Semnificaţia rugăciunii lui Iisus

Dacă am înţeles bine, omul biruieşte mai ales prin nevoinţă, priveghere şi rugăciunea lui Iisus. Permite-mi totuşi o întrebare. Nu o pun pentru că sunt de acord cu ea, ci pentru că aud multe obiecţii despre rugăciunea lui Iisus. Se spune că rugăciunea lui Iisus şi felul în care este practicată este o yoga creştină şi este legată de prototipurile religiilor orientale. Ce părere ai despre aceasta?
— Se pare că cei ce spun asta sunt complet ignoranţi faţă de starea de deplinătate a harului din Biserica noastră, şi pe care noi îl primim prin rugăciunea lui Iisus. Ei nu l-au trăit, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui să-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Susţinând acestea hulesc şi împotriva Sfinţilor Părinţi. Mulţi dintre Părinţi au luptat pentru rugăciunea lui Iisus şi au susţinut cu tărie însemnătatea ei. Atunci? Au căzut ei în greşeală? A greşit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenţi chiar şi faţă de Sfânta Scriptură. Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos, şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.
Noi atingem această îndoită cunoaştere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei, în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea ei?
— Ştiu, Gheron, că o condiţie de căpătâi a învăţăturii ortodoxe este aceea de a nu despărţi niciodată pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemăm şi preaslăvim Sfânta Treime în toate rugăciunile rostite în taină de preot ca şi în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Că ţie se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea…”, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” etc. Mă întreb dacă nu cumva rugăciunea lui Iisus, care se referă doar la a doua Persoană a Sfintei Treimi, cade de la această învăţătură dreaptă.
— În nici un caz, şi îţi voi explica mai departe de ce. Rugăciunea se numeşte „rugăciunea lui Iisus” dar se întemeiază pe o bază trinitară. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl şi Sfântul Duh şi alcătuieşte, împreună cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Hristologia este strâns legată de Triadologie. Dar să mă întorc la problema rugăciunii lui Iisus. Tatăl ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif să-L numească pe Hristos, Iisus „…şi vei chema numele Lui: Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatălui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” îl recunoaştem pe Tatăl şi îi suntem supuşi Lui. Ba, mai mult, simţim lucrarea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Părinţii, luminaţi de Sfântul Duh ne-au spus că „Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, săvârşeşte toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea şi a făcut omul, şi iarăşi întreagă Sfânta Treime a re-creat omul şi lumea. „Tatăl a binevoit, Cuvântul S-a întrupat”. Şi S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a făcut „din voinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh”. Din acest motiv spunem că mântuirea omului şi dobândirea darurilor dumnezeieşti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Ascultă ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este uşa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9). Dacă Hristos este Uşa, Tatăl este casa. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Aşa că intrăm la Tatăl prin Hristos. Şi pentru a deschide uşa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, căci cunoaştem Adevărul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatăl a trimis pe Fiul în lume, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl şi Sfântul Duh, care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul, zămisleşte pe Hristos „în inimile noastre”! Îl cunoaştem deci, pe Tatăl „prin Fiul în Sfântul Duh”.
Sfântul Maxim vorbeşte adeseori în operele sale despre întrupările mistice ale Cuvântului. El scrie că, precum cuvintele Legii şi ale profeţilor au fost înaintemergătorii venirii în trup a Cuvântului, în acelaşi fel Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergătorul „prezenţei lui în Duh”, „învăţând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele să fie în stare să primească prezenţa Lui dumnezeiască”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinită prin bunăvoinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh. Vezi cum este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum primim şi mărturisim marea taină că Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care după toate acestea neagă şi nu primeşte rugăciunea lui Iisus face o mare greşeală. El neagă Sfânta Treime. Nu se supune Tatălui şi nu primeşte luminarea Sfântului Duh, aşadar nu are adevărata împărtăşire cu Hristos. Deci trebuie să se întrebe dacă este cu adevărat creştin sau nu.
