Semnificaţia rugăciunii lui Iisus

Dacă am înţeles bine, omul biruieşte mai ales prin nevoinţă, priveghere şi rugăciunea lui Iisus. Permite-mi totuşi o întrebare. Nu o pun pentru că sunt de acord cu ea, ci pentru că aud multe obiecţii despre rugăciunea lui Iisus. Se spune că rugăciunea lui Iisus şi felul în care este practicată este o yoga creştină şi este legată de prototipurile religiilor orientale. Ce părere ai despre aceasta?
— Se pare că cei ce spun asta sunt complet ignoranţi faţă de starea de deplinătate a harului din Biserica noastră, şi pe care noi îl primim prin rugăciunea lui Iisus. Ei nu l-au trăit, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui să-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Susţinând acestea hulesc şi împotriva Sfinţilor Părinţi. Mulţi dintre Părinţi au luptat pentru rugăciunea lui Iisus şi au susţinut cu tărie însemnătatea ei. Atunci? Au căzut ei în greşeală? A greşit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenţi chiar şi faţă de Sfânta Scriptură. Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos, şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.
Noi atingem această îndoită cunoaştere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei, în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea ei?
— Ştiu, Gheron, că o condiţie de căpătâi a învăţăturii ortodoxe este aceea de a nu despărţi niciodată pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemăm şi preaslăvim Sfânta Treime în toate rugăciunile rostite în taină de preot ca şi în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Că ţie se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea…”, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” etc. Mă întreb dacă nu cumva rugăciunea lui Iisus, care se referă doar la a doua Persoană a Sfintei Treimi, cade de la această învăţătură dreaptă.
— În nici un caz, şi îţi voi explica mai departe de ce. Rugăciunea se numeşte „rugăciunea lui Iisus” dar se întemeiază pe o bază trinitară. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl şi Sfântul Duh şi alcătuieşte, împreună cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Hristologia este strâns legată de Triadologie. Dar să mă întorc la problema rugăciunii lui Iisus. Tatăl ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif să-L numească pe Hristos, Iisus „…şi vei chema numele Lui: Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatălui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” îl recunoaştem pe Tatăl şi îi suntem supuşi Lui. Ba, mai mult, simţim lucrarea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Părinţii, luminaţi de Sfântul Duh ne-au spus că „Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, săvârşeşte toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea şi a făcut omul, şi iarăşi întreagă Sfânta Treime a re-creat omul şi lumea. „Tatăl a binevoit, Cuvântul S-a întrupat”. Şi S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a făcut „din voinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh”. Din acest motiv spunem că mântuirea omului şi dobândirea darurilor dumnezeieşti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Ascultă ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este uşa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9). Dacă Hristos este Uşa, Tatăl este casa. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Aşa că intrăm la Tatăl prin Hristos. Şi pentru a deschide uşa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, căci cunoaştem Adevărul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatăl a trimis pe Fiul în lume, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl şi Sfântul Duh, care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul, zămisleşte pe Hristos „în inimile noastre”! Îl cunoaştem deci, pe Tatăl „prin Fiul în Sfântul Duh”.
Sfântul Maxim vorbeşte adeseori în operele sale despre întrupările mistice ale Cuvântului. El scrie că, precum cuvintele Legii şi ale profeţilor au fost înaintemergătorii venirii în trup a Cuvântului, în acelaşi fel Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergătorul „prezenţei lui în Duh”, „învăţând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele să fie în stare să primească prezenţa Lui dumnezeiască”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinită prin bunăvoinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh. Vezi cum este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum primim şi mărturisim marea taină că Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care după toate acestea neagă şi nu primeşte rugăciunea lui Iisus face o mare greşeală. El neagă Sfânta Treime. Nu se supune Tatălui şi nu primeşte luminarea Sfântului Duh, aşadar nu are adevărata împărtăşire cu Hristos. Deci trebuie să se întrebe dacă este cu adevărat creştin sau nu.
— Aş dori să-mi explici mai în amănunt ceea ce spuneai mai devreme, diferenţele între rugăciunea lui Iisus şi yoga, şi să-mi arăţi în ce constă superioritatea ei asupra religiilor orientale.
