 100 de ani de la naşterea Sfântului Părinte Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca s-a născut, ca rod al rugăciuni, în satul Vaţa de Sus, la 29 septembrie 1910, din părinţi creştini şi dreptcredincioşi, Iosif şi Cristina care i-au pus numele de botez Vălean Zian,. Spunea părintele : “Mama mea când a rămas însărcinată cu mine, s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim si Ana: “Maica Domnului, iţi cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujesca ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. Eu deja am fost pictat din pântecele maicii mele. Când mama mea mergea să lucreze la câmp, înaintea ei apărea icoana Maicii Domnului datorită rugăciunilor ei. După ce-am terminat
studiile, mama mea credea c-am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii am, mi-a luat capul în maini, m-a sărutat şi m-a binecuvantat zicându-mi :“O, dragul meu şi scumpul meu, de când aştept eu asta!”, Zian Boca face şcoala primară în satul natal (4 clase) şi apoi intră la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care-l absolvă ca şef de promoţie. Coleg de bancă l-a avut pe viitorul preot Petru Boldor. Mărturiile colegului de bancă, îl înfăţişează pe Zian ca „Excepţional de înzestrat, de-o voinţă extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă şi o tenacitate ieşite din comun”.
„ Cu zestrea intelectuală şi spirituală dobândită la Brad, se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu (1929-1933) unde este „extrem de sârguincios şi studios”, încât între colegi are aureola unui „Sfânt”. La intervenţia profesorului Nicolae Popovici, proaspăt reîntors de la studii în
străinătate, Părintele Arsenie (Boca Zian), după absolvirea Institutului Teologic (1933), este trimis cu bursă la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti. Aici urmează cursuri de medicină (în special cele de anatomie, ale Profesorului Rainer Francisc – cf. Pr. Nicolae Streza), participă cu interes la prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic, şi frecventează şi alte cursuri în domeniul
culturii şi artei. La puţină vreme după terminarea Institutului de Belle-Arte, urmează o scurtă
perioadă de ucenicie în monahism la Sfântul Munte Athos. Sigur este că, la reîntoarcerea în ţară, aduce câteva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba română a acestei monumentale lucrări.
Contribuţia Părintelui Arsenie a fost mare şi aceasta s-a concretizat asfel: Dânsul a adus cu sine de la Sfântul Munte Athos copii de pe manuscrise mai vechi şi a insistat apoi pe lângă Părintele Stăniloae pentru traducerea Filocaliei; Părintele Arsenie a scris după dictatul Părintelui Stăniloae; a realizat coperta Filocaliei; a susţinut lucrarea de tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat. De aceea, pe bună dreptate, Părintele Profesor Dumitru
Stăniloae l-a numit „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.

Zian Boca s-a închinoviat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în iunie 1939, fiind deja diacon celib (probabil hirotonit în 29 septembrie 1935, cf. Părintele Veniamin Tohăneanu).
După aproape un an de zile, în 3 mai 1940, are loc tunderea în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind acum numele de Arsenie. Evenimentul este consemnat şi de „Revista Teologică”din 1940, editată la Sibiu.

În 10 aprilie 1942 Părintele Arsenie a fost hirotonit preot. La 25 noiembrie 1948, mitropolitul de atunci al Ardealului, Dr. Nicolae Bălan (1929‑1955), a adus personal la Prislop pe Ieromonahul Arsenie Boca.

La 14 septembrie 1949, ziua Înălţării Sfintei Cruci, Vlădica Andrei a săvârşit, în curtea mănăstirii Prislop, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu acest prilej, Părintele stareţ Arsenie a fost hirotesit protosinghel. Activitatea Părintelui Arsenie ca stareţ se încheie în 1950, pentru că între
timp Prislopul devenise mănăstire de maici cu viaţă de obşte. În 1951 Monahia Zamfira a fost numită stareţă a mănăstirii. Părintele Protosinghel Arsenie Boca a rămas în continuare la Prislop ca preot-duhovnic, ajutat pentru o vreme şi de Ieromonahul Dometie Manolache. Deci mănăstirea devenise între timp de maici, iar stareţa lor era acuma Monahia Zamfira
Constantinescu. Părintele Arsenie a rămas duhovnic al Mănăstirii Prislop până în 1959. În 1959 este scos abuziv din monahism, interyicandu-i-se sa mai slujească. După ce a fost alungat de la Prislop, Părintele Arsenie şi-a început pribegia în Bucureşti. A fost angajat la Biserica Sfântul Elefterie ca pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu, iar în 1961 a fost angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor cu încadrarea de muncitor pictor. Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de 15 ani. Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului şi al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar din lectura picturii, care le grăia direct, fără ocolişuri şi pe înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul”. „Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o
pictură nouă ca şi predica de atunci.” După izgonirea forţată din mănăstirea Prislop, în anul 1959, obştea s-a reorganizat într-un Aşezământ mănăstiresc în oraşul Sinaia, care acum este metocul Mănăstirii Prislop. În acest aşezământ Părintele Arsenie şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul 1989, când s-a săvârşit din viaţă. Părintele Arsenie s-a sfârşit în Sinaia, la ora 9 şi ceva seara, în 28 noiembrie 1989.”
Prohodit de o mulţime impresionantă de credincioşi, Părintele Arsenie a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie 1989.

„Mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii
Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar şi din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru ţară, pentru lume, pentru Biserică,
pentru noi toţi.”

Read more...

Prorociri despre Romania -Parintele Arsenie Boca

“Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia.”
* Spunea odată cineva: „Părinte, Ceauşescu strică bisericile”. „Nu el, mă, ci păcatele omenirii“ – i-a răspuns Părintele. (Maria Matronea, Sibiu)

* Odată, la Drăgănescu, am stat de vorbă cu Părintele Arsenie în biserică şi când să ies către poartă, cam pe lângă fântână, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că sţiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am întrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile împreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am întrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-­a zis: „Da, mă, ăsta. Şi voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)

* Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei. Am fost cu sora mea, Nela, la Părintele Arsenie ca să-i spunem. Părintele ne-a zis: „Să-i pară bine că n-a fost puşcat“. Apoi s-a întors către lume şi a zis: „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”. Părintele nu prea era de acord să-ţi părăseşti ţara.

Înainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus că miroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri.

Părintele Arsenie a fost şi rămâne în inimile noastre ca un sfânt. Acum mergem la mormântul Părintelui Arsenie şi ne rugăm acolo şi de câte ori îl chemăm în rugăciune, el ne ajută şi ne ocroteşte. (Viorica Farcaş, 48 ani, Voila)

* Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)

* Mi-a spus odată Părintele: „Bucureştiul are să, fie al doilea Ierusalim (după cele spuse în continuare nu rezultă că acest lucru este neapărat bun, căci poate fi Ierusalimul – oraş sfânt, dar poate fi şi Ierusalimul în care nu mai rămâne „piatră peste piatră”! ). Să nu vă .fie frică, căci Ţara Făgăraşului este păzită de Maica Domnului. Stă Maica Domnului în coate şi genunchi şi se roagă pentru Ţara Făgăraşului”. Iar eu i-am spus: „Vai, Doamne, cum să fim noi aşa de vrednici, noi – nişte păcătoşi, ca să stea Maica Domnului în genunchi să se roage pentru noi!?”. Şi mi-a răspuns: „Ascultă aici, Silvia, la voi e mănăstire la Sâmbăta, se face mănăstire la Bucium, se face la Berivoi, se face la Dejani şi se mai face una… Deasupra la munţii voştri veţi vedea o stea cu coadă. Când o veţi vedea se va întâmpla ceva [atunci a început revoluţia]. Şi tot în Munţii Făgăraşului se va arăta o cruce de stele, iar atunci va mai fi ceva: un eveniment mare. (Toacşe Silvia, Copăcel)

* „Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-1 otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”.

Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus ca această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”. (Radu Cinamar- Viitor cu cap de mort – în culisele puterii, Editura Daksha)

* Mi-a mai povestit cineva că Părintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, să nu-i pedepsească, să-i ierte că şi ei sunt creaţia Lui şi să aibă milă de ei. Şi 1-a dus Dumnezeu pe Părintele Arsenie să vadă ce e pe acolo – prin America – şi a zis Părintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu ştiu. Nu cred că l-a dus cu trupul L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a văzut cu duhul, Părintele a pictat la Drăgănescu, deasupra scenei Învierii, mai multe clădiri moderne (turn) în flăcări, reprezentare care ar putea fi profetică (vezi cele două turnuri din „11 septembrie”).

Prea Sfinţitul Daniil, la înmormântarea PărinteluiArsenie, a spus că ar fi zis Părintele Arsenie aşa: „Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» – Lc.23, 30). Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista.