— Aş dori să-mi explici mai în amănunt ceea ce spuneai mai devreme, diferenţele între rugăciunea lui Iisus şi yoga, şi să-mi arăţi în ce constă superioritatea ei asupra religiilor orientale.
— Subiectul este foarte larg, fiule, şi s-ar putea spune multe lucruri pe această temă. Din ce am spus mai înainte, se disting următoarele:
În primul rând, în rugăciunea lui Iisus se regăseşte credinţa în Dumnezeu, Care a creat lumea şi Care o conduce şi o iubeşte. Este un Părinte iubitor care are grijă să mântuiască zidirea Lui. Mântuirea se obţine „în Dumnezeu”. Din acest motiv, atunci când ne rugăm Îl implorăm zicând: „miluieşte-mă!” Auto-răscumpărarea şi auto-îndumnezeirea sunt departe de lucrătorul rugăciunii minţii, pentru că acesta este păcatul lui Adam, păcatul Căderii. El a vrut să devină dumnezeu înafara a ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru el. Mântuirea nu este obţinută „prin noi înşine” şi nu „vine din noi înşine”, aşa cum pretind sistemele filosofice omeneşti, ci este atinsă „în Dumnezeu”.
În al doilea rând noi nu luptăm să întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugăciunea lui Iisus”. Nu ne căutăm înălţarea spre „nimicul absolut”. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Firea dumnezeiască şi cea omenească se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aşadar, în monahismul ortodox antropologia şi soteriologia, adică învăţătura despre om şi cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos şi îi păzim poruncile. Acordăm mare importanţă acestui aspect. Stăruim în păzirea poruncilor lui Hristos. El însuşi a spus: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos şi păzindu-I poruncile suntem uniţi cu întreaga Sfântă Treime.
În al treilea rând, prin rugăciunea neîncetată nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stăpânite de mândrie. Prin rugăciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem „miluieşte-mă” şi ne considerăm cei mai răi dintre toţi. Nu dispreţuim pe nici unul dintre fraţii noştri. Cel ce lucrează rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.
În al patrulea rând mântuirea, după cum am spus, nu este o noţiune abstractă ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar această unire nu şterge latura omenească. Nu suntem „integraţi”, din moment ce şi noi înşine suntem persoane.
În al cincilea rând, pe măsură ce sporeşte rugăciunea ajungem la putinţa de a deosebi înşelătoria. Putem vedea şi distinge mişcările diavolului, dar în acelaşi timp şi lucrarea lui Hristos. Recunoaştem duhul înşelăciunii, care de multe ori se schimbă chiar şi într-un înger de lumină. Distingem, deci binele de rău, necreatul de creat.
În al şaselea rând, lupta pentru „rugăciunea lui Iisus” este legată de curăţirea sufletului şi trupului de înrâurârile stricăcioase ale patimilor. Nu ţintim a atinge apatia stoicilor, ci ne străduim să ajungem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fără nepătimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu şi nu poate fi mântuit. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită şi deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm să schimbăm stările pervertite create înlăuntrul nostru de către diavol. Nu putem fi mântuiţi fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”.
În al şaptelea rând, prin „rugăciunea lui Iisus” noi nu încercăm să călăuzim mintea spre nimicul absolut ci să o întoarcem spre inimă şi să coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După cum învaţă Biserica, nu trupul în sine este rău, ci felul nostru de a gândi după trup. Nu trebuie să scăpăm de „haina sufletului” cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să o mântuim. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, a sufletului şi a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptăm împotriva idolatrizării lui. Nu dorim nici distrugerea vieţii. Nu râvnim să ajungem în starea de a nu dori viaţa pentru a înceta suferinţa. Noi practicăm rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viaţă şi vrem să trăim veşnic cu Dumnezeu.
În al optulea rând nu suntem indiferenţi la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea menţine pacea şi indiferenţa. Noi avem în minte contrariul: ne rugăm neîncetat pentru toţi. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omeneşti. Nu ne putem mântui prin noi înşine. O bucurie care e numai a noastră, fără să fie bucurie şi pentru ceilalţi, nu este bucurie adevărată.
