CALEA MÂNTUIRII

Ca şi Biserica şi întreaga creaţie, omul este o sinteză: duh şi materie. Nici aici nu are loc vreo înfruntare, sufletul şi trupul sunt împreunate, depind unul de altul şi se influenţează reciproc la bine sau la rău, până la moartea trupească. Dumnezeu a făcut pe om nu numai după chipul Său, dar şi ,,după asemănarea Noastră” (a Sfintei Treimi) (Facere I, 26). Aceasta înseamnă: Dumnezeu a făcut loc pentru propriul efort omenesc îndreptat spre desăvârşirea Treimii. Între timp, omul a devenit, prin căderea în păcat, vrăjmaş lui Dumnezeu cu mintea sa, (Coloseni I, 21), dar vrăjmăşia este exclusiv de partea noastră, nu şi la Dumnezeu. De la începutul veacurilor, iertarea Sa este desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: ,,veniţi la Mine” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării, sau să stea pe loc.

Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de credinţă nu mai ajungem nicăieri: fără credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări. Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem îngriji de cele lumeşti, putem crede în ,,bunătatea lui mamona”, sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră – şi de aici şi credinţa - spre cele ale Domnului. Cea dintâi însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua deschiderea către ea. Dacă am ales lumina, atunci am ales calea cea strâmtă: va trebui să lăsăm toate (Matei XIX, 29) şi să-L urmăm. Trebuie deci să ne străduim şi să înfrânăm nevoile trupului, acesta trebuie ,,chinuit şi supus robiei”, (1 Corinteni IX, 25-27), pentru a putea să-i învingem domnia, care ne apasă la pământ. Simţim o nevoie crescândă de a combate toate înclinaţiile noastre nefaste: credinţa şi faptele noastre sunt una - şi îşi pun amprenta pe toată fiinţa noastră, pe întreaga noastră viaţă. Ca şi fiul cel rătăcitor - această nevoie de ridicare din păcat – se scutură de înjosirea în care a stat şi începe periplul înapoi – atunci se grăbeşte şi Tatăl să-i iasă în întâmpinare la jumătatea drumului. Când facem un pas către Domnul, El face zece către noi, spun sfinţii părinţi. Mântuirea devine până la urmă un fel de lucrare - împreună: Dumnezeu lucrează creşterea, iar nouă ne revine arătura, grăpatul, plivitul. În sudoarea frunţii noastre vom lucra ,,ogorul inimii”, îl vom uda cu lacrimi - acesta e miezul poruncii: pocăiţi-vă![6] Pocăiţi-vă! - este poarta Evangheliilor. Dar nu se poate rămâne la un anume punct şi să încetezi a ,,te pocăi”. Unde să fie acel punct? De aceea mântuirea este o cale, şi nici mai mult, nici mai puţin decât calea cea strâmtă. Este un proces continuu, la nesfârşit, nu se poate opri. ,,În nădejde ne-am mântuit”. (Romani VIII, 24) Starea pe loc este stricăciune, moarte.

Dar mântuirea este mişcare: mişcarea neobosită din cele rele către cele bune, de la somnul morţii cel departe de Dumnezeu, la plinătatea vieţii şi autodăruirea iubirii pe ,,calea lui Dumnezeu”. (Facere VI, 9) Şi doar aşa, fără de cea mai mică bizuire pe inteligenţa sau puterile sale, poate omul să se ţină pe această cale şi să lucreze mântuirea sa ,,cu frică şi cu cutremur”. (Filipeni II, 12) Omul nu se poate opri, nu poate zice: acum m-am mântuit. El se roagă necontenit: Doamne, mântuieşte-mă! Omul caută mântuirea, caută eliberarea din păcat, înaintează; aici se află viaţa. El merge înainte spre curăţie, spre lumină, spre Dumnezeu: acest lucru însemnează ,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu I, 15). Ţelul mântuirii este ,,fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei V, 48). Dar acest ţel este de neatins! Tocmai de aceea este veşnic: reprezintă o mişcare fără de sfârşit, o tendinţă. În această tendinţă mântuirea şi sfinţenia sunt cuprinse. Însăşi această tânjire a noastră după dezrobirea de păcate şi sfinţenie - ,,pentru a se asemăna Nouă” constituie scopul mântuirii. Atunci când domnia trupului se pleacă, iar voinţa de jertfire întru iubire – Hristos – devine forţa purtătoare a fiinţei noastre, atunci începe împărăţia fericirii. Atunci ni se acordă posibilitatea de a păşi peste hotarul de unde începe viaţa veşnică – pentru că viaţa veşnică nu este ceva ce se înţelege în timp sau spaţiu, ci este o stare sufletească veşnică, în împărăţia cea dinlăuntru. Cel ce cu adevărat ,,crede în Fiul”, care trăieşte şi se şi poartă aşa, ,,acela are viaţă veşnică” (Ioan III, 46) şi o va putea păstra şi după moartea trupească.

Viaţa veşnică este astfel o urmare a strădaniilor din viaţa prezentă, şi nu o răsplată venită dinafară. Fericirea nu este o plată dată de Dumnezeu pentru că I-ai făcut voia, ci fericirea constă exact în acest lucru: a face voia Sa. Răsplata izbânzii este chiar izbânda asupra celui rău. Ţelul iubirii este chiar actul de a iubi. Răsplata dorinţei de jertfă este chiar actul de a te jertfi. Aceste lucruri sunt hotărâtoare în relaţia dintre Dumnezeu şi om.

Moartea şi jertfa pe cruce nu ridică nici o pretenţie în ceea ce priveşte răsplata.

Împărăţia lui Dumnezeu este a milei, accesibilă tuturor, fără taxare. Păcătosul oarecare nu încetează niciodată a fi ţelul iubirii Domnului, oricât de împietrit ar fi el. Şi fără zăbavă, de cum începe să strige: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului! păcatul lui încetează, ca şi cum nu ar fi fost vreodată. Omul s-a deschis iertării pentru veşnicie, pentru Milostivire. Este liber. Şi oricând ar sosi omul la Dumnezeu, la ceasul dintâi, sau în ceasul al unsprezecelea, primeşte aceeaşi plată, după cât de mare îi este putinţa liberă de a primi. Dacă omul întâmpină milostenia cu milostenie, e statornic în credinţă, rugăciune, dăruire către Dumnezeu şi aproapele, nu se dă grijilor, amărăciunii şi păcatelor

dintru sine, acela va fi fericit, ,,că aceia se vor milui”. (Matei V, 7). Acela va trăi fericirea cu prisosinţă, cu sporită credinţă, în pace lăuntrică şi iubire pentru Dumnezeu, pentru aproapele şi pentru toată făptura. Plata sa e crescătoare. Ea se măreşte odată cu setea şi foamea neostoită de Dreptatea lui Dumnezeu, care nu încetează nici măcar odată cu moartea. Dar decade înapoi în păcat, urmează pe loc pedeapsa, care este însăşi păcatul. Păcat înseamnă depărtarea de Dumnezeu: cu adevărat cel mai rău lucru pe lume şi singura formă de pedepsire de la Dumnezeu, pe care Dreptatea Lui o cunoaşte. Pentru că, precum prezenţa lui Hristos înseamnă biruinţă asupra necazurilor, a morţii şi nimicirea lor desăvârşită, tot aşa şi depărtarea de la El înseamnă frică, moarte, chinuri veşnice: plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Şi cu cât mai mult ne rătăcim de Hristos, cu atât mai mare ne este durerea: devenim ,,fiii pierzării”. (2 Tesaloniceni II, 10)