* Părintele a iubit mult Munţii Făgăraşului; venea mereu pe la cabana Podragul şi pe la Turnuri. Spunea Părintele: „Munţii Făgărusului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”.

Părintele a fost şi este un sfânt între noi. O femeie i-a spus: „Părinte, când o fi la judecată, să ne treci cu grămada”. Părintele a zis zâmbind: „ N-ai spus rău, măi”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii îl cunoşteau, alţii nu-1 cunoşteau, dar Părintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam răi, dar totuşi, fac milostenie multă şi asta îi ajută”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)

* Eram cu Părintele Arsenie şi 1-am întrebat: „Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”. Părintele zice: „Va veni şi mai rău”. Zic: „Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”. „Mă, face-ţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”. (Maria Matronea, Sibiu)

* Zicea Părintele Arsenie, parcă pentru toţi românii: „Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Măniş, 81 ani, Codlea)

* Făceam serviciul în Braşov, la uzina Astra. Odată a venit Părintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfântului Nicolae din Schei), unde a participat la slujbă. Atunci a spus: „Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, că altfel viaţa noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. (Nicolae Streza, 84 ani, Făgăraş)

Îmi spunea părintele Bunescu că Părintele Arsenie se ducea în miez de noapte la biserică, îngenunchea în întuneric lângă masa sfântului altar şi două-trei ore se ruga pentru poporul român. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

Sursa :calauzaortodoxa.ro

Read more...

Fericirea de a cunoaste CALEA

Cărarea e iubirea

Potrivnicul L-a cercat pe Domnul prin acestea trei:

- prin neputinţa trupului,

- prin slava deşartă şi

- prin ispitirea de Dumnezeu.

Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii sau acul păcatului (I Corinteni 15,56), însă în chip felurit.

Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al războ­iului, sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere. Dacă Iisus S-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porun­ca prima din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni altul, porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tată al oamenilor (Matei 5,48).

Tot războiul potrivnicului acesta a fost: Ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pămân­tească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumne­zeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva a veacului de acum afară de Dumnezeu.

Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de orice de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea.

După ce Domnul 1-a bătut pe diavol în pustia Carantaniei, în sfânt sufletul Său, curat de lumea aceasta ca o pustie, a venit să-1 bată şi între oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu şi această latură a războiului, căci zice: „şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul, se depărtă de el până la o vreme” (Luca 4,13). Semn că a mai venit iarăşi, însă de data aceasta, războindu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia. Satana a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, vicle­nii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, că doar-doar Iisus îi va blestema, sau îi va urî, şi aşa să greşească măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.

Aceasta e, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua, prin durere, care are însuşirea să învrăjbească oamenii întreolaltă. Mântuitorul, e drept, i-a mus­trat şi i-a certat ca nimeni altul (Ioan 8, 41-47), însă nu i-a urât nici-o clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-1 umilea, dându-1 la iveală şi arzându-1 cu adevărul, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte (Ioan 8, 48-59).

Dumnezeu îi prevenise pe mai marii templului, prin vedenia lui Zaharia Proorocul, ca să ia aminte că şi ei vor fi ispitiţi. Iată cuvântul: „Şi mi-a arătat Domnul pe Iosua (Iehoşua), marele Preot, stând înaintea feţei îngerului Domnului şi diavolul la dreapta lui, ca să i se împotrivească” (Zaharia 3,1). Proorocul vede schimbându-i-se veşmintele rele cu altele bune şi punându-i-se podoabă curată pe cap, şi îngerul i-a atras aminte: „Fii luător aminte, Iosua, mare preot, tu şi soţii tăi, care stau înaintea feţei tale: căci ei sunt chipuri pentru viitor. Căci iată Eu aduc pe Slujitorul Meu Odraslă” (Zaharia 3,8). To­tuşi, ei, învăluiţi cu lumea aceasta, n-au putut pri­cepe ispita, în care cădeau, pizmuind pe Iisus.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni, în care atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22,40), împlinindu-le Iisus ca nimeni altul, se vedea lim­pede că Iisus este Dumnezeu şi că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8). Pe acestea două ni le-a dat ca po­runci. De aceea, poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată, Dumne­zeu se ascunde în poruncile Sale.

Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală pute-rile iadului şi cu ele aţâţă oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin Lege, prin stăpânitorii lumii acesteia (ei înşişi stăpâniţi de el, de diavol), prin slujitorii Tem­plului: arhiereii Anna şi Caiafa, prin Iuda vânzăto­rul, (toţi biruiţi de el), diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf şi-I cere nedreapta răstig­nire pe cruce, în rând cu tâlharii.

Războiul nevăzut între iubire şi ură ajungând aici, iată cum îl bate Iisus pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţuirea trupului (Ioan 6,63). Adică prin desăvârşita lepădare de sine sau primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a res­pins-o cu prigonire mare, durerea însă a primit-o cu dorire mare (Luca 12,50).

Vedem că la Domnul lupta e întoarsă:

- întâi 1-a înfrânt pe potrivnicul în duh, în pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita cea dintâi - momeala plăcerii;

- apoi 1-a bătut în lume, prin iubirea de oameni, oricât îl lovea printr-înşii (prin oameni) vrăjmaşul, cu ispita durerii;

- şi pe urmă de tot, a venit - prin orânduire dum­nezeiască - ispita, tot prin durere, asupra trupului Domnului, ispită pe care a biruit-o, dându-Şi trupul să fie răstignit pe cruce, ca un făcător de rele. Nu-şi dădea satana seama că răstignind „omul” pe Cruce, după ce-L va înghiţi cu poftă, sau cu ura cea mai mare, va afla că prin Cruce a înghiţit pe Dumnezeu. Nu-şi putea da seama vicleanul de Taina Crucii, care-i va rupe toate cele dinlăuntru, şi, Hristos Iisus, Omul-Dumnezeu îi va învia pe drepţii cei din Ve­chiul Testament, făcând biruinţă veşnică asupra răului, pe care o va da omului, fratele Său (Matei 28,10) şi ucenic pe aceeaşi cale. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care Se ţinea ascuns, ne-a deschis împărăţia lui Dumnezeu şi ne-a făcut cu putinţă învierea şi mântuirea.

Iată de ce ne este drag de Dumnezeu, Cel în Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, că pen­tru noi şi pentru a noastră mântuire S-a făcut Om, şi omeneşte a mers şi merge înaintea noastră, Însuşi făcându-Se cărare de la om la Dumnezeu. Ne este drag că ne-a dat meşteşugul, învăţătura şi puterea.

Ca mărturii netrebnice (ce suntem noi) îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pă­mânt n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28,10), pândind şi alergând după fiecare ins şi neavând odihnă până nu-i află pe toţi, ca să-i adune Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii. Asta nu o pot tăcea. Iar cine L-a văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce, printre oamenii care-L pălmuiesc cu ură de fiară- până la sfârşitul vea­cului de acum - unul ca acela sare ca ars din orice iubire de sine şi se roagă, strigând, să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu şi trăieşte ca un dezle­gat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic decât a-1 desăvârşi, lămurindu-1 ca aurul.

Suferinţa fără de asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12,49): pârjolul dra­gostei, care aprinde lumea, arde dracii şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.

Saul şi David

Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge sin­gur, de nu va fi condus de mâna nevăzută a Mântu­itorului, prin preoţii Bisericii, ucenicii Săi văzuţi. Căci zice: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei 10,40). Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispite­lor, vicleniile vrăjmaşului nevăzut, care ne războ­ieşte prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mân­tuirii, şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul nu ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivni­cului. Pricepem, prin urmare, că ucenicul sau cre­dinciosul e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără aceasta e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi ajutorul la mântuire.

Sfânta Scriptură ne înşiră mulţi ascultători buni, dar şi foarte mulţi neascultători. Dintre cei ascultă­tori, alegem spre învăţătură, dreapta socoteală cu sine a regelui David sub povăţuirea duhovnicului său, Natan proorocul. Îl numim pe Natan duhovnic şi nu sfetnic al regelui, pentru faptul că era îndrep­tător în ale Duhului şi mijlocitor între legea lui Dumnezeu şi fărădelegea omului, deşi în Legea Ve­che nu era mântuire, spre deosebire de sfetnic, care mijloceşte între om şi om. Iar dintre neascultători, alegem viaţa regelui Saul, care nu primea sfatul lui Dumnezeu prin Samuil şi neascultând, până în sfâr­şit, a luat plata neascultării, desăvârşit pierzându-se.