— Subiectul este foarte larg, fiule, şi s-ar putea spune multe lucruri pe această temă. Din ce am spus mai înainte, se disting următoarele:
În primul rând, în rugăciunea lui Iisus se regăseşte credinţa în Dumnezeu, Care a creat lumea şi Care o conduce şi o iubeşte. Este un Părinte iubitor care are grijă să mântuiască zidirea Lui. Mântuirea se obţine „în Dumnezeu”. Din acest motiv, atunci când ne rugăm Îl implorăm zicând: „miluieşte-mă!” Auto-răscumpărarea şi auto-îndumnezeirea sunt departe de lucrătorul rugăciunii minţii, pentru că acesta este păcatul lui Adam, păcatul Căderii. El a vrut să devină dumnezeu înafara a ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru el. Mântuirea nu este obţinută „prin noi înşine” şi nu „vine din noi înşine”, aşa cum pretind sistemele filosofice omeneşti, ci este atinsă „în Dumnezeu”.
În al doilea rând noi nu luptăm să întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugăciunea lui Iisus”. Nu ne căutăm înălţarea spre „nimicul absolut”. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Firea dumnezeiască şi cea omenească se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aşadar, în monahismul ortodox antropologia şi soteriologia, adică învăţătura despre om şi cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos şi îi păzim poruncile. Acordăm mare importanţă acestui aspect. Stăruim în păzirea poruncilor lui Hristos. El însuşi a spus: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos şi păzindu-I poruncile suntem uniţi cu întreaga Sfântă Treime.
În al treilea rând, prin rugăciunea neîncetată nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stăpânite de mândrie. Prin rugăciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem „miluieşte-mă” şi ne considerăm cei mai răi dintre toţi. Nu dispreţuim pe nici unul dintre fraţii noştri. Cel ce lucrează rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.
În al patrulea rând mântuirea, după cum am spus, nu este o noţiune abstractă ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar această unire nu şterge latura omenească. Nu suntem „integraţi”, din moment ce şi noi înşine suntem persoane.
În al cincilea rând, pe măsură ce sporeşte rugăciunea ajungem la putinţa de a deosebi înşelătoria. Putem vedea şi distinge mişcările diavolului, dar în acelaşi timp şi lucrarea lui Hristos. Recunoaştem duhul înşelăciunii, care de multe ori se schimbă chiar şi într-un înger de lumină. Distingem, deci binele de rău, necreatul de creat.
În al şaselea rând, lupta pentru „rugăciunea lui Iisus” este legată de curăţirea sufletului şi trupului de înrâurârile stricăcioase ale patimilor. Nu ţintim a atinge apatia stoicilor, ci ne străduim să ajungem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fără nepătimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu şi nu poate fi mântuit. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită şi deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm să schimbăm stările pervertite create înlăuntrul nostru de către diavol. Nu putem fi mântuiţi fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”.
În al şaptelea rând, prin „rugăciunea lui Iisus” noi nu încercăm să călăuzim mintea spre nimicul absolut ci să o întoarcem spre inimă şi să coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După cum învaţă Biserica, nu trupul în sine este rău, ci felul nostru de a gândi după trup. Nu trebuie să scăpăm de „haina sufletului” cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să o mântuim. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, a sufletului şi a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptăm împotriva idolatrizării lui. Nu dorim nici distrugerea vieţii. Nu râvnim să ajungem în starea de a nu dori viaţa pentru a înceta suferinţa. Noi practicăm rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viaţă şi vrem să trăim veşnic cu Dumnezeu.
În al optulea rând nu suntem indiferenţi la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea menţine pacea şi indiferenţa. Noi avem în minte contrariul: ne rugăm neîncetat pentru toţi. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omeneşti. Nu ne putem mântui prin noi înşine. O bucurie care e numai a noastră, fără să fie bucurie şi pentru ceilalţi, nu este bucurie adevărată.