Nu este nici o clipă în care să nu cădem înapoi în păcat: aşa de tare s-a rănit omul în căderea sa. De aceea ni s-a dat Biserica văzută în ajutor. Aici este Hristos văzut şi prezent cu încredinţare, aici ne vorbeşte El ,,omeneşte, pentru slăbiciunea trupului nostru”. (Romani VI, 19) Pentru că strădaniile noastre întru mântuire, îmbunătăţirea noastră, depind la fel de mult şi de trup şi de suflet: de omul întreg[7]. De aceea avem Scriptura, dar de aceea şi Biserica, preoţii, şi slujbele duhovniceşti, icoanele, cântările, lumânările, posturile, şi mai ales Sfintele Taine. Acestea ne ajută să ne facem mădularele noastre ,,roabe dreptăţii” (Romani VI, 19), dau totdeauna puteri şi înnoire voinţei noastre de mai bine, ne duc la cunoştinţa slavei lui Dumnezeu şi ne ţin dorul, nădejdea, credinţa. Dobândim senzaţia încredinţată că ,,Hristos S-a coborât la noi pentru a ne înălţa”, după cum se spune într-un text al slujbelor, şi că împărăţia cerurilor ne este aproape.



CULTUL



Prin Biserica pământească stăm în legătură cu cea cerească: se poate spune că Biserica de pe pământ este întruparea celei cereşti. Slujbele Bisericii, cultul, rânduiala liturgică, împreună cu toate vorbele lor sfinte şi cu toate alcătuirile şi rânduielile Bisericii, întrupează duhul: acestea sunt chipul văzut al celor nevăzute, precum au fost porumbelul peste capul Mântuitorului, sau limbile de foc pe capul apostolilor. Şi precum litera exprimă un sunet, cuvântul un gând, tot aşa şi cultul este expresia unui conţinut: desăvârşita cale a mântuirii.

Sfânta Liturghie este o catedrală imensă în cuvânt şi faptă: săvârşite cu împreună lucrarea Duhului de mii de oameni în mii de ani. Textul se împarte în trei cicluri: al zilei, ce ţine de seara până seara următoare, având ca început tăcerea de dinainte de creaţiei, iar ca otpust, rugăciunea de mulţumire pentru jertfa cea fără de sânge; al săptămânii, ce ţine de duminică până duminica următoare - fiecare zi a săptămânii îşi are propria ei însemnătate - şi ale anului, care începe pe întâi septembrie, prima zi a anului bisericesc, şi parcurge calendarul sfinţilor şi toate praznicele fixe anuale. Mai sunt şi praznicele cu dată schimbătoare: textele Postului Mare, şi cele pentru slujbele dintre Paşti şi duminica întâia după Rusalii. Toate aceste texte se împletesc într-o rânduială stabilită de tradiţie: ele sunt ca pietrele din zidurile catedralei. Şi doar întreaga tradiţie a Bisericii o poate schimba, nu oricine. Dacă am citi tot ce este scris pentru slujba unei zile ar putea lua până la 16 ore de citit repejor şi tare. Aşa de bogat este materialul. Dar aşa se face doar în anumite mănăstiri: de obicei nu se folosesc toate textele. O slujbă obişnuită durează două-trei ore. O slujbă se ţine de cu seară, iar continuarea şi încununarea ei, - liturghia -, se săvârşeşte a doua zi dimineaţa.

Încă de la primii creştini, ortodoxul stă în picioare la liturghie: conform acestui obicei, el este pelerin, drumeţ pe calea mântuirii, nu-şi lasă trupul leneş în comoditatea la care acesta îl trage. Ortodoxul stă înaintea Creatorului, Domnul şi Judecătorul său: el este ca un acuzat, pentru că ştie că greşelile sale sunt nemăsurat de mari. Dar Hristos l-a îndreptat; de aceea stă drept în picioare: cu Cel Ce S-a ridicat din morţi, stă drept. La prima vedere, stă la liturghie pasiv, dar, din când în când, se închină, cade în genunchi, uneori cu fruntea la pământ. Îşi îngrijeşte ,,ţarina inimii sale”, de acolo se roagă, împreună cu întreaga adunare.

Rugăciunea este partea componentă cea mai de seamă a slujbei: slujba, de fapt, este alcătuită din rugăciuni. Rugăciunea umple în primul rând viaţa religioasă: doar prin rugăciune poate omul să-L cunoască pe Dumnezeu. Rugăciunea scaldă Biserica. Rugă în cuvânt, în cânt şi gest. Rugăciuni cu deosebi către Sfânta Treime, către Tatăl, către Fiul, către Sfântul Duh. Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, către puterile îngereşti şi către toţi sfinţii. Rugăciuni citite din Psaltire, cântate de adunare în cor, cele rânduite a fi rostite de diacon în faţa mulţimii, şi rugăciuni cu glas, sau fără de glas ale preotului, mereu în numele întregii adunări, mereu în aceeaşi rânduială şi la vremea lor, hotărâte de Tradiţie. Rugăciuni străvechi, adesea cu origini legendare, iscate din nevoia de nestăpânit a Bisericii de a se ruga. Rugăciuni cântate sau rostite din vremea de aur a culturii bizantine, scrise de cei mai iscusiţi alcătuitori. Alte rugăciuni sunt luate direct din Vechiul Testament sau din Noul Testament. Psaltirea se citeşte întreagă în fiecare săptămână.

Toţi se roagă împreună. Pentru pacea de sus şi pentru întreaga lume, pentru păstrarea unităţii de credinţă a bisericilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului, şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Şi pentru toţi: pentru conducătorii bisericilor şi ai lumii, şi pentru cei umili. Pentru păcătoşi şi sfinţiţi, pentru cei bolnavi şi pentru cei robiţi, pentru vii şi pentru morţi, pentru toţi şi pentru toate. În Biserică trăiesc toţi: Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi cel ce crede în Hristos nu va muri niciodată (Matei XXII, 32, şi Ioan XI, 26). Biserica are în exclusivitate membri vii: mucenicii primelor ere creştine stau de vorbă cu patriarhii şi proorocii, iar nou-născutul are parte de aceeaşi sfântă împărtăşanie ca şi apostolii. Îngerul său păzitor a fost creat ,,din începuturi” şi este membru deplin al Bisericii. Cu toţii trăiesc, se roagă şi Îl laudă pe Dumnezeu deopotrivă, în neîncetată simfonie.

