Fericirea de a cunoaste CALEA

Cărarea e iubirea

Potrivnicul L-a cercat pe Domnul prin acestea trei:

- prin neputinţa trupului,

- prin slava deşartă şi

- prin ispitirea de Dumnezeu.

Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii sau acul păcatului (I Corinteni 15,56), însă în chip felurit.

Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al războ­iului, sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere. Dacă Iisus S-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porun­ca prima din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni altul, porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tată al oamenilor (Matei 5,48).

Tot războiul potrivnicului acesta a fost: Ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pămân­tească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumne­zeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva a veacului de acum afară de Dumnezeu.

Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de orice de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea.

După ce Domnul 1-a bătut pe diavol în pustia Carantaniei, în sfânt sufletul Său, curat de lumea aceasta ca o pustie, a venit să-1 bată şi între oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu şi această latură a războiului, căci zice: „şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul, se depărtă de el până la o vreme” (Luca 4,13). Semn că a mai venit iarăşi, însă de data aceasta, războindu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia. Satana a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, vicle­nii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, că doar-doar Iisus îi va blestema, sau îi va urî, şi aşa să greşească măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.

Aceasta e, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua, prin durere, care are însuşirea să învrăjbească oamenii întreolaltă. Mântuitorul, e drept, i-a mus­trat şi i-a certat ca nimeni altul (Ioan 8, 41-47), însă nu i-a urât nici-o clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-1 umilea, dându-1 la iveală şi arzându-1 cu adevărul, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte (Ioan 8, 48-59).

Dumnezeu îi prevenise pe mai marii templului, prin vedenia lui Zaharia Proorocul, ca să ia aminte că şi ei vor fi ispitiţi. Iată cuvântul: „Şi mi-a arătat Domnul pe Iosua (Iehoşua), marele Preot, stând înaintea feţei îngerului Domnului şi diavolul la dreapta lui, ca să i se împotrivească” (Zaharia 3,1). Proorocul vede schimbându-i-se veşmintele rele cu altele bune şi punându-i-se podoabă curată pe cap, şi îngerul i-a atras aminte: „Fii luător aminte, Iosua, mare preot, tu şi soţii tăi, care stau înaintea feţei tale: căci ei sunt chipuri pentru viitor. Căci iată Eu aduc pe Slujitorul Meu Odraslă” (Zaharia 3,8). To­tuşi, ei, învăluiţi cu lumea aceasta, n-au putut pri­cepe ispita, în care cădeau, pizmuind pe Iisus.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni, în care atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22,40), împlinindu-le Iisus ca nimeni altul, se vedea lim­pede că Iisus este Dumnezeu şi că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8). Pe acestea două ni le-a dat ca po­runci. De aceea, poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată, Dumne­zeu se ascunde în poruncile Sale.

Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală pute-rile iadului şi cu ele aţâţă oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin Lege, prin stăpânitorii lumii acesteia (ei înşişi stăpâniţi de el, de diavol), prin slujitorii Tem­plului: arhiereii Anna şi Caiafa, prin Iuda vânzăto­rul, (toţi biruiţi de el), diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf şi-I cere nedreapta răstig­nire pe cruce, în rând cu tâlharii.

Războiul nevăzut între iubire şi ură ajungând aici, iată cum îl bate Iisus pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţuirea trupului (Ioan 6,63). Adică prin desăvârşita lepădare de sine sau primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a res­pins-o cu prigonire mare, durerea însă a primit-o cu dorire mare (Luca 12,50).

Vedem că la Domnul lupta e întoarsă:

- întâi 1-a înfrânt pe potrivnicul în duh, în pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita cea dintâi - momeala plăcerii;

- apoi 1-a bătut în lume, prin iubirea de oameni, oricât îl lovea printr-înşii (prin oameni) vrăjmaşul, cu ispita durerii;

