Iubirea vrajmasilor

Omul a ajuns sa iubeasca cu masura, pe cine crede de cuviinta. Dar Scriptura nu cere sa iubim pe cine vrem, ci sa-i iubim si pe vrajmasi: "Sa iubiti chiar pe vrajmasii vostri, sa binecuvantati pe cei ce va blesteama, sa faceti bine celor ce va urasc, si sa va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc" (Matei 5, 44). Sunt cuvintele lui Hristos. Asadar, omul este pus in situatia fie de a implini ceea ce ii cere Hristos, si asa este crestin, fie de a nu le implini, ramanand lipsit de unirea cu El. Hristos nu cere sa-I admiram teoretic invatatura. Nu vrea sa fim uimiti de cuvintele Sale. Doreste sa le implinim. Iar ca sa nu credem ca ne cere ceva ce El nu face, spune: "Caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti".

Iar omul cand aude ca i se cere sa-si iubeasca vrajmasii, i se pare ca are parte de un Dumnezeu nedrept. Spune ca nu poate. Uita ca pentru un crestin adevarat nu exista „nu pot”. In Hristos, toate sunt cu putina. Dar asta cere unire cu El, impartasire de iubirea dumnezeiasca. Numai cel unit cu Hristos, ramane constant in iubire. In acest om, fapta rea facuta de un semen dispare, in vreme ce in cel despartit de Hristos se pastreaza foarte bine tinerea de minte a raului facut. In omul care nu cunoaste iubirea lui Hristos, rautatea altora memorata, devine rautatea lui.

Lumea nu se poate schimba in bine fara iubirea vrajmasilor. Daca il urasti si tu pe cel ce te uraste, ura creste, insa, daca tu ii vei raspunde cu iubire celui ce uraste, acesta are toate sansele sa nu te urasca mai mult sau se poate intampla ca acesta sa-si schimbe sentimentele.

Uneori ne spunem ca Dumnezeu nu are ochi pentru noi. Ca sunt semeni care nu au parte de atata ura din partea altora precum avem noi. Dar nu este important numarul celor ce vin cu rautatea asupra noastra, ci raspunsul nostru. Si e de ajuns sa raspundem cu rautate unui singur om, ca sa ne dam seama ca avem un suflet bolnav, caci numai cel bolnav raspunde rautatii cu rautate. Sfintii Parinti ne spun ca trebuie sa vedem in cel ce ne face rau, un doctor trimis de Dumnezeu, in sensul ca el ne ajuta sa ne vedem boala (caci daca el ne uraste si noi il uram - suntem bolnavi). Acesti Parinti merg mai departe si ne graiesc ca trebuie sa le multumim acestora, pentru ca datorita lor ne cunoastem boala, ca trebuie sa ne rugam pentru ei si sa primim cele ce vin de la ei ca pe niste leacuri trimise de Dumnezeu. Invatatura Sfintilor Parinti nu trebuie sa intre in conflict cu felul nostru de a gandi desavarsirea. Ceea ce trebuie sa retinem din invatatura lor e ca ura nu poate fi biruita cu ura, ci doar cu iubire.

La iubirea curata nu putem ajunge fara rugaciune. In rugaciunea pentru vrajmasii care ne urasc si ne asupresc, nu cerem ca acestia sa fie omorati, cerem sa le schimbe felul de a gandi si faptui: "...si toata vrajba si ura, in iubire de frati, in pace si dragoste desavarsita sa se prefaca”.

De multe ori am fost pusi sa-L aratam cu degetul pe Dumnezeu, pierzand din vedere faptul ca nu avem degete pentru cate prezente are Dumnezeu. Dumnezeu, dupa Intruparea Fiului, nu Se mai descopera din afara, ci dinlauntrul nostru. Asa ca cea mai usora modalitatea de a-i descoperi altuia ca Dumnezeu exista, este de a face dintr-un dusman un prieten. Incercati! Nu este usor, dar e minunat.

Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...