Biserica se roagă pentru cei morţi: cei adormiţi. Sufletele lor trăiesc în continuare în întuneric sau lumină, după starea în care s-au aflat când au lăsat trupul. Ele, fie continuă să tindă către lumina cea veşnică în apropiere de Dumnezeu, fie se usucă de setea cea chinuitoare care le ţine în afară de împărăţie, ca urmare a propriei lor nesăbuinţe

din viaţa pământească. Hristos nu ne-a lăsat o imagine desluşită asupra vieţii de dincolo, aşa că nu ne putem servi de aşa ceva. Toate învăţăturile despre un anume purgatoriu, indulgenţe, sau altele de genul acesta sunt total neacceptate. Dar Biserica are o credinţă tare în faptul că, prin rugăciune, cei morţi se află în legătură cu cei dragi de pe pământ, şi că aceştia au nevoie de rugăciunile noastre, de mângâiere şi de ajutor, şi care, ca şi noi, îşi continuă dezvoltarea sufletească în aşteptarea zilei judecăţii. De aceea, Biserica se roagă pentru păcatele celor decedaţi, pentru pacea lor în acel loc despre care nu ştim multe, dar unde ,,nu este durere, întristare şi suspin” şi unde au pus început bun în nădejde.

„Doamne miluieşte!”, cântă corul. Se repetă: „Doamne miluieşte!” Repetiţiile sunt specifice. În diferite circumstanţe, în anumite locuri din rânduiala slujbei se repetă scurta rugăciune de trei ori, de douăsprezece ori, de patruzeci, de o sută. Ele sunt bătăile la poarta mântuirii, făcute de cel ce se roagă mereu: pentru cel ce bate se va deschide. Şi în jurul său, rugătorul are un ,,nor de mărturii” (Evrei XII, 1). Mai întâi îngerii şi toate puterile cereşti, dar şi cei ,,care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate… au astupat gurile leilor…au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, …au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră… ei, de care lumea nu era vrednică”, (Evrei XI, 33-38) toţi sfinţii Vechiului şi Noului Testament. Ei ne înconjură văzuţi şi nevăzuţi - în icoane - şi prin rugăciunile lor ne întăresc în hotărârea ,,de a lepăda orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evrei XII, 1).

Sfinţii sunt, ca şi noi, membri rugători ai Bisericii, dar cu o credinţă şi putere mult mai tare decât noi. Prin acestea, ei se află aproape de faţa lui Dumnezeu şi de aceea se pot ruga pentru noi: ,,că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16). Dar rugăciunea noastră particulară este slăbuţă şi mai mereu stricată. Însăşi comuniunea cu sfinţii în Biserică este binecuvântată şi dătătoare de tărie. Nu numai că ne rugăm lor să ne ajute, ci ne rugăm şi împreună cu ei, alături de ei, în dragoste comună, în credinţă şi în speranţă, pentru că acolo unde dragostea lui Hristos sălăşluieşte, radiază împreună lucrarea tuturor acestora. Sfântul nu este desăvârşit: desăvârşirea aparţine numai lui Dumnezeu. Sfântul merge pe acelaşi drum ca şi ceilalţi spre desăvârşire: aşa că faptele acestuia nu sunt prisositoare. Ci, precum şi cel mai păcătos membru al Bisericii are parte de Biserică, tot aşa el are parte de lucrarea sfinţilor, de mângâiere, de dăruire, de dragoste şi de binecuvântare. În mod deosebit, sfântul al cărui nume l-ai primit la botez, - dar numai unul - îţi stă în preajmă. Ca şi cum ai fi intrat în cămara puterii lui; numele exprimă o uniune, un fel de rudenie întemeiată pe dragoste. De aceea ziua onomastică este mai importantă decât cea de naştere: ea semnifică legătura cu Biserica cerească, este sărbătoarea sufletului, pe când naşterea este legată de cele ale trupului.

Un loc aparte, mult mai presus decât toţi ceilalţi sfinţi, îl păstrează Maica Domnului: mărită Stăpâna noastră, Maica Domnului şi pururea Fecioară Maria. Ea este singurul membru al Bisericii lipsit de păcat, chiar dacă nu şi de cel strămoşesc; imaculata concepţiune a Născătoarei de Dumnezeu este necunoscută Bisericii de Răsărit. Lipsa păcatului (preanevinovăţia) de la dânsa este un fapt personal: un dar din mila lui Dumnezeu împreună cu auto-dăruirea fiinţei umane a Fecioarei. Dragostea ei de Dumnezeu a fost aşa de mare, încât a îndepărtat păcatul dinlăuntrul său: astfel a putut deveni preaplină de har. Aşa se face că Maica Domnului este modelul, mângâierea şi speranţa întregii creştinătăţi: cu ajutorul lui Dumnezeu, omul a putut atinge acea măsură a curăţeniei şi despătimirii şi se face vrednic de a primi pe Dumnezeu întrupat în sânul său, înnoind astfel făptura. După cum spun sfintele slujbe, Maica Domnului este ,,podul care ne duce pe noi de pe pământ la cer”, şi printr-însa ,,ne-am îmbrăcat cu slavă”. Cel netrupesc S-a întrupat într-însa; în sânul său a încăput Cel nemărginit, şi la plinirea vremii a născut cu timp pe Cel fără de timp. Aşa că ea este ,,mai cinstită decât heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”: este mai presus decât îngerii tronului Dumnezeiesc, adică mai presus decât toate făpturile Bisericii pământeşti sau cereşti. Maica şi Fiul sunt nedespărţiţi: Maica – omul, şi Fiul – Dumnezeu şi Om. Aici este veriga de legătură, scara de la cele concepute la cele de neconceput, pe care a văzut-o Iacov în visul său, ,,cheia împărăţiei cerurilor”. În Maica Domnului s-au unit cele de neatins: omul cu Dumnezeu, fecioria cu maternitatea. Ca om şi maică, priveşte la Fiul şi astfel la ,,sfatul cel de taină” al Treimii, dar o face numai prin dragostea sa curată de maică. Ca maică a lui Hristos, ea este maica Bisericii pământene: o ţine în palmele sale ocrotitoare, şi, în acelaşi timp, radiază de dragostea cea cerească şi de cele mai ascunse taine ale puterii de maică. Se roagă la Fiul său, Care este de asemenea Făcătorul ei: legătura ei cu creaţia este una de maică. În această calitate, ea este cea plină de milă, de compătimire, izvorul tăriei dumnezeieşti cel pururea lucrător în Biserică; rugăciunile sale merg înaintea îmblânzirii dreptului Judecător. Cel mai împietrit păcătos are într-însa în tot timpul o rugătoare la fel de caldă, ea este ,,pomul cel înfrumuseţat cu care se acopăr mulţi” şi ,,îmbrăcămintea celor goi”. (Acatistul Maicii Domnului)