În al nouălea rând nu dăm prea mare importanţă tehnicilor psihosomatice şi nici diferitelor poziţii ale corpului. Considerăm doar că unele dintre ele ajută la adunarea minţii în inimă, ceea ce este posibil în cele din urmă şi fără acestea. Repet, noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.
— Îţi mulţumesc mult, Gheron, pentru aceste învăţături. Ele au o mare importanţă pentru că vin de la tine, care le cunoşti din experienţă. Aş vrea să te mai întreb ceva. Este dobândită curăţirea şi mântuirea, adică îndumnezeirea, doar prin rugăciunea lui Iisus? Celelalte rugăciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajută?
— Fiecare rugăciune are o putere uriaşă. Este un strigăt al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credinţei şi strădaniei celui ce-l cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, etc. Dar rugăciunea lui Iisus are o valoare nepreţuită căci, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiţă cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit”. Adică rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea şi o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine „fără culoare”, „fără formă”, „fără contur” şi dobândeşte într-un răstimp scurt har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei noastre. Aşa ne învaţă Părinţii.
Aşa de pildă, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că psalmodierea este pentru cei ce luptă pentru curăţirea inimii şi pentru începători, în timp ce rugăciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihaşti. „Tu nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multă este a celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoştinţă şi pentru osteneală, nu a celor ce se liniştesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în inimă, şi să se abţină de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie să cânte cu măsură, după cum spun părinţii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugăciunea; şi când se leneveşte, să cânte, sau să citească scrierile despre făptuire ale părinţilor”.
De obicei, fiul meu, a continuat el, odată cu psalmodierea vine dezordinea, pătrunzând în inimă egoismul şi mândria pentru măiestria cântării, pentru părerile pe care le au ceilalţi, pe când nu există nimic dinafară care să stârnească mândria celui ce rosteşte „Doamne, miluieşte-mă” în chilia lui. Pentru acest motiv isihaştii practică mai mult acest fel de rugăciune lăsat de Părinţii noştri şi fac utreniile şi vecerniile cu mătăniile, repetând rugăciunea lui Iisus.
— Rugăciunea lui Iisus e destul de scurtă. Cum se poate fixa mintea asupra ei?
— Mintea se concentrează mai bine pe fraze scurte. Dar rugăciunea lui Iisus are o profunzime imensă care nu poate fi văzută dinafară. Mintea dobândeşte însuşirile lucrurilor în care rămâne şi către acelea îşi îndreaptă dorinţa şi dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea rămâne statornică în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îşi îndreaptă şi dorinţa şi dragostea, fie că sunt dumnezeieşti şi proprii şi înţelegătoare, fie că sunt lucruri trupeşti şi pătimaşe”. Mai mult, acelaşi lucru se întâmplă cu cunoaşterea. Ceva ce la prima vedere poate părea simplu, poate deveni un subiect de meditaţie şi de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poţi medita toată viaţa asupra lui.
— Deoarece rugăciunea lui Iisus are o astfel de putere, lămureşte-mă Gheron, cum este alcătuită. Cum se poate cineva bucura de ea? Ştiu că te pot supăra fiind neştiutor în aceste probleme, dar mă poţi ajuta foarte mult spunându-mi acestea.
— Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare ştiinţă, fiul meu. Nu poate fi descrisă exact nici nu poate fi definită de teama de a nu fi prost sau nedeplin înţeleasă de cei ce nu au avut nici cea mai mică experienţă. Este într-adevăr un lucru măreţ. Aş spune chiar că este cea mai înaltă formă prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea şi sfârşitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câştigă rugăciunea curată este liniştea dulcei pustii cu tot ceea ce înseamnă aceasta.
— Am citit, Gheron, câteva cărţi şi articole referitoare la această lucrare plină de har, lucrarea rugăciunii minţii, chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Însă, deoarece mi-ai arătat mai amănunţit semnificaţia ei, aş vrea să-mi împărtăşeşti câteva gânduri ivite din căutările tale şi din învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu vreau să învăţ doar din curiozitate ci din zelul meu de a trăi, atât cât pot, această stare binecuvântată. Te rog, nu-mi refuza dorinţa!