Cum ne băgăm datori

David, până a nu fi rege, era al optulea copil la părinţi şi ciobănaş cu slujba, trăind toţi viaţă cum­pătată. Când însă a ajuns rege, dând de trai bun, 1-au îmbulzit poftele; s-a întâmplat şi vremea cu prilej că o vecină a lui, femeia lui Urie, făcea odată baie. David a văzut-o şi s-a aprins de pofta curviei. A aflat cine e, a pus la cale cu făţărnicie şi cu vicleşug trimiterea bărbatului ei în primejdie de moarte - unde a şi murit - şi aşa, i-a luat muierea. Iată-1 pe regele David, cel uns de Dumnezeu cu cinste de rege şi cu dar de prooroc, omorând bărbatul şi prea-curvind cu femeia rămasă. După slujbă era rege, după dar prooroc, trupul însă… vrăjmaş lui Dumnezeu şi ucigaş de om. Şi zice Scriptura: „Fapta aceasta, pe care a făcut-o David, a fost rea înaintea lui Dumnezeu” (II Regi 11,27).

Vremea de plată
Să vedem acum, în ce chip îi rânduieşte Dumne­zeu îndreptarea. Ştim că era uns rege de Samuil proorocul, însă acesta murise. Astfel a trimis Dum­nezeu la David pe Natan, proorocul, care, printr-o asemănare 1-a adus să-şi cunoască păcatul şi vrednicia de moarte. Proorocul sau văzătorul îna­inte al celor ce au să vie de la Dumnezeu, i-a făcut înţeleasă legea, care atârnă peste fără-de-lege. I-a arătat că, făcând moarte de om, sabia va atârna în veac asupra casei sale. Iar pentru că a luat femeia altuia şi femeia sa va fi luată de alţii, dinaintea ochi­lor săi. Ce a făcut el altuia în ascuns, alţii îi vor face lui pe faţă, înaintea a tot norodul. Asta e legea nes­trămutată a dreptăţii lui Dumnezeu, care aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproa­pelui tău. Ce-ai făcut, ţi se va face; ce-ai zis, ţi se va zice; cu ce încarci pe altul, ai să duci şi tu.

Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asu­pra noastră, a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu e o pedeapsă de la Dumnezeu ci o înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă drep­tatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpăna între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea ispăşirii, ca de-o lege milostivă prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bună voie, neumblând cu ocolirea, atunci ne ajută Dumnezeu, iar nevrând să primim cele ce vin peste noi neînţelegându-le, nu ne ajută Dumnezeu, deşi ar fi vrut.

Toată slujba aceasta a lămuririi ucenicului în ale duhului, în ale acelor nevăzute legi, de unde vin peste oameni toate cele văzute, n-o poate face de­cât duhovnicul, căruia i s-a dat meşteşugul, cunoş­tinţa şi puterea ca să ajute omului, să vrea şi el lea­cul ce i-1 vrea Dumnezeu.

Mărturisirea

Când David şi-a înţeles greşeala şi urmările ei, şi-a mărturisit păcatul zicând: „Am păcătuit înain­tea Domnului”. De la această înţelegere şi recu­noaştere a păcatului, făcută înaintea duhovnicului, e cu putinţă îndreptarea. Aceasta e mărturisirea după voia lui Dumnezeu. Îndată după mărturisirea omului, vine de la Dumnezeu iertarea vinovăţiei: „Şi Domnul a ridicat (acum) păcatul de deasupra ta - zise Natan - şi tu nu vei muri”. Înţelegem de aici, ca atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, as­cunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

Ispăşirea

Dumnezeu ne iartă uşor, însă noi, fiind uşuratici cu firea şi scurţi de minte, trebuie să câştigăm ierta­rea lui Dumnezeu, cu osteneală sau cu nevoinţă multă. Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu, îndată după mărturisire. Cu năravul păcatului însă, trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viaţa. Această vreme de amărăciune, care ne învaţă minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi, e chiar vremea ispăşirii. Căci ispăşirea ne învaţă cel mai bine calea lui Dumnezeu.

Să nu uităm însă, că una e ispăşirea omului care s-a mărturisit şi alta e ispăşirea omului care nu s-a mărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, asta-i uşurează ispăşirea (răbdarea încercărilor); celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.