Cel ce se roagă se simte căzut din nou în păcat: de aceea întârzie mai mult în faţa icoanei Maicii Domnului decât la alte icoane. Această icoană există într-o varietate mare de forme şi de vârste, dar toate izvorând din acelaşi duh: dragostea. Dragostea lui Dumnezeu pentru de om, şi a omului pentru Dumnezeu. Atunci când cel de al şaptelea Sinod (787) a recunoscut icoanele, a însemnat victoria principiului libertăţii: omului i s-a recunoscut dreptul de a îşi exprima dragostea şi rugăciunea în toate felurile lăsate de Dumnezeu. Nu numai în cuvânt şi sunete s-a acceptat descrierea şi chemarea către cele dumnezeieşti, ci şi în linii şi culori. În dragostea Sa pentru om, Dumnezeu a dat trup Cuvântului: în dragostea sa către Dumnezeu, încearcă omul să întrupeze netrupescul. ,,Ca să văd frumuseţea Domnului” (Psalmi XXVI, 8)[8].

Faţa lui Dumnezeu – reprezintă un tablou în cuvinte; pentru a-i da formă s-au folosit litere şi tipare. Icoana, mai mult, este o imagine în imagine, pentru a-i da formă se folosesc linii şi culori, la fel ca şi litera, doar de altă natură. Icoana este un concept religios – şi o descoperire dumnezeiască – în linii şi culori. Dar în rugăciunea Tatăl nostru nu cuvintele disparate fac sfinţenia ei pentru orice creştin, ci conţinutul. La fel şi icoanele. Ele întrupează sfinţenia, şi de aceea sfinţenia le umple. Aceasta nu are de-a face cu lemnul sau vopseaua, adică materialul, ci cu subiectul reprezentării, cel pe care-l exprimă şi din care şi-au luat întrupare, aşa cum Dumnezeu S-a întrupat în Fiul.

Privim frumuseţea Domnului: şi nu numai cu ochii noştri sufleteşti, dar şi cu cei trupeşti, în Hristos. Îl vedem în interiorul Bisericii, în potirul adus înainte, în pâinea şi vinul de după prefacere, vedem frumuseţea aceasta în cuvântul Scripturii şi în semnul crucii. La fel, o vedem în icoane. Există icoane făcătoare de minuni. La rugăciunea dinaintea lor s-au vindecat oamenii de boli, prin puterea pe care acestea o dăruiesc. Aceste icoane au, aşadar, aceeaşi putere ca şi cea a moaştelor de sfinţi şi sfinte, după cum aveau şi acele ,,ştergare sau şorţuri purtate de Pavel” (Fapte XIX, 12). Ca şi aceste pânzeturi, au şi icoanele şi moaştele parte de aceeaşi putere de viaţă dătătoare de la Dumnezeu; acestea au dobândit o legătură de nedesfăcut cu materia, făurindu-se astfel o sinteză vie: o expresie a sfinţeniei şi atotputerniciei Domnului. Astfel Biserica îngrijeşte şi slăveşte atât icoanele, cât şi moaştele şi le acordă semnul sfinţeniei.

Din ocrotire şi dragoste se acoperă icoanele cu ferecătură de argint bătut cu piatră scumpă. Chipurile cioplite, în schimb, nu au dobândit vreun ecou în Biserica de Răsărit, fiind probabil simţite ca fiind prea trupeşti, prea lumeşti pentru a trage gândul către cele cereşti. Din acelaşi motiv nu se reprezintă nici Cel răstignit prin sculpturi prea ades, şi niciodată în reprezentările praznicale ale Răstignirii în Biserică. Orice naturalism, chiar dacă apare, este de import, străin de duhul ortodoxiei. Acesta tinde să se desprindă de cele prea accesibile, de bucuria simţurilor cea pătimaşă, pentru o contemplare mai desprinsă de teluric, pentru forme pe cât se poate de nepământeşti.

Una din cele mai răspândite icoane, este cea a crucii. Crucea este la fel de preţioasă, la fel de sfântă, indiferent de materialul din care este făcută. Materialul dă forma îmbrăcămintei variate, în vreme de crucea este neschimbătoare. Ea este semnul Fiului lui Dumnezeu: cel al slobozeniei şi al dragostei, semnul biruinţei vieţii fără de moarte, este o putere, un izvor de energie trupească şi sufletească. De la botez până în mormânt, credinciosul este purtat de crucea pe care o ţine la gât, pe trupul lui: îi apără şi îi încununează trupul, care este de altfel ,,templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni VI, 19). Această cruciuliţă este cea mai mare avere a lui pe pământ: ea îi aduce aminte mereu al cui este şi pe cine slujeşte. De dragul acestei cruciuliţe mulţi au mers în mormânt; ea mărturiseşte: sunt creştin. Crucea de la gât este din material tare, dar chiar de-ar fi desenată sau doar un semn cu mâna, rămâne cruce. Cu mâna îşi însemnează credinciosul trupul său întreg: acest semn este o rugăciune fără cuvinte şi o lăsare în mâinile lui Dumnezeu cel biruitor: ,,întru acest semn vei birui”. Crucea cuprinde mai mult decât ar putea spune cuvintele. Şi ea dăruieşte puteri, alungă duhurile rele. Atunci când îşi face semnul crucii la rugăciune, credinciosul nu poartă mâna oricum: el strânge degetul mare la vârf cu arătătorul şi cu mijlociul, în timp ce celelalte se îndoaie către palmă. Această punere împreună cuprinde însăşi o mărturisire: cele trei degete unite semnifică Treimea, iar celelalte două, cele două naturi ale lui Hristos. O simplă purtare a gestului aşadar, nu numai că împlineşte, dar şi înlocuieşte o lungă explicaţie în cuvinte.

Toate cele ale trupului, nu numai limba, iau parte la rugăciune. Acolo unde nu mai sunt cuvinte, se iau atitudinile spre ajutor. Pe cel ce-l iubeşti, îl săruţi. Ortodoxul sărută darurile de la Dumnezeu: sărută Biblia, potirul, crucea, icoanele. Pentru el, acestea nu sunt lucruri fără de viaţă, pentru că Domnul este veşnic viu, ele îl ajută şi îi mijlocesc cunoştinţa cu Dumnezeu: ele sunt vii, îi vorbesc despre Cel de viaţă dătător. Şi atunci, el cade în genunchi, cu fruntea la pământ, luând exemplul Învăţătorului său: ,,cade cu fruntea la pământ” (Matei XXVI, 39). Încărcătura gestului ţine acum de întregul trup: cu tot trupul său îşi exprimă rugătorul ceea ce simte toată fiinţa lui. Dar nu rămâne în această poziţie. Se ridică imediat, pentru că Hristos l-a ridicat pe om: oricât ar cădea de mult, totuşi prin El se ridică din nou. Aceasta e încărcătura cea tainică a gestului, exprimată de fiecare creştin, dar şi un Adevăr pentru toată creştinătatea. Particularul trece în comuniune: trăirile interioare ale persoanei sunt şi cele ale tuturor. ,,Nimeni nu se mântuieşte singur”: comuniunea de iubire nu permite un gând potrivnic acestui adevăr.