Sfântul Pârinte Arsenie Boca

Astăzi 29 septembrie 2010 se împlinesc 100 de ani de la naşterea Sfântului Părinte Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca s-a născut, ca rod al rugăciuni, în satul Vaţa de Sus, la 29 septembrie 1910, din părinţi creştini şi dreptcredincioşi, Iosif şi Cristina care i-au pus numele de botez Vălean Zian,. Spunea părintele : “Mama mea când a rămas însărcinată cu mine, s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim si Ana: “Maica Domnului, iţi cer un copil, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, care să îţi slujesca ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. Eu deja am fost pictat din pântecele maicii mele. Când mama mea mergea să lucreze la câmp, înaintea ei apărea icoana Maicii Domnului datorită rugăciunilor ei. După ce-am terminat
studiile, mama mea credea c-am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii am, mi-a luat capul în maini, m-a sărutat şi m-a binecuvantat zicându-mi :“O, dragul meu şi scumpul meu, de când aştept eu asta!”, Zian Boca face şcoala primară în satul natal (4 clase) şi apoi intră la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care-l absolvă ca şef de promoţie. Coleg de bancă l-a avut pe viitorul preot Petru Boldor. Mărturiile colegului de bancă, îl înfăţişează pe Zian ca „Excepţional de înzestrat, de-o voinţă extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă şi o tenacitate ieşite din comun”.
„ Cu zestrea intelectuală şi spirituală dobândită la Brad, se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu (1929-1933) unde este „extrem de sârguincios şi studios”, încât între colegi are aureola unui „Sfânt”. La intervenţia profesorului Nicolae Popovici, proaspăt reîntors de la studii în
străinătate, Părintele Arsenie (Boca Zian), după absolvirea Institutului Teologic (1933), este trimis cu bursă la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti. Aici urmează cursuri de medicină (în special cele de anatomie, ale Profesorului Rainer Francisc – cf. Pr. Nicolae Streza), participă cu interes la prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic, şi frecventează şi alte cursuri în domeniul
culturii şi artei. La puţină vreme după terminarea Institutului de Belle-Arte, urmează o scurtă
perioadă de ucenicie în monahism la Sfântul Munte Athos. Sigur este că, la reîntoarcerea în ţară, aduce câteva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba română a acestei monumentale lucrări.
Contribuţia Părintelui Arsenie a fost mare şi aceasta s-a concretizat asfel: Dânsul a adus cu sine de la Sfântul Munte Athos copii de pe manuscrise mai vechi şi a insistat apoi pe lângă Părintele Stăniloae pentru traducerea Filocaliei; Părintele Arsenie a scris după dictatul Părintelui Stăniloae; a realizat coperta Filocaliei; a susţinut lucrarea de tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat. De aceea, pe bună dreptate, Părintele Profesor Dumitru
Stăniloae l-a numit „Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.

Zian Boca s-a închinoviat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în iunie 1939, fiind deja diacon celib (probabil hirotonit în 29 septembrie 1935, cf. Părintele Veniamin Tohăneanu).
După aproape un an de zile, în 3 mai 1940, are loc tunderea în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind acum numele de Arsenie. Evenimentul este consemnat şi de „Revista Teologică”din 1940, editată la Sibiu.

În 10 aprilie 1942 Părintele Arsenie a fost hirotonit preot. La 25 noiembrie 1948, mitropolitul de atunci al Ardealului, Dr. Nicolae Bălan (1929‑1955), a adus personal la Prislop pe Ieromonahul Arsenie Boca.