- şi pe urmă de tot, a venit - prin orânduire dum­nezeiască - ispita, tot prin durere, asupra trupului Domnului, ispită pe care a biruit-o, dându-Şi trupul să fie răstignit pe cruce, ca un făcător de rele. Nu-şi dădea satana seama că răstignind „omul” pe Cruce, după ce-L va înghiţi cu poftă, sau cu ura cea mai mare, va afla că prin Cruce a înghiţit pe Dumnezeu. Nu-şi putea da seama vicleanul de Taina Crucii, care-i va rupe toate cele dinlăuntru, şi, Hristos Iisus, Omul-Dumnezeu îi va învia pe drepţii cei din Ve­chiul Testament, făcând biruinţă veşnică asupra răului, pe care o va da omului, fratele Său (Matei 28,10) şi ucenic pe aceeaşi cale. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care Se ţinea ascuns, ne-a deschis împărăţia lui Dumnezeu şi ne-a făcut cu putinţă învierea şi mântuirea.

Iată de ce ne este drag de Dumnezeu, Cel în Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, că pen­tru noi şi pentru a noastră mântuire S-a făcut Om, şi omeneşte a mers şi merge înaintea noastră, Însuşi făcându-Se cărare de la om la Dumnezeu. Ne este drag că ne-a dat meşteşugul, învăţătura şi puterea.

Ca mărturii netrebnice (ce suntem noi) îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pă­mânt n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28,10), pândind şi alergând după fiecare ins şi neavând odihnă până nu-i află pe toţi, ca să-i adune Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii. Asta nu o pot tăcea. Iar cine L-a văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce, printre oamenii care-L pălmuiesc cu ură de fiară- până la sfârşitul vea­cului de acum - unul ca acela sare ca ars din orice iubire de sine şi se roagă, strigând, să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu şi trăieşte ca un dezle­gat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic decât a-1 desăvârşi, lămurindu-1 ca aurul.

Suferinţa fără de asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12,49): pârjolul dra­gostei, care aprinde lumea, arde dracii şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.

Saul şi David

Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge sin­gur, de nu va fi condus de mâna nevăzută a Mântu­itorului, prin preoţii Bisericii, ucenicii Săi văzuţi. Căci zice: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei 10,40). Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispite­lor, vicleniile vrăjmaşului nevăzut, care ne războ­ieşte prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mân­tuirii, şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul nu ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivni­cului. Pricepem, prin urmare, că ucenicul sau cre­dinciosul e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără aceasta e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi ajutorul la mântuire.

Sfânta Scriptură ne înşiră mulţi ascultători buni, dar şi foarte mulţi neascultători. Dintre cei ascultă­tori, alegem spre învăţătură, dreapta socoteală cu sine a regelui David sub povăţuirea duhovnicului său, Natan proorocul. Îl numim pe Natan duhovnic şi nu sfetnic al regelui, pentru faptul că era îndrep­tător în ale Duhului şi mijlocitor între legea lui Dumnezeu şi fărădelegea omului, deşi în Legea Ve­che nu era mântuire, spre deosebire de sfetnic, care mijloceşte între om şi om. Iar dintre neascultători, alegem viaţa regelui Saul, care nu primea sfatul lui Dumnezeu prin Samuil şi neascultând, până în sfâr­şit, a luat plata neascultării, desăvârşit pierzându-se.

Cum ne băgăm datori

David, până a nu fi rege, era al optulea copil la părinţi şi ciobănaş cu slujba, trăind toţi viaţă cum­pătată. Când însă a ajuns rege, dând de trai bun, 1-au îmbulzit poftele; s-a întâmplat şi vremea cu prilej că o vecină a lui, femeia lui Urie, făcea odată baie. David a văzut-o şi s-a aprins de pofta curviei. A aflat cine e, a pus la cale cu făţărnicie şi cu vicleşug trimiterea bărbatului ei în primejdie de moarte - unde a şi murit - şi aşa, i-a luat muierea. Iată-1 pe regele David, cel uns de Dumnezeu cu cinste de rege şi cu dar de prooroc, omorând bărbatul şi prea-curvind cu femeia rămasă. După slujbă era rege, după dar prooroc, trupul însă… vrăjmaş lui Dumnezeu şi ucigaş de om. Şi zice Scriptura: „Fapta aceasta, pe care a făcut-o David, a fost rea înaintea lui Dumnezeu” (II Regi 11,27).