Fără de preget creştinul trebuie să-şi lase vechea fiinţă şi să-şi făurească una nouă. Mândria, trufia care înţepeneşte ceafa, trebuie stricată întâi de toate: doar aruncând cămaşa de forţă a celui plin de sine, poate omul să păşească liber, cum doar dragostea permite. Când creştinul muşcă ţărâna, rupe uscăciunea ,,mândriei” şi de aceea se ridică imediat, slobozit. Dar atunci când cuvintele şi gesturile nu sunt de ajuns, atunci când chiar trupul este greoi şi pune stavilă rugăciunii sale, atunci, chiar şi atunci, omul are putinţa de a folosi şi lucrurile din existenţa creată pentru a-L slăvi pe Creator. Flacăra lumânării de ceară, luminătoare şi vie, primeşte a fi expresia sentimentului rugător: aşa aş dori să fie inima mea către Tine, Doamne! Ceara moale şi curată, care vine din lucrul harnicei albine – dar vai, cât de trândav sunt eu! – lumânarea cea sveltă şi dreaptă, întruchipează ceea ce ar trebui să vină din interiorul rugii omului. Oricât de multe lumânări am aprinde, flacăra este una şi aceeaşi: focul cel nestins de la tronul lui Dumnezeu. Aceeaşi căldură, aceeaşi lumină, aceeaşi curăţenie avem în fiecare din ele.

Cel ce se roagă aprinde o lumânare din cele deja aprinse şi o pune înaintea icoanei, se închină, îngenunchează cu faţa la pământ. Întreaga fiinţă, trup şi suflet se află în rugăciune, respiră şi trăieşte în ea: o trăire. Trăirea îţi dă experienţă, experienţa se îmbogăţeşte şi se aprofundează: aceasta te face mai iscusit şi mai încercat, şi acestea nu se pot dobândi decât pe acest drum. Viaţă din viaţă.

TAINELE

În ceea ce priveşte tainele, nu putem să luăm ca punct de reper decât experienţa, bază de cunoaştere, pentru că tainele sunt de fapt forma vizibilă prin care Biserica împarte harul nevăzut. Este de la sine înţeles că harul lui Dumnezeu nu depinde de mijloacele materiale. Dumnezeu nu are nevoie nici de slujbe, nici de rugăciuni, nici de taine. ,,Înainte de a vă ruga Lui” trimite El harul peste toate cele. Dar noi, simţurile noastre, au nevoie de o întărire, o dovadă, o demonstraţie, şi aşa cum Hristos S-a folosit de mijloace senzoriale: punerea mâinilor, cuvânt, salivă, tină – în acelaşi mod poate şi Biserica Sa să utilizeze expresia exterioară.

Se consideră de obicei a fi şapte taine, dar numărul lor nu este stabilit dogmatic: nu a fost hotărât de părinţii Bisericii la vreun sinod. Nu s-a stabilit nici ,,ştiinţa tainelor”, fiindcă tainele rămân taine şi se întemeiază pe credinţa Bisericii, de netăgăduit, exprimată în cult. Le cunoaştem pentru că participăm la ele, nu altfel. Tainele sunt cu siguranţă cea mai importantă parte a cultului, ,,pulsul” acestuia. Forma rituală actuală a acestora este de neschimbat, conform aceloraşi principii ca şi ale slujbelor religioase: ,,Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (1 Corinteni XIV, 40), care pun graniţa de netrecut pe care se sprijină rânduiala şi unitatea Bisericii.

În taine se dezvăluie cel mai mult Duhul lui Dumnezeu, care pătrunde, sfinţeşte şi împlineşte făptura cu puterea Sa. Dar, asupra omului, puterea săvârşitoare a Duhului este dependentă de voia celui ce o primeşte. Harul nu sileşte libertatea şi nu se opune primirii conştiente. De aceea, lucrarea tainei depinde în cea mai mare măsură de persoana respectivă. Pentru cel indiferent sau îndărătnic poate fi spre păcat şi osândă, spre distrugere, pentru cel credincios fiind însă totdeauna spre sfinţenie şi spre zidire. Şi la fiecare fapt de taină, trebuie spus că nu Cel neschimbat Se schimbă sub acţiunea harului, ci omul – şi anume în măsura în care acesta se pregăteşte pentru efectul tainei.

În toate tainele se foloseşte semnul crucii ca mijloc, iar preotul ca mijlocitor – cu excepţia botezului de necesitate, care poate fi săvârşit de un laic, şi la hirotonirea preotului, la care mijlocitorul este episcop. Dar lucrarea este a întregii Biserici, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh. De aceea preotul nu spune eu botez, eu vă căsătoresc,

ci ,,Se botează robul lui Dumnezeu (N), se cunună ş.a.m.d. în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh[9]”. Doar Dumnezeu însuşi posedă darurile, nu slujitorul nevrednic, preotul. Acesta nu este decât unealta mijlocitoare şi ,,ultimul dintre păcătoşi”. Aceasta este cauza pentru care rugăciunile prevăzute nu sunt privite personal: întreaga Biserică le spune, prin gura preotului, şi nu preotul ca individ. Omul este sub vremi, glasul lui depinde de dispoziţii provizorii: este un păcătos şi de aceea tonul nu e niciodată deplin curat. Dar Biserica, inclusiv cea cerească, este dezlegată de tot ceea ce este prins în timp ori spaţiu, de limitarea ,,privată”: este deasupra tuturor (supraindividuală). De aceea şi cititul în Biserică se supune legilor slujbei religioase: individul se subsumează întregului, trăirea individuală se pleacă în faţa adunării. Se citeşte ,,impersonal”, recitativ.

Botezul este taina care deschide poarta tuturor celorlalte taine. Conform obiceiului iniţial creştin, acesta are loc prin cufundare; spală trupul şi sufletul de păcat: cerurile se deschid ca şi la botezul Domnului în Iordan: omul se naşte din nou, iar balanţa se apleacă în favoarea sufletului. Fără să repună omul în mod mecanic în starea de dinainte de căderea în păcat, botezul oferă posibilitatea ca omul, după lucrarea şi propria sa voie, dezlegată de păcat, să se dezvolte duhovniceşte într-un sens nou. Cel nou botezat a încheiat un legământ cu Dumnezeu, a făgăduit intrarea într-o nouă viaţă de curăţire şi sfinţenie: a primit darul milei Domnului, şi ,,în Hristos s-a şi-mbrăcat”. Dar după botez suntem aruncaţi în pustia ispitelor şi pentru a putea face faţă la făgăduinţa dată este nevoie de anume daruri. Acestea se acordă imediat după botez, prin acelaşi preot, prin taina mirungerii, care corespunde confirmării din Biserica romano-catolică, şi care provine direct din ,,punerea mâinilor” prin care apostolii au împărţit Duh Sfânt peste cei ,,erau numai botezaţi” (Fapte VIII, 15-17 şi XIX, 1-6) Atunci când cel miruns se bucură de pecetea darurilor Sfântului Duh, devine membru deplin al Bisericii apostolice şi al împărăţiei lui Hristos.