Iată cum îl trece Dumnezeu pe David prin amărăciunile învăţării de minte, sau calea ispăşirii prin suferinţe. Sabia ce ar fi atârnat asupra vieţii lui -dacă nu şi-ar fi mărturisit păcatul - se mută asupra copilului său, ca unul ce era în fărădelegi venit. Prorocul îi prevesteşte moartea copilului ce i se va naşte. În casa regelui încep să vie ispite peste ispite, între ceilalţi fii ai săi. Pe unul din ei, regele îl pedepseşte, ca doi ani să nu-i vadă faţa, ceea ce era neînchipuit de greu pentru fiul de rege. Pedeapsa aceasta însă îşi dă roada tocmai contrar aşteptă­rilor, căci fiul său, prin suferinţa sa câştigă dragos­tea poporului şi unelteşte răsturnarea de pe tron a tatălui său. Pe de altă parte, ispititorul, duhul cel rău, cearcă şi pe rege, nu cumva va vrea să despartă poporul în două tabere, una a lui şi alta a fiului său şi să se bată împreună, ca să îşi apere tronul, ceea ce ar fi pricinuit multă vărsare de sânge?

Iată cum îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, să încerce pe robii lui Dumnezeu: nu cumva se mai află la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie sau părere înaltă de sine, şi printr-însa să-i întineze iarăşi în cele dintâi; ba, dacă ar izbuti, în mai mari să-i cufunde. Regele David (sau dacă vreţi: sufletul) se săturase de văr­sare de sânge şi n-a mai vrut să-şi apere mândria de rege, ci şi-a ales mai bine fuga de pe tron: umilinţa cea mai de pe urmă ce-i poate veni unui rege. Fuga lui însă dovedeşte, nu cea mai mare slăbiciune, ci cea mai mare putere. Căci primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului, pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe. David era hotărât să-şi ispăşească deplin fărădele­gea şi să nu se mai încâlcească iarăşi în aceleaşi păcate. Drept aceea, fugind de prigonirea fiului său: „S-a dus în muntele Eleonului, şi mergând plângea, capul îi era acoperit (aşa e jalea la iudei), picioarele desculţe şi toţi oamenii care erau cu el îşi acoperiseră fiecare capul şi mergeau plângând” (II Regi 15,30).
Prin cuptorul smereniei

Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei

plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei. (Sirah 2,5)

Ispăşirea mai are şi laturi neaşteptate prin care îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau la chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-1 pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Astfel, pe când re­gele trecea plângând, un om oarecare, ca din senin, începu să arunce cu pietre după el şi după tot poporul, şi să-i azvârle în obraz blesteme: „Pleacă, pleacă, nelegiuitule şi ucigaşule!”

Iată cum îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor ce se ispăşesc, ca să-i scoată din calea mân­tuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere ,,onoarea”. Potrivnicul, dacă n-a reuşit să-1 facă să-şi măcelărească poporul în două tabere, era aproape sigur că măcar o moarte de om tot va mai scoate de la rege. Şi, fiindcă prin blestemele cele din senin nu 1-a putut scoate din liniştea pocăinţei (şi să-1 îm­pingă) la iuţimea mâniei ucigaşe, s-a mulţumit vrăj­maşul să intre într-unul din însoţitorii săi şi să ceară regelui moartea acelui om: „De ce acest câine leşinat blestemă pe domnul meu? Mă duc să-i tai capul!” (II Regi 16,9).

David, însă, luminat de Dumnezeu prin Natan proorocul, duhovnicul său, era prevenit şi avea cu­noştinţă despre legea ispăşirii (a încercărilor), pre­cum că de la Dumnezeu îngăduire este şi cu a Lui purtare de grijă trebuie să treacă, pentru păcatele sale, prin cuptorul smereniei (Sirah 2,5), sau focul curăţitor al ocărilor, ca un bun ascultător de Dumnezeu. De aceea regele, în loc să asculte ispita vrăjmaşului, cea din însoţitorul său, o taie cu blândeţea şi cu înţelepciunea, zicând: „Lăsaţi-1 să blesteme, căci Domnul i-a poruncit să blesteme pe David. Cine poate să zică Domnului: «De ce faci tu aşa?»” Însoțitorul regelui, însă, cuprins de duhul rău care cerea moarte de om, nu se lasă bătut uşor, de acea regele de mai multe ori îi spune acelaşi cu­vânt. (E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, de foarte multe ori trebuie să i-o învălui cu cuvântul bun, ca să i-o izbăveşti din robia gândului străin. Aci e calea cea mai lungă: de la urechi la inimă). Până în sfârşit, pentru că sfetnicul nu mai tăcea pentru apărarea onoarei, regele destăinui însoţitorului său taina răbdării sale, zi­când: „Poate va căuta Domnul la umilirea mea şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui”, cuvinte de frumoasă mărturie pentru regele care, întru cunoştinţă fiind, era smerit.