Vremea de plată
Să vedem acum, în ce chip îi rânduieşte Dumne­zeu îndreptarea. Ştim că era uns rege de Samuil proorocul, însă acesta murise. Astfel a trimis Dum­nezeu la David pe Natan, proorocul, care, printr-o asemănare 1-a adus să-şi cunoască păcatul şi vrednicia de moarte. Proorocul sau văzătorul îna­inte al celor ce au să vie de la Dumnezeu, i-a făcut înţeleasă legea, care atârnă peste fără-de-lege. I-a arătat că, făcând moarte de om, sabia va atârna în veac asupra casei sale. Iar pentru că a luat femeia altuia şi femeia sa va fi luată de alţii, dinaintea ochi­lor săi. Ce a făcut el altuia în ascuns, alţii îi vor face lui pe faţă, înaintea a tot norodul. Asta e legea nes­trămutată a dreptăţii lui Dumnezeu, care aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproa­pelui tău. Ce-ai făcut, ţi se va face; ce-ai zis, ţi se va zice; cu ce încarci pe altul, ai să duci şi tu.

Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asu­pra noastră, a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu e o pedeapsă de la Dumnezeu ci o înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă drep­tatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpăna între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea ispăşirii, ca de-o lege milostivă prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bună voie, neumblând cu ocolirea, atunci ne ajută Dumnezeu, iar nevrând să primim cele ce vin peste noi neînţelegându-le, nu ne ajută Dumnezeu, deşi ar fi vrut.

Toată slujba aceasta a lămuririi ucenicului în ale duhului, în ale acelor nevăzute legi, de unde vin peste oameni toate cele văzute, n-o poate face de­cât duhovnicul, căruia i s-a dat meşteşugul, cunoş­tinţa şi puterea ca să ajute omului, să vrea şi el lea­cul ce i-1 vrea Dumnezeu.

Mărturisirea

Când David şi-a înţeles greşeala şi urmările ei, şi-a mărturisit păcatul zicând: „Am păcătuit înain­tea Domnului”. De la această înţelegere şi recu­noaştere a păcatului, făcută înaintea duhovnicului, e cu putinţă îndreptarea. Aceasta e mărturisirea după voia lui Dumnezeu. Îndată după mărturisirea omului, vine de la Dumnezeu iertarea vinovăţiei: „Şi Domnul a ridicat (acum) păcatul de deasupra ta - zise Natan - şi tu nu vei muri”. Înţelegem de aici, ca atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, as­cunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

Ispăşirea

Dumnezeu ne iartă uşor, însă noi, fiind uşuratici cu firea şi scurţi de minte, trebuie să câştigăm ierta­rea lui Dumnezeu, cu osteneală sau cu nevoinţă multă. Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu, îndată după mărturisire. Cu năravul păcatului însă, trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viaţa. Această vreme de amărăciune, care ne învaţă minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi, e chiar vremea ispăşirii. Căci ispăşirea ne învaţă cel mai bine calea lui Dumnezeu.

Să nu uităm însă, că una e ispăşirea omului care s-a mărturisit şi alta e ispăşirea omului care nu s-a mărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, asta-i uşurează ispăşirea (răbdarea încercărilor); celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.

Iată cum îl trece Dumnezeu pe David prin amărăciunile învăţării de minte, sau calea ispăşirii prin suferinţe. Sabia ce ar fi atârnat asupra vieţii lui -dacă nu şi-ar fi mărturisit păcatul - se mută asupra copilului său, ca unul ce era în fărădelegi venit. Prorocul îi prevesteşte moartea copilului ce i se va naşte. În casa regelui încep să vie ispite peste ispite, între ceilalţi fii ai săi. Pe unul din ei, regele îl pedepseşte, ca doi ani să nu-i vadă faţa, ceea ce era neînchipuit de greu pentru fiul de rege. Pedeapsa aceasta însă îşi dă roada tocmai contrar aşteptă­rilor, căci fiul său, prin suferinţa sa câştigă dragos­tea poporului şi unelteşte răsturnarea de pe tron a tatălui său. Pe de altă parte, ispititorul, duhul cel rău, cearcă şi pe rege, nu cumva va vrea să despartă poporul în două tabere, una a lui şi alta a fiului său şi să se bată împreună, ca să îşi apere tronul, ceea ce ar fi pricinuit multă vărsare de sânge?