În botez devenim creştini, în mirungere membri al Bisericii: din botez ieşim fără de păcat, din mirungere primim puterea să ne opunem păcatului. Dar înclinaţia spre păcat este aşa de mare, că oricum ne lăsăm imediat biruiţi de el. De aceea, am mai primit un remediu şi un sprijin în lupta cu cele rele din noi: taina spovedaniei[10]. O singură lacrimă, un singur suspin sau părere de rău în faţa lui Dumnezeu este de ajuns pentru a primi iertare deplină pentru orice păcat imaginabil. Dar pe deasupra trebuie ca noi înşine să fim conştienţi de păcat şi să-l destăinuim înaintea Domnului iertător. Aici ne ajută mărturisirea. Ne obligăm la cercetarea sinelui, la găsirea cuvintelor cu care să ne destăinuim cele mai ascunse focare de infecţie şi fără grijă să ne dezvăluim răutatea. Recunoaşterea păcatelor se face în faţa lui Hristos însuşi cu întreaga Biserică drept martor, sprijin şi ajutor, în persoana preotului. De aceea nu se intră în amănunte: nu este importantă descrierea faptelor, ci izvorul răului din interior.

Prin puterea ce i-a fost dată de apostoli, preotul îl eliberează pe mărturisitor de păcatul său (Ioan XX, 23). Păcătuind faţă de Hristos, se păcătuieşte şi faţă de Biserică şi pentru că întreaga Biserică - întreaga adunare - iartă aici pe pământ, se iartă şi în cer, primind de pe pământ asigurarea.

Păcatele nu se categorisesc: nu păcatele, ci părerea de rău este hotărâtoare. Şi toate păcatele, fără excepţie sunt iertate – păcatul împotriva Duhului Sfânt fiind de fapt împietrirea totală care face ca voinţa să nu mai lase păcatul şi ca urmare nu se mai poate ierta. În taina lecuirii se trece cu vederea tot trecutul. Curăţit şi cu puteri noi, cel care a primit-o poate merge mai departe. În anumite cazuri, preotul poate da celui ce se spovedeşte un aşa-numit canon (epitimie), sau nevoinţă, un fel de tratament, deşi nu se mai practică prea des acest lucru[11]. Canonul nu este considerat un mijloc de împăcare cu Dumnezeu, şi nici o pedeapsă, ci un medicament pentru păcătosul prea confruntat cu relele. Preotul este medicul investit aici cu prescrierea leacului amar, pacientul îl respectă sau nu, după cum doreşte: peste sufletul lui domneşte doar Domnul.

Autoritatea duhovnicească de a săvârşi tainele i-a fost dată preotului prin taina hirotonirii, care se face prin punerea mâinilor episcopului. Episcopii la rândul lor sunt hirotoniţi de doi sau trei alţi episcopi, care, de altfel, reprezintă cea mai înaltă autoritate bisericească (Matei XVIII, 19-20). Din generaţie în generaţie, punerea mâinilor a continuat chiar din momentul în care Hristos ia ales pe apostoli iar aceştia au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi prin punerea mâinilor. Episcopul primeşte astfel valoarea unui apostol, şi hirotoneşte preot pentru a-l înlocui, şi diaconi ,,pentru a servi la masă” (Fapte VI, 2) la împărtăşit.

Preotul parohiei şi diaconul pot fi căsătoriţi ,,bărbat al unei singure femei” (1 Timotei III, 2 şi 12) deci nu recăsătoriţi, dar episcopul se alege dintre preoţii necăsătoriţi, adică monahi sau văduvi. În primul rând, preotul este săvârşitorul slujbei divine la altar, dar în acelaşi timp el este şi ,,păstorul turmei sale”. El este invitat efectiv să predice măcar în fiecare duminică, dar adesea predica este uitată[12]. Slujba, cu textele sale pline de conţinut, care explică desluşit importanţa zilei cu duhul ei, în mai multe feluri, face ca uneori predica să fie aproape de prisos[13]. Există seminarii de preoţi şi academii duhovniceşti, dar Biserica nu apreciază ,,ştiinţa lumească” necesară pentru a face un preot. Acestuia îi trebuie doar cel mai important lucru: harul Domnului, credinţă şi vrerea sa, deci şi un om fără şcoală poate deveni diacon, preot sau chiar şi episcop[14]. Preotul, în calitate de trimis al episcopului, poate da binecuvântarea apostolică. Astfel, cel ce o primeşte sărută mâna care a dat binecuvântarea, deci nu mâna preotului, ci a apostolului, şi prin cea a apostolului pe cea a lui Hristos, şi nu numai mâna, ci şi crucea pe care mâna a executat-o prin aer: mereu crucea cea de viaţă dătătoare. În preoţia bazată pe continuitate apostolică, se păstrează plinirea Bisericii, chiar dacă nu şi puterea ei. Preotul este păstrătorul şi purtătorul darurilor Sfântului Duh în Biserică, oricât de nevrednic ar fi el, ca persoană particulară. Şi după cum Hristos Şi-a trimis pe ucenicii Săi doi câte doi, tot aşa, orice lucrare a Bisericii se face de către două persoane: episcopul sau preotul, şi ajutorul lui, diaconul. Doar la nevoie poate preotul să execute sfintele slujbe singur, dar niciodată în lipsa a cel puţin un membru al adunării - ,,corul”. Pentru că natura slujirii este dublă. În dependenţa celor doi se găseşte ascunsă comoara de dragoste şi smerenie: este darul pe care îl primeşte şi în acelaşi timp îl dă duhul Bisericii. Iar slujirea întru dragoste face puterea Bisericii.

În taina cununiei, Biserica binecuvântează prin preot bărbatul şi femeia pentru viaţa lor împreună şi cheamă harul Domnului, care reprezintă un ajutor de neînlăturat pentru a se menţine curăţenia lor în sens creştinesc, atât sufletesc cât şi trupesc. Căsătoria a fost instituită de Dumnezeu: Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie. În plus, aceasta este un tablou al relaţiei dintre Hristos şi adunare, şi ,,taina (mysterion) aceasta, mare este”. (Efeseni V, 32). Credinţa este premiza căsniciei adevărate: imediat ce soţia devine pentru soţ una din femei, iar soţul unul din bărbaţi pentru soţie, relaţia ,,bărbat şi femeie” dintre ei se desface, şi devine doar aparentă. Necredinţa – adulterul - în căsnicie este singura cauză a desfacerii ei. (Matei V, 32)[15]. Biserica susţine deci, acest lucru, chiar dacă practic nu a fost foarte severă, atunci când unul din cei doi s-a lăsat pradă unor influenţe străine.