La 14 septembrie 1949, ziua Înălţării Sfintei Cruci, Vlădica Andrei a săvârşit, în curtea mănăstirii Prislop, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu acest prilej, Părintele stareţ Arsenie a fost hirotesit protosinghel. Activitatea Părintelui Arsenie ca stareţ se încheie în 1950, pentru că între
timp Prislopul devenise mănăstire de maici cu viaţă de obşte. În 1951 Monahia Zamfira a fost numită stareţă a mănăstirii. Părintele Protosinghel Arsenie Boca a rămas în continuare la Prislop ca preot-duhovnic, ajutat pentru o vreme şi de Ieromonahul Dometie Manolache. Deci mănăstirea devenise între timp de maici, iar stareţa lor era acuma Monahia Zamfira
Constantinescu. Părintele Arsenie a rămas duhovnic al Mănăstirii Prislop până în 1959. În 1959 este scos abuziv din monahism, interyicandu-i-se sa mai slujească. După ce a fost alungat de la Prislop, Părintele Arsenie şi-a început pribegia în Bucureşti. A fost angajat la Biserica Sfântul Elefterie ca pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu, iar în 1961 a fost angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor cu încadrarea de muncitor pictor. Ieşind la pensie, o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă Bucureşti, la care a lucrat vreme de 15 ani. Dacă i s-a interzis să predice, o face acum într-alt chip, cu ajutorul penelului şi al culorilor. Oamenii care-l căutau aveau ce învăţa doar din lectura picturii, care le grăia direct, fără ocolişuri şi pe înţelesul tuturor, „ca să nu mai orbecăiască şi ei în noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul”. „Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o
pictură nouă ca şi predica de atunci.” După izgonirea forţată din mănăstirea Prislop, în anul 1959, obştea s-a reorganizat într-un Aşezământ mănăstiresc în oraşul Sinaia, care acum este metocul Mănăstirii Prislop. În acest aşezământ Părintele Arsenie şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul 1989, când s-a săvârşit din viaţă. Părintele Arsenie s-a sfârşit în Sinaia, la ora 9 şi ceva seara, în 28 noiembrie 1989.”
Prohodit de o mulţime impresionantă de credincioşi, Părintele Arsenie a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie 1989.

„Mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii
Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar şi din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru ţară, pentru lume, pentru Biserică,
pentru noi toţi.”

Read more...