Iată cum îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, să încerce pe robii lui Dumnezeu: nu cumva se mai află la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie sau părere înaltă de sine, şi printr-însa să-i întineze iarăşi în cele dintâi; ba, dacă ar izbuti, în mai mari să-i cufunde. Regele David (sau dacă vreţi: sufletul) se săturase de văr­sare de sânge şi n-a mai vrut să-şi apere mândria de rege, ci şi-a ales mai bine fuga de pe tron: umilinţa cea mai de pe urmă ce-i poate veni unui rege. Fuga lui însă dovedeşte, nu cea mai mare slăbiciune, ci cea mai mare putere. Căci primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului, pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe. David era hotărât să-şi ispăşească deplin fărădele­gea şi să nu se mai încâlcească iarăşi în aceleaşi păcate. Drept aceea, fugind de prigonirea fiului său: „S-a dus în muntele Eleonului, şi mergând plângea, capul îi era acoperit (aşa e jalea la iudei), picioarele desculţe şi toţi oamenii care erau cu el îşi acoperiseră fiecare capul şi mergeau plângând” (II Regi 15,30).
Prin cuptorul smereniei

Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei

plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei. (Sirah 2,5)

Ispăşirea mai are şi laturi neaşteptate prin care îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau la chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-1 pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Astfel, pe când re­gele trecea plângând, un om oarecare, ca din senin, începu să arunce cu pietre după el şi după tot poporul, şi să-i azvârle în obraz blesteme: „Pleacă, pleacă, nelegiuitule şi ucigaşule!”

Iată cum îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor ce se ispăşesc, ca să-i scoată din calea mân­tuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere ,,onoarea”. Potrivnicul, dacă n-a reuşit să-1 facă să-şi măcelărească poporul în două tabere, era aproape sigur că măcar o moarte de om tot va mai scoate de la rege. Şi, fiindcă prin blestemele cele din senin nu 1-a putut scoate din liniştea pocăinţei (şi să-1 îm­pingă) la iuţimea mâniei ucigaşe, s-a mulţumit vrăj­maşul să intre într-unul din însoţitorii săi şi să ceară regelui moartea acelui om: „De ce acest câine leşinat blestemă pe domnul meu? Mă duc să-i tai capul!” (II Regi 16,9).

David, însă, luminat de Dumnezeu prin Natan proorocul, duhovnicul său, era prevenit şi avea cu­noştinţă despre legea ispăşirii (a încercărilor), pre­cum că de la Dumnezeu îngăduire este şi cu a Lui purtare de grijă trebuie să treacă, pentru păcatele sale, prin cuptorul smereniei (Sirah 2,5), sau focul curăţitor al ocărilor, ca un bun ascultător de Dumnezeu. De aceea regele, în loc să asculte ispita vrăjmaşului, cea din însoţitorul său, o taie cu blândeţea şi cu înţelepciunea, zicând: „Lăsaţi-1 să blesteme, căci Domnul i-a poruncit să blesteme pe David. Cine poate să zică Domnului: «De ce faci tu aşa?»” Însoțitorul regelui, însă, cuprins de duhul rău care cerea moarte de om, nu se lasă bătut uşor, de acea regele de mai multe ori îi spune acelaşi cu­vânt. (E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, de foarte multe ori trebuie să i-o învălui cu cuvântul bun, ca să i-o izbăveşti din robia gândului străin. Aci e calea cea mai lungă: de la urechi la inimă). Până în sfârşit, pentru că sfetnicul nu mai tăcea pentru apărarea onoarei, regele destăinui însoţitorului său taina răbdării sale, zi­când: „Poate va căuta Domnul la umilirea mea şi-mi va răsplăti cu bine pentru acest blestem al lui”, cuvinte de frumoasă mărturie pentru regele care, întru cunoştinţă fiind, era smerit.