În al nouălea rând nu dăm prea mare importanţă tehnicilor psihosomatice şi nici diferitelor poziţii ale corpului. Considerăm doar că unele dintre ele ajută la adunarea minţii în inimă, ceea ce este posibil în cele din urmă şi fără acestea. Repet, noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.
— Îţi mulţumesc mult, Gheron, pentru aceste învăţături. Ele au o mare importanţă pentru că vin de la tine, care le cunoşti din experienţă. Aş vrea să te mai întreb ceva. Este dobândită curăţirea şi mântuirea, adică îndumnezeirea, doar prin rugăciunea lui Iisus? Celelalte rugăciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajută?
— Fiecare rugăciune are o putere uriaşă. Este un strigăt al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credinţei şi strădaniei celui ce-l cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, etc. Dar rugăciunea lui Iisus are o valoare nepreţuită căci, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiţă cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit”. Adică rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea şi o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine „fără culoare”, „fără formă”, „fără contur” şi dobândeşte într-un răstimp scurt har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei noastre. Aşa ne învaţă Părinţii.
Aşa de pildă, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că psalmodierea este pentru cei ce luptă pentru curăţirea inimii şi pentru începători, în timp ce rugăciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihaşti. „Tu nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multă este a celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoştinţă şi pentru osteneală, nu a celor ce se liniştesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în inimă, şi să se abţină de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie să cânte cu măsură, după cum spun părinţii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugăciunea; şi când se leneveşte, să cânte, sau să citească scrierile despre făptuire ale părinţilor”.
De obicei, fiul meu, a continuat el, odată cu psalmodierea vine dezordinea, pătrunzând în inimă egoismul şi mândria pentru măiestria cântării, pentru părerile pe care le au ceilalţi, pe când nu există nimic dinafară care să stârnească mândria celui ce rosteşte „Doamne, miluieşte-mă” în chilia lui. Pentru acest motiv isihaştii practică mai mult acest fel de rugăciune lăsat de Părinţii noştri şi fac utreniile şi vecerniile cu mătăniile, repetând rugăciunea lui Iisus.
— Rugăciunea lui Iisus e destul de scurtă. Cum se poate fixa mintea asupra ei?
— Mintea se concentrează mai bine pe fraze scurte. Dar rugăciunea lui Iisus are o profunzime imensă care nu poate fi văzută dinafară. Mintea dobândeşte însuşirile lucrurilor în care rămâne şi către acelea îşi îndreaptă dorinţa şi dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea rămâne statornică în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îşi îndreaptă şi dorinţa şi dragostea, fie că sunt dumnezeieşti şi proprii şi înţelegătoare, fie că sunt lucruri trupeşti şi pătimaşe”. Mai mult, acelaşi lucru se întâmplă cu cunoaşterea. Ceva ce la prima vedere poate părea simplu, poate deveni un subiect de meditaţie şi de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poţi medita toată viaţa asupra lui.
— Deoarece rugăciunea lui Iisus are o astfel de putere, lămureşte-mă Gheron, cum este alcătuită. Cum se poate cineva bucura de ea? Ştiu că te pot supăra fiind neştiutor în aceste probleme, dar mă poţi ajuta foarte mult spunându-mi acestea.
— Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare ştiinţă, fiul meu. Nu poate fi descrisă exact nici nu poate fi definită de teama de a nu fi prost sau nedeplin înţeleasă de cei ce nu au avut nici cea mai mică experienţă. Este într-adevăr un lucru măreţ. Aş spune chiar că este cea mai înaltă formă prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea şi sfârşitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câştigă rugăciunea curată este liniştea dulcei pustii cu tot ceea ce înseamnă aceasta.
— Am citit, Gheron, câteva cărţi şi articole referitoare la această lucrare plină de har, lucrarea rugăciunii minţii, chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Însă, deoarece mi-ai arătat mai amănunţit semnificaţia ei, aş vrea să-mi împărtăşeşti câteva gânduri ivite din căutările tale şi din învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu vreau să învăţ doar din curiozitate ci din zelul meu de a trăi, atât cât pot, această stare binecuvântată. Te rog, nu-mi refuza dorinţa!

Sursa:Cartea-Athos -O Noapte in Pustiu