Despre purtarea Crucii

Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutându-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mântuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mântuirii sale; de aceea, crucea nu este mântuitoare pentru fiecare. Să luăm la rând toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mântuitoare. Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pământească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele, pentru a câştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sunt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.
Vă voi spune acum câteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sunt răspândite pe toate drumurile noastre şi se întâlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplă­cerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, su­părările, pierderile şi, în general, soarta pământească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pământească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea, până când nu se va deschide raiul ceresc.
De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mântuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rânduit Dumnezeu pentru mântuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Când omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din rai şi, în afara raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gând în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.
- „Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin ?” vei spune. „De ce pe mine mă strâmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frâng de durere, iar altul se mângâie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii”. Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mâine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început până la sfârşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Până şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sunt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întâmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gândeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mângâia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ţi cât de cât capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decât El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi când să-i trimită, şi când trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De alt­fel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tâlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!
Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos, cum eşti de altfel, bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pământ. Dar mută-te cu gândul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi că­zut sub acea osândire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sunt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Când vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am primit!”. Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit. „Încă este puţin ceea ce am primit!. Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit”.
Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa în Împărăţia Cerească. Nu cârti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tânguirii zadarnice. Căci aşa se întâmplă în nenorocire: unul începe să se tânguiască şi să cârtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mântuirii.
Domnul le dă în mâini conlucrarea mântuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre mântuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gândurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mâna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conşti­inţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pământeşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi în minte acest gând şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întâmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gânduri şi sentimente sunt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mântuitoare. Fără acestea, crucea rămâne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mântuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtătorii de cruce care se mântuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. […]
Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit câte ceva despre primul, despre crucile din afară: suferinţele, nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi spune câte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe acestea le întâlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune Sfântul Apostol: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5,24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrânge omul vreo patimă de câteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrânge de câteva ori, o va strivi; dacă încă o va înfrânge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlântată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mâinile ţintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atât este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sunt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încât au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mântuitor şi această izbăvire nu se obţine altfel decât prin durere. […] Care patimă nu este dureroasă ? Mânia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgârcenia nu te lasă să mănânci şi să dormi, mândria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă, ura, suspiciunea, gâlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru anumite lucruri şi persoane, ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei astfel încât a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de cuţit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situaţia omului căruia şerpii îi înveninează sângele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Câtă vreme există mândrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, însă nu spre mântuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtând patimile, te sfâşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ţi produci singur suferinţă înlăuntrul tău, tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mântuire ? Este de ajuns să schimbi direcţia cuţitului şi în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a inimii, dar durerea va fi tămădui­toare, va fi imediat urmată de o liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întâmplă când rana este acoperită cu un plasture tămă­duitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ţi depă­şeşti mânia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti, te linişteşti, dar dacă îi dai satisfacţie, multă vreme te vei frământa. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă iartă, pace dobândeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îţi pricinuieşte suferinţă. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale! Rupe această cruce construieşte-ţi o alta: crucea luptei cu ele. Şi îţi va fi răstignirea pe această cruce spre mântuire!”. Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară. Totuşi, faptele nu o îndreptăţesc întotdeauna.
Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de câte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dându-i satisfacţie, îşi face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi înşine! Altul chiar se pregăteşte de luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numai decât. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de câteva ori aşa, şi rezultatul este acelaşi. Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de câte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu fericire şi linişte, ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit această experienţă, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărâm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de noi înşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel mai mare duşman al nostru, este primul plod al mândrei. Ne este milă de noi înşine şi ne ucidem cu mâna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; şi cu cât mai rău ne facem, cu atât mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne însufleţim, aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să respingem mila de noi înşine şi să încălzim râvna trudirii de sine. Să avem o inimă de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a luptei. Apucaţi-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăţa totul.[…]
Ne-a mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mântuitoare pentru noi, crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvârşiţi. Ei sunt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi liniştindu-se cât de cât de frământarea lor dinăuntru, să creadă că a făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici în această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfă I se cuvine Neprihănitului.[…]
Aceasta este culmea desăvârşirii creştine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, când Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie cu toate rânduielile vieţii pământeşti şi ori suferă prigoane şi chinuri, ori devin şi sunt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sunt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dum­nezeu.[…]
Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfârşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns până la această înălţime a vieţii duhovniceşti care ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă, se continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în Dumnezeu. „Aţi murit, spune Apostolul, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3,3). Aici, totul se săvârşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din afară sunt aici nimic. Desigur că ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotărâtor şi cu atât mai puţin, nu le nasc pe cele dinăuntru. Atât de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decât superbul ambalaj al unui mormânt plin de oase!
Ştiind acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tâlharul cel înţelept răstignit, şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvârşiţi, răstigniţi prin predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tâlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfâşie, îi răstignesc de moarte, nedându-le nici o bucurie şi nici un fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tâlharul cel înţelept sau cel ce Îl imită pe Domnul Hristos, sau tâlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?
Aşa cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfârşitul. Voi adăuga numai: scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creştinii adevăraţi, dacă au câte o mângâiere, aceasta este cu totul întâmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie. Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în Împărăţie, inclusiv în cea lăuntrică. Primul, pas făcut aici, frângerea voii dinspre rău înspre bine, alcătuind inima pocăinţei, se reflectă într-o durere de moarte pricinuită ranei produse de frângerea voii, care va sângera, apoi, pe toată perioada luptei cu patimile şi care se va închide abia după dobândirea neprihănirii, care îl ridică pe creştin pe crucea împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este suferinţă, durere, strâmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.
Cugetând la aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se staţi în tihnă şi în mângâieri? Cuvântul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mângâiaţi, iar alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfânta Sa Lege; iar în cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia, iar cei ce s-au mângâiat vor suferi. Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?”. Faceţi întâi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au alte treburi decât: azi să meargă la un bal, mâine la teatru, poimâine la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel de alte distracţii, trecând de la unele plăceri la altele. Iar la ce este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creştin, nici nu se gândesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorânduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare lumânarea în vânt? Se plineşte, oare, viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mângâierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frângerii inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră pre­ţioasă şi, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpânul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi prealiniştitelor Sale lăcaşuri.

Sursa:Despre Viata Launtrica (Sfantul Teofan Zavoratul )

Read more...