Şi aşa se duceau alături, fiecare în calea lui: re­gele în calea ispăşirii sau a ascultării de Dumnezeu şi ocărâtorul în calea ocării; iar vrăjmaşul, nevăzut, arzându-se de smerenie…

Totuşi, de ce îngăduie Dumnezeu aşa palme în calea dreptului? Pentru că nu este altă cale de sfin­ţire şi pentru că înaintea lui Dumnezeu nici cerul nu este destul de curat (Iov 15,15), iar sfinţire fără umi­lire nu există. Nouă, celor păcătoşi şi grei la pricepere, numai pe calea ocărilor ne aduce aminte de păcate­le noastre ştiute sau uitate, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim. Dacă ne-am cunoaşte cât sun­tem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea, dar dacă nu ne cunoaştem păcatele, ni se pare, în ochii noştri, că suntem drepţi şi nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe oricine făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i cum nu trebuie, ci zi ca David: „Pentru păcatele mele, Domnul i-a poruncit să mă blesteme, dar pentru năpăstuirea ocării, va avea Dumnezeu milă de mine”.

Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună, după voia lui Dumnezeu, soţie şi mamă cum­secade, şi totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oa­recare, un vecin, sau propriul tău copil sau soţ să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădito, ucigaşo, hoaţo… iar tu, neştiindu-te de vină cu nici una din acestea, şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate întâmpla să sari ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndrep­tându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-1 ucigându-1 cu mânia.

Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte precum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit asupra ta vreo gre­şeală mai veche, cu propriul tău soţ, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul răbufneşte odată, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îţi strigă în ocara sa vreun păcat de-al părinţilor, de care (copi­lul) trebuie cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că, pentru vreun gând rău asupra vieţii sale, el, la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era să o faci asupra lui. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi, iată, ţi se aduc aminte. Că prin cei mai apropiaţi primim arsu­rile cele mai curăţitoare, ştiut fiind că nu este ne­dreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumne­zeu, se răstesc la noi cei ce ne-au îndemnat la pă­cate (diavolii), şi, prin vreo oarecare gură slabă, ne strigă pe înţeles vinovăţiile noastre, pe care încă mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters din potloagele lor.

Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în ne­cazuri bucuraţi-vă! Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu, tot ce i se întâmplă, spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de a nu strica ce ne tocmeşte Dumnezeu.
Învaţă de la cel păţit

Ispăşirea are o vreme a ei, care e mai scurtă sau mai lungă, după chipul în care prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui Dumnezeu. Dacă su­fletul se statorniceşte în bine şi purtările dinafară de asemenea, amărăciunile ispăşirii trec şi vremea iarăşi se întoarce spre bucurie, dimpreună cu toate lucrurile, care nu ne mai stau împotrivă.Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine mândria, căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata mărire e smerenia. Asta tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace, până şi pe Dumnezeu. Deci, când amărăciu­nea ispăşirii și-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.

Iată în viaţa lui David lucrurile acestea…

Fiul răzvrătit al regelui a fost omorât într-o bătă­lie, deşi tatăl său a vrut să-1 cruţe, însă aşa se plă­teşte înaintea lui Dumnezeu răzvrătirea copiilor asupra părinţilor. David ajunge iarăşi rege. Pe drum, când acesta trecea Iordanul, îi iese înainte şi omul acela care-1 blestemase şi tare i s-a rugat de iertare, ca să nu-1 omoare pentru greşeala aceea. Iată cum, pentru răbdarea de atunci a regelui, a întors Dum­nezeu şi pe cel ce 1-a amărât, ca să-şi ceară iertate, cunoscându-şi greşeala. Iar în locul copilului care-i murise, i-a dat pe Solomon, cel mai înţelept dintre fiii Răsăritului (III Regi 2,35).

Calea prin care 1-a învăţat şi 1-a curăţit Dumne­zeu pe David, regele-prooroc, ne-a lăsat-o scrisă. E Psaltirea. Toate cuvintele Psaltirii dovedesc cunoş­tinţa cea din păţanie, sau învăţămintele din durere, singura cale care poate învăţa ceva pe oameni. Toc­mai ajunsese cu scrisul la psalmul 31. În el vedem ascunse învăţămintele care le-a trăit mai întâi el, de îndată după săvârşirea celor două fărădelegi. Cu cele descrise până aici, înţelegerea psalmului e mult ajutată. Totuşi o tâlcuire pe scurt nu strică.