Sursa:Cartea-Athos -O Noapte in Pustiu

Read more...

Schimbarea la Fata a Domnului

Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august. Aceasta sarbatoare aminteste de minunea petrecuta pe muntele Tabor, unde Hristos isi descopera dumnezeirea Sa prin natura umana pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune "Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei 17, 2), in vreme ce evanghelistul Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada (Marcu 9,3). Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era "ca soarele”, iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca "erau ca zapada”, ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, caci "zapada” nu a fost topita de "soarele” din El. Amintim ca firea umana si dumnezeiasca din Hristos, sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.

Schimbarea la Fata a Domnului - scurt istoric

Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului se pare ca dateaza de la inceputul sec. al IV-lea, cand Sfanta Imparateasa Elena zideste o biserica pe Muntele Tabor. Aceasta sarbatoare incepe sa fie mentionata in documente din prima jumatate a secolului al V lea. In Apus, sarbatoarea Schimbarii la Fata s-a generalizat mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III ca multumire pentru biruinta crestinilor asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456.

Exista obiceiul ca in aceasta zi sa se faca pomenire generala a celor trecuti la cele vesnice (Biserica Rusa). In unele zone, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului se aduc la biserica struguri, care se impart credinciosilor.

Icoana Schimbarii la Fata a Domnului

In centrul reprezentarii este Hristos, invesmantat in alb. Este inconjurat de un fond inchis la culoare, asa-numita mandorla, prezenta si in icoana Invierii. La picioarele Sale, sunt cazuti cu fetele la pamant Apostolii Petru, Iacob si Ioan, iar de-o parte si de alta sunt prezenti Moise si Ilie.

Interesant este ca in aceasta icoana a Schimbarii la Fata, lumina care iradiaza din Hristos si-L inconjoara nu este luminoasa, ci intunecata. Intunericul din centru face trimitere la fiinta lui Dumnezeu, care ramane necunoscuta omului. Slava pe care Apostolii au vazut-o pe munte nu a fost fiinta lui Dumnezeu, ci o energie care izvoraste din aceasta fiinta. Ortodoxia face o diferenta clara intre har si natura divina. Daca harul, ca energie necreata poate fi impartasit omului, natura divina ramane incomunicabila si incognoscibila.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede in prezenta lui Moise si a lui Ilie pe Tabor, o exprimare a faptului ca la indumnezeire se poate ajunge atat pe calea casatoriei, simbolizata de Moise care a fost casatorit, cat si pe calea necasatoriei, aratata prin Ilie.

Faptul ca Dumnezeu nu se mai arata intr-un mod chenotic ucenicilor, adica se arata fara nici un val, vederea Sa de ucenici devine imposibila pentru starea in care se aflau. Duhul Sfant inca nu se coborase peste ei, motiv pentru care nu-L puteau privi pe Domnul fata catre fata. De aceea ei cad cu fetele la pamant, spre deosebire de Moise si de Ilie care nu fac acest lucru, pentru ca ei nu mai sunt din lumea aceasta.

Icoana Schimbarii la Fata - prima icoana pe care trebuie sa o faca un iconar

Potrivit Traditiei, prima icoana pe care trebuie sa o realizeze un iconograf este icoana Schimbarii la Fata. Zugravul cere prin aceasta realizare ca Hristos sa straluceasca in inima lui, lumina Slavei Sale negraite, descoperita Apostolilor pe Tabor. Avand datoria de a vesti prin imagine tainele lui Hristos, el trebuie sa se asemene Apostolilor care au trait minunea Schimbarii la Fata. Intr-un manuscris din Muntele Athos, i se cerea zugravului sa se roage cu lacrimi ca Dumnezeu sa-i patrunda in suflet si sa mearga la preot ca acesta sa se roage pentru el si sa-i citeasca troparul Schimbarii la Fata.

Schimbarea la Fata - dezlegare la peste

Desi ne aflam in postul Adormirii Maicii Domnului, Biserica a randuit ca pe 6 august, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, sa se faca dezlegare la peste pentru bucuria praznicului.

Adrian Cocosila

Sursa:crestinortodox.ro

Read more...

Prorociri despre Romania -Parintele Arsenie Boca

“Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia.”
* Spunea odată cineva: „Părinte, Ceauşescu strică bisericile”. „Nu el, mă, ci păcatele omenirii“ – i-a răspuns Părintele. (Maria Matronea, Sibiu)

* Odată, la Drăgănescu, am stat de vorbă cu Părintele Arsenie în biserică şi când să ies către poartă, cam pe lângă fântână, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că sţiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am întrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile împreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am întrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-­a zis: „Da, mă, ăsta. Şi voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)

* Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei. Am fost cu sora mea, Nela, la Părintele Arsenie ca să-i spunem. Părintele ne-a zis: „Să-i pară bine că n-a fost puşcat“. Apoi s-a întors către lume şi a zis: „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”. Părintele nu prea era de acord să-ţi părăseşti ţara.

Înainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus că miroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri.

Părintele Arsenie a fost şi rămâne în inimile noastre ca un sfânt. Acum mergem la mormântul Părintelui Arsenie şi ne rugăm acolo şi de câte ori îl chemăm în rugăciune, el ne ajută şi ne ocroteşte. (Viorica Farcaş, 48 ani, Voila)

* Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)

* Mi-a spus odată Părintele: „Bucureştiul are să, fie al doilea Ierusalim (după cele spuse în continuare nu rezultă că acest lucru este neapărat bun, căci poate fi Ierusalimul – oraş sfânt, dar poate fi şi Ierusalimul în care nu mai rămâne „piatră peste piatră”! ). Să nu vă .fie frică, căci Ţara Făgăraşului este păzită de Maica Domnului. Stă Maica Domnului în coate şi genunchi şi se roagă pentru Ţara Făgăraşului”. Iar eu i-am spus: „Vai, Doamne, cum să fim noi aşa de vrednici, noi – nişte păcătoşi, ca să stea Maica Domnului în genunchi să se roage pentru noi!?”. Şi mi-a răspuns: „Ascultă aici, Silvia, la voi e mănăstire la Sâmbăta, se face mănăstire la Bucium, se face la Berivoi, se face la Dejani şi se mai face una… Deasupra la munţii voştri veţi vedea o stea cu coadă. Când o veţi vedea se va întâmpla ceva [atunci a început revoluţia]. Şi tot în Munţii Făgăraşului se va arăta o cruce de stele, iar atunci va mai fi ceva: un eveniment mare. (Toacşe Silvia, Copăcel)

* „Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-1 otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”.

Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus ca această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”. (Radu Cinamar- Viitor cu cap de mort – în culisele puterii, Editura Daksha)

* Mi-a mai povestit cineva că Părintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, să nu-i pedepsească, să-i ierte că şi ei sunt creaţia Lui şi să aibă milă de ei. Şi 1-a dus Dumnezeu pe Părintele Arsenie să vadă ce e pe acolo – prin America – şi a zis Părintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu ştiu. Nu cred că l-a dus cu trupul L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a văzut cu duhul, Părintele a pictat la Drăgănescu, deasupra scenei Învierii, mai multe clădiri moderne (turn) în flăcări, reprezentare care ar putea fi profetică (vezi cele două turnuri din „11 septembrie”).

Prea Sfinţitul Daniil, la înmormântarea PărinteluiArsenie, a spus că ar fi zis Părintele Arsenie aşa: „Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» – Lc.23, 30). Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista.

* Părintele a iubit mult Munţii Făgăraşului; venea mereu pe la cabana Podragul şi pe la Turnuri. Spunea Părintele: „Munţii Făgărusului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”.

Părintele a fost şi este un sfânt între noi. O femeie i-a spus: „Părinte, când o fi la judecată, să ne treci cu grămada”. Părintele a zis zâmbind: „ N-ai spus rău, măi”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii îl cunoşteau, alţii nu-1 cunoşteau, dar Părintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam răi, dar totuşi, fac milostenie multă şi asta îi ajută”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)

* Eram cu Părintele Arsenie şi 1-am întrebat: „Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”. Părintele zice: „Va veni şi mai rău”. Zic: „Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”. „Mă, face-ţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”. (Maria Matronea, Sibiu)

* Zicea Părintele Arsenie, parcă pentru toţi românii: „Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Măniş, 81 ani, Codlea)

* Făceam serviciul în Braşov, la uzina Astra. Odată a venit Părintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfântului Nicolae din Schei), unde a participat la slujbă. Atunci a spus: „Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, că altfel viaţa noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. (Nicolae Streza, 84 ani, Făgăraş)

Îmi spunea părintele Bunescu că Părintele Arsenie se ducea în miez de noapte la biserică, îngenunchea în întuneric lângă masa sfântului altar şi două-trei ore se ruga pentru poporul român. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

Sursa :calauzaortodoxa.ro

Read more...