Şi aşa se duceau alături, fiecare în calea lui: re­gele în calea ispăşirii sau a ascultării de Dumnezeu şi ocărâtorul în calea ocării; iar vrăjmaşul, nevăzut, arzându-se de smerenie…

Totuşi, de ce îngăduie Dumnezeu aşa palme în calea dreptului? Pentru că nu este altă cale de sfin­ţire şi pentru că înaintea lui Dumnezeu nici cerul nu este destul de curat (Iov 15,15), iar sfinţire fără umi­lire nu există. Nouă, celor păcătoşi şi grei la pricepere, numai pe calea ocărilor ne aduce aminte de păcate­le noastre ştiute sau uitate, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim. Dacă ne-am cunoaşte cât sun­tem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea, dar dacă nu ne cunoaştem păcatele, ni se pare, în ochii noştri, că suntem drepţi şi nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe oricine făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i cum nu trebuie, ci zi ca David: „Pentru păcatele mele, Domnul i-a poruncit să mă blesteme, dar pentru năpăstuirea ocării, va avea Dumnezeu milă de mine”.

Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună, după voia lui Dumnezeu, soţie şi mamă cum­secade, şi totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oa­recare, un vecin, sau propriul tău copil sau soţ să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădito, ucigaşo, hoaţo… iar tu, neştiindu-te de vină cu nici una din acestea, şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate întâmpla să sari ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndrep­tându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-1 ucigându-1 cu mânia.

Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte precum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit asupra ta vreo gre­şeală mai veche, cu propriul tău soţ, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul răbufneşte odată, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îţi strigă în ocara sa vreun păcat de-al părinţilor, de care (copi­lul) trebuie cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că, pentru vreun gând rău asupra vieţii sale, el, la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era să o faci asupra lui. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi, iată, ţi se aduc aminte. Că prin cei mai apropiaţi primim arsu­rile cele mai curăţitoare, ştiut fiind că nu este ne­dreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumne­zeu, se răstesc la noi cei ce ne-au îndemnat la pă­cate (diavolii), şi, prin vreo oarecare gură slabă, ne strigă pe înţeles vinovăţiile noastre, pe care încă mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters din potloagele lor.

Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în ne­cazuri bucuraţi-vă! Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu, tot ce i se întâmplă, spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de a nu strica ce ne tocmeşte Dumnezeu.
Învaţă de la cel păţit

Ispăşirea are o vreme a ei, care e mai scurtă sau mai lungă, după chipul în care prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui Dumnezeu. Dacă su­fletul se statorniceşte în bine şi purtările dinafară de asemenea, amărăciunile ispăşirii trec şi vremea iarăşi se întoarce spre bucurie, dimpreună cu toate lucrurile, care nu ne mai stau împotrivă.Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine mândria, căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata mărire e smerenia. Asta tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace, până şi pe Dumnezeu. Deci, când amărăciu­nea ispăşirii și-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.

Iată în viaţa lui David lucrurile acestea…

Fiul răzvrătit al regelui a fost omorât într-o bătă­lie, deşi tatăl său a vrut să-1 cruţe, însă aşa se plă­teşte înaintea lui Dumnezeu răzvrătirea copiilor asupra părinţilor. David ajunge iarăşi rege. Pe drum, când acesta trecea Iordanul, îi iese înainte şi omul acela care-1 blestemase şi tare i s-a rugat de iertare, ca să nu-1 omoare pentru greşeala aceea. Iată cum, pentru răbdarea de atunci a regelui, a întors Dum­nezeu şi pe cel ce 1-a amărât, ca să-şi ceară iertate, cunoscându-şi greşeala. Iar în locul copilului care-i murise, i-a dat pe Solomon, cel mai înţelept dintre fiii Răsăritului (III Regi 2,35).

Calea prin care 1-a învăţat şi 1-a curăţit Dumne­zeu pe David, regele-prooroc, ne-a lăsat-o scrisă. E Psaltirea. Toate cuvintele Psaltirii dovedesc cunoş­tinţa cea din păţanie, sau învăţămintele din durere, singura cale care poate învăţa ceva pe oameni. Toc­mai ajunsese cu scrisul la psalmul 31. În el vedem ascunse învăţămintele care le-a trăit mai întâi el, de îndată după săvârşirea celor două fărădelegi. Cu cele descrise până aici, înţelegerea psalmului e mult ajutată. Totuşi o tâlcuire pe scurt nu strică.