1. Ferice de acela căruia i s-au lăsat fărădelegile şi ale cărui păcate i s-au acoperit.

2. Ferice de omul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul şi în sufletul căruia nu se află vicleşug.

Psalmul acesta 1-a scris după ispăşirea fărădele­gii, când iarăşi avea în suflet starea de fericire, de pe urma împăcării cu Dumnezeu. De aceea începe feri­cind pe omul căruia i-a iertat Dumnezeu păcatul.

Totuşi, învăţătura din vremea ispăşirii (din neca­zuri) e de aşa fel, încât şi în vremea de fericire a sufletului nu poţi uita amărăciunile, cu care te-a în­văţat Dumnezeu minte. Şi, ca aducere aminte, înşi­ră stările sufleteşti chinuitoare prin care trece omul, câtă vreme nu vrea să-şi mărturisească greşelile.

3. Câtă vreme am păstrat tăcere, mi se mistuiau oasele şi suspinele nu-mi mai conteneau.

4. Că zi şi noapte mă apăsa mâna Ta şi seca vlaga mea, ca de arşiţa verii.

După o vreme, când durerea de pe urma păcate­lor se face nesuferită, îi trimite Dumnezeu duhovnic, mijlocitor, în faţa căruia:

5. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o.

6. Zis-am: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea!” Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu.

Aici e bine să luăm aminte însăşi mărturia proo­rocului David, precum că îndată după mărturisire, Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului, totuşi ispăşi­rea o faci, şi de multe ori înduri încercări ani de zile în şir. Să fim înţeleşi: ispăşirea nu-i pedeapsă, ci şcoală, lumină la minte şi milă de la Dumnezeu. Că are suferinţe? De n-ar avea, n-am învăţa nimic. Pre­cum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii, iar din odihnă încă n-a ieşit ceva de folos.

Iată apoi învăţătura pe care o dă proorocul şi pentru ispitele din vremea ispăşirii, cât şi pentru credinţa în Dumnezeu, care ţine cumpătul omului.

7. De aceea, toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vremea cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi.

8. Tu eşti limanul meu şi Tu mă izbăveşti la vreme de necaz; Tu faci să-mi răsune împrejur cân­tări de mântuire şi-mi zici:

9. „Înţelepţi-te-voi şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie să mergi, sfătuitorul tău voi fi şi ochiul Meu va fi asupra ta”.

Şi iarăşi dă sfaturi la cei ce nu prea pricep rostul întăririi sufleteşti în vremea ispăşirii, zicând:

10. Nu fiţi fără minte, cum e calul şi catârul, pe care-i sileşti la supunere cu frâu şi cu zăbală.

11. Multe sunt bătăile care-1 ajung pe păcătos. Iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina.

Psalmul sfârşeşte cu strigarea de bucurie, ca a unui izbăvit de Dumnezeu şi iarăşi făcut drept.

12. Bucuraţi-vă întru Domnul şi vă veseliţi, drep­ţilor! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei drepţi la inimă.

Iar în Psalmul 33, bucuria, cunoştinţa şi sfatul iarăşi se prind în horă:

1. Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea; lauda Lui va fi pururi în gura mea.

2. Întru Domnul se va lăuda sufletul meu; audă cei blânzi şi să se veselească!

3. Slăviţi pe Domnul cu mine şi să înălţăm nu­mele Lui împreună.

4. Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile m-a izbăvit.

5. Apropiaţi-vă de Domnul şi vă veţi lumina şi fe­ţele voastre nu se vor ruşina.

6. Vreun necăjit de-L strigă, îl aude Domnul şi-1 mântuieşte din toate necazurile lui.

7. (Că) Îngerul Domnului străjuieşte în jurul ce­lor ce se tem de Dânsul şi din toate necazurile lor îi scapă.

8. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul! Ferice de omul care nădăjduieşte într-însul.

9. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că nimic nu lipseşte celor ce se tem de Dânsul…

Şi aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatului. Lumina ei atrage la cunoştinţa tai­nelor lui Dumnezeu, cele asupra vieţii, îndrumă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate palmele ispitelor.
Sursa:Extras din cartea :Fericirea de a cunoaste calea -Arsenie Boca

Read more...