Din secolul XIII s-a considerat că maslul este una din cele şapte taine ale Bisericii; aceasta se bizuie pe Epistola lui Iacob, capitolul V, versetul 14: ,,Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.” Fiindcă se vorbeşte de acest lucru de mai multe ori, această taină se săvârşeşte de mai mulţi preoţi, cel mai bine de şapte. Dar întrucât este greu a aduna atâţia preoţi la un loc, de obicei se săvârşeşte chiar şi de unul singur. ,,şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav” continuă apostolul Iacob, ,,şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”. Aşa şi nu altfel spune taina: se invocă putere de sus, pentru trup şi pentru suflet. De fiecare dată când omul se îmbolnăveşte, acesta poate lua puteri de la Sfântul maslu, care se poate repeta ori de câte ori este nevoie pentru una şi aceeaşi persoană. Maslul nu are de-a face cu ,,extrema unctio”. Imediat după maslu, bolnavul obişnuieşte să ia şi Sfânta împărtăşanie. La fel se întâmplă şi după taina tămăduirii, a spovedaniei: rareori are loc fără a fi urmată de împărtăşanie; împărtăşania, deci, de obicei este precedată de mărturisire şi vindecare[16].

Taina împărtăşaniei (euharistia) este taina centrală în jurul căreia se unesc toate celelalte. Aici se întrupează legătura dintre duh şi materie, aici se uneşte nevăzut ,,Cel Carele pretutindenea este şi toate le plineşte” într-un punct central: pâinea şi vinul prefăcându-le întru trupul şi sângele lui Hristos. Cu trup S-a urcat Hristos la ceruri şi şade trupeşte de-a dreapta Tatălui: trupeşte Se aduce pe Sine în jertfa cea fără de sânge pentru noi, şi este cuprins în Sfânta împărtăşanie care se uneşte cu trupul nostru. Acest lucru se săvârşeşte oriunde, oricând şi mereu, şi nedespărţit. Legăturile materiei se desfac de spaţiu şi timp şi întâlnesc dezlegarea întru duhul. Nu se caută şi nici nu se dă vreo explicaţie la aceasta. Aici nu mai încape discuţie cum că ,,de ce” sau ,,cum” sau ,,care e semnificaţia”. Grăitor este că : Hristos a frânt pâinea şi a zis: Acesta este Trupul Meu, că a luat paharul şi a zis: Acesta este Sângele Meu. Aşadar este Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu mai e nevoie de nimic altceva. Luaţi, mâncaţi, a spus El, şi: beţi dintru acesta toţi. Pentru cel credincios, o viaţă fără de împărtăşanie, este foamete şi moarte sufletească. Măcar o dată pe an, în Postul cel mare de dinaintea Paştelui, merge la potirul

întins de preot şi are parte de sfinţenie şi de putinţa de a atinge viaţa veşnică. Copiii care au fost botezaţi şi care încă nu pot merge, sunt aduşi la altar înaintea porţilor împărăteşti, unde stă preotul. ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine” – chiar şi ei au parte de Sfânta împărtăşanie.

Cu o mică linguriţă împarte preotul împărtăşania, sub cele două forme ale sale: Trupul şi Sângele. Diaconul stă alături şi urmăreşte având grijă ca nimic să nu se răspândească, pentru că prefacerea a avut loc, indiferent dacă a fost consumată sau nu împărtăşania. Elementele care se aduc pentru aceasta sunt: vinul, de obicei roşu, de struguri amestecat cu apă, şi pâine dospită de grâu curat (artos), care se coace doar în vederea acestui lucru, sub formă de mici pâiniţe rotunde ,,prescuri” (prosforá) - corespunzând pâinilor aduse de primii creştini la adunările lor, de frângerea pâinii întru

dragoste creştinească. O amintire a acesteia este oferirea de anafură închinătorilor Bisericii, adică de pâine care nu a fost folosită, şi rămasă la sfârşitul slujbei. Sfânta Împărtăşanie este punctul central al întregii Biserici: unirea tuturor ce dau şi primesc dragostea lor, întru Dumnezeul om şi omul îndumnezeit prin Dumnezeul întrupat în om şi adus pentru noi. Biserica pământească şi cea cerească se unesc într-o singură cântare de bucurie: Sfânt, Sfânt, Sfânt… Aceasta este cea mai înaltă rugăciune: rugăciunea îngerească: lauda Domnului. Aceasta pătrunde toate sfintele slujbe: Slavă Ţie, Doamne… Aceasta este respiraţia Bisericii.

Limitele dintre viaţă şi moarte, dintre clipa de acum şi veşnicie, dintre cer şi pământ, se desfac întru Hristos. Dumnezeu se face trupesc, omul se îndumnezeieşte. Acestuia i se oferă posibilitatea de a deveni iluminat nu numai sufleteşte, dar şi deplin trupeşte, ca întreaga lui persoană să aibă parte de Lumină.

ÎMPĂRĂŢIA

Prefacerea elementelor împărtăşaniei nu se face mecanic, brusc; aceasta este intim legată de fiinţa omenească a lui Hristos, şi nu se poate clinti din acest context. Prefacerea este o culme şi o împlinire a arătării dumnezeieşti, care are loc mereu în Sfânta liturghie. Privirea se îndreaptă în sus. Cele pământeşti se pleacă şi devin fără de importanţă. Marta se dă înapoi, Maria iese înainte: ea a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea (Luca X, 42). Cele lumeşti, cuprinzând şi răutatea, sunt trecătoare. Doar cele cereşti nu se iau de la noi: doar Cel Înviat dă viaţă veşnică.

Iară şi iară Biserica trăieşte minunea învierii. Orice duminică este închinată învierii. Duminicile nu se îngenunchează, aşa arată tradiţia, încă de la începuturi: pentru că iei parte la învierea Domnului. Este o întâmplare a prezentului: acum şi aici. Chiar acum şi chiar aici… Pătrunde în întreaga viaţă a Bisericii. Chiar acum face Domnul făptura, puternicul psalm 104 dând ritmul întregii zile liturgice la vecernie. Chiar acum şi aici se închid porţile raiului pentru om, şi se închid uşile la altar. Chiar acum şi aici se deschid din nou, când sosirea Luminii aminteşte aceasta în timpul liturghiei… Şi astfel se repetă întreg procesul de restabilire în liturghia zilnică.