1. Ferice de acela căruia i s-au lăsat fărădelegile şi ale cărui păcate i s-au acoperit.

2. Ferice de omul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul şi în sufletul căruia nu se află vicleşug.

Psalmul acesta 1-a scris după ispăşirea fărădele­gii, când iarăşi avea în suflet starea de fericire, de pe urma împăcării cu Dumnezeu. De aceea începe feri­cind pe omul căruia i-a iertat Dumnezeu păcatul.

Totuşi, învăţătura din vremea ispăşirii (din neca­zuri) e de aşa fel, încât şi în vremea de fericire a sufletului nu poţi uita amărăciunile, cu care te-a în­văţat Dumnezeu minte. Şi, ca aducere aminte, înşi­ră stările sufleteşti chinuitoare prin care trece omul, câtă vreme nu vrea să-şi mărturisească greşelile.

3. Câtă vreme am păstrat tăcere, mi se mistuiau oasele şi suspinele nu-mi mai conteneau.

4. Că zi şi noapte mă apăsa mâna Ta şi seca vlaga mea, ca de arşiţa verii.

După o vreme, când durerea de pe urma păcate­lor se face nesuferită, îi trimite Dumnezeu duhovnic, mijlocitor, în faţa căruia:

5. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o.

6. Zis-am: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea!” Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu.

Aici e bine să luăm aminte însăşi mărturia proo­rocului David, precum că îndată după mărturisire, Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului, totuşi ispăşi­rea o faci, şi de multe ori înduri încercări ani de zile în şir. Să fim înţeleşi: ispăşirea nu-i pedeapsă, ci şcoală, lumină la minte şi milă de la Dumnezeu. Că are suferinţe? De n-ar avea, n-am învăţa nimic. Pre­cum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii, iar din odihnă încă n-a ieşit ceva de folos.

Iată apoi învăţătura pe care o dă proorocul şi pentru ispitele din vremea ispăşirii, cât şi pentru credinţa în Dumnezeu, care ţine cumpătul omului.

7. De aceea, toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vremea cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi.

8. Tu eşti limanul meu şi Tu mă izbăveşti la vreme de necaz; Tu faci să-mi răsune împrejur cân­tări de mântuire şi-mi zici:

9. „Înţelepţi-te-voi şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie să mergi, sfătuitorul tău voi fi şi ochiul Meu va fi asupra ta”.

Şi iarăşi dă sfaturi la cei ce nu prea pricep rostul întăririi sufleteşti în vremea ispăşirii, zicând:

10. Nu fiţi fără minte, cum e calul şi catârul, pe care-i sileşti la supunere cu frâu şi cu zăbală.

11. Multe sunt bătăile care-1 ajung pe păcătos. Iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina.

Psalmul sfârşeşte cu strigarea de bucurie, ca a unui izbăvit de Dumnezeu şi iarăşi făcut drept.

12. Bucuraţi-vă întru Domnul şi vă veseliţi, drep­ţilor! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei drepţi la inimă.

Iar în Psalmul 33, bucuria, cunoştinţa şi sfatul iarăşi se prind în horă:

1. Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea; lauda Lui va fi pururi în gura mea.

2. Întru Domnul se va lăuda sufletul meu; audă cei blânzi şi să se veselească!

3. Slăviţi pe Domnul cu mine şi să înălţăm nu­mele Lui împreună.

4. Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile m-a izbăvit.

5. Apropiaţi-vă de Domnul şi vă veţi lumina şi fe­ţele voastre nu se vor ruşina.

6. Vreun necăjit de-L strigă, îl aude Domnul şi-1 mântuieşte din toate necazurile lui.

7. (Că) Îngerul Domnului străjuieşte în jurul ce­lor ce se tem de Dânsul şi din toate necazurile lor îi scapă.

8. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul! Ferice de omul care nădăjduieşte într-însul.

9. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că nimic nu lipseşte celor ce se tem de Dânsul…

Şi aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatului. Lumina ei atrage la cunoştinţa tai­nelor lui Dumnezeu, cele asupra vieţii, îndrumă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate palmele ispitelor.
Sursa:Extras din cartea :Fericirea de a cunoaste calea -Arsenie Boca