La fel şi cu sărbătorile de peste an. Naşterea şi Botezul Domnului, pogorârea Sfântului Duh, Boboteaza, tăierea capului Sfântul Ioan Botezătorul - toate se săvârşesc în prezent, Biserica le trăieşte. Nu ca simbol sau ca imagine, nu ca o aducere aminte, ci ca pe nişte lucruri care se petrec cu adevărat aievea. Sărbătoarea sărbătorilor şi praznicul praznicelor: Paştele. Atunci se adună întreaga Biserică în templu, la miezul nopţii, la ora doisprezece, pentru a auzi vestea cea mare: Hristos a înviat! S-a postit patruzeci de zile; cu ramuri L-au întâmpinat pe Hristos de Florii la intrarea în Ierusalim, cu o săptămână înainte, şi de atunci au fost alături de El pe tot parcursul săptămânii mari, săptămâna patimilor: la cina cea de taină, la spălarea picioarelor, la trădarea lui Iuda, la batjocurile şi la răstignirea Domnului, la punerea Lui în mormânt, toate fiind slujbe mari, bogate, şi foarte asemănătoare celor descrise în Ierusalim încă din secolul IV.

,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” cântă corul.

„Hristos a înviat!” strigă preotul, şi: „Adevărat a înviat!” răspunde mulţimea, toţi cu lumânări aprinse în mâini.

,,Ziua învierii: să ne luminăm şi să ne veselim. Să spunem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere, şi să strigăm: Hristos a înviat din morţi…”



Cu bucurie ne îmbrăţişăm, în timp ce cântările urmează cu repeziciune una după alta. Aici nu mai e nevoie de argumente şi de explicaţii, e vorba doar de trăirea interioară, de trăirea colectivă, de a lua parte cu toată suflarea la duhul Bisericii. Chiar dacă înţelegerea omenească este limitată şi trecătoare. Dar sentimentul prezenţei nemijlocite se întinde de la Înviere la zilele de apoi, până la venirea Domnului şi la ziua Judecăţii. Atunci, totul se va săvârşi la un semn: şi acest lucru va fi deja mâine, azi, acum, în clipa următoare. ,,Că vremea s-a scurtat de acum”. (1 Corinteni VII, 29) Nu mai e vreme, încă din timpurile apostolilor nu mai e vreme. N-avem timp niciodată. Cu trâmbiţa apocalipsei ţiuind deja în urechi, omul păcătos nu mai are nimic altceva de făcut decât să apeleze la mila Judecătorului revelat în Hristos. Cucerit, I se închină: „Miluieşte-mă Dumnezeule!” Psalmul 50 este cel mai învăţat dintre toţi[17]. Şi ceea ce este deosebit, este că nădejdea în mila Domnului este biruitoare mai mereu. Cu toată anatema dată de cel de al cincilea sinod asupra lui Origen, (la anul 553), care vorbeşte de mântuirea tuturor, chiar şi a diavolului, datorată dragostei Domnului cel atotţiitor, (apocatástasis), în Biserică trăieşte în ascuns o asemenea speranţă, care nu a fost înlăturată chiar de toţi teologii.

Dragostea este până la urmă puterea covârşitoare, iar răutatea doar un segment temporar, osândită a cădea întru mila atotbiruitoare a lui Dumnezeu, chiar şi ea… ,,Ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni XV, 28)[18]. Dar şi acest ultim fapt, are loc acum şi aici: ,,s-a apropiat împărăţia cerurilor” Omul dobândeşte aceasta prin revelaţie, în imediata apropiere a Domnului: posesiunea vieţii veşnice, începutul şi sfârşitul. Împărăţia cerurilor o caută omul: aceasta este conţinutul şi lumina întregii lui vieţi şi punctul central. ,,Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33). Toate celelalte - însemnând orice ar putea ajuta creştinul şi

întreaga Biserică pentru ca aici, pe pământ să poată căuta împărăţia cerurilor. Nici un fel de priviri rătăcite asupra intereselor de moment nu ar trebui, de aceea, să umbrească lucrul cel mai important: căutarea lui Dumnezeu, aflarea Lui. ,,Căutaţi mai întâi împărăţia Lui …” după aceea, dar numai după aceea, ni se dau toate celelalte - în cantitatea şi sub forma pe care o consideră Domnul de folos pentru noi. Aceasta poate fi bogăţie, sau sărăcie şi nevoinţe; poate fi înflorire sau aparentă oprimare: ,,Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani VIII, 28). De această idee este pătrunsă toată Biserica, de la rugăciunea smeritului în chilie, până la implicarea Bisericii în viaţa şi ,,politica culturală” sau mai bine zis, în cele lipsite de prezenţa ei.

Pe aceeaşi piatră se întemeiază şi expresia cea mai înaltă a smereniei: viaţa monahală. Mănăstirea nu are altă menire decât aceea de a fi un loc retras pentru cel ce caută împărăţia cerurilor. Problemele sociale sau igienice nu sunt de interes, la fel ca şi cele pământesc-culturale: tot ceea ce are loc aici priveşte pe cel ce cu toată fiinţa caută, ,,însetează de dreptate”, doreşte împărăţia şi Dreptatea, - dreptatea Lui, nu cea omenească.

Mănăstirile păstrează în totalitate şi unitar – nu există ordine călugăreşti - regulile stabilite de VASILE CEL MARE cu idealul său monahal din secolul XIV: rugăciunea stăruitoare a ascetului depărtat de lume, care caută să urmeze lui Hristos şi renunţarea totală a voii sale pentru a obţine pe a Lui. Prin rugăciune şi înfrânarea cărnii – mai ales prin munca fizică şi prin ascultare, privegherea şi postul ca unelte, dar nu considerate ca datorie în sine, călugărul învaţă să se lepede de sine şi să îşi ,,urască” ,,chiar şi sufletul său însuşi” (Luca XIV, 26). El înţelege că nu trebuie să se lase pradă plăcerilor extatice: acestea sunt considerate necuviinţe duhovniceşti. Este avertizat să nu primească vedenii sau glasuri de dincolo: cel mai adesea acestea sunt autoamăgiri, aduse de diavol. Stigmatizările sau altele asemenea sunt privite ca nesănătoase.

Calea cea îngustă nu cuprinde altceva decât lupta, curajul, nevoinţa: nevoinţele crucii. Nici nu se aşteaptă la altceva. Învăţătorii săi sunt marii nevoitori ai pustiei Egiptului, ai Siriei şi Palestinei, cu idealul lor frust şi treaz. Aceşti sfinţi părinţi din primele secole creştine şi ceilalţi inspiraţi scriitori de mai târziu, sunt citiţi cu ardoare nu numai de monahi, dar şi de toţi căutătorii adevăraţi. Cu smerenia şi blânda lor sfinţenie şi cu marea lor experienţă de viaţă aceştia sunt învăţători iscusiţi şi conducători încercaţi în aplicarea practică a mesajului Evangheliilor. Din momentul când s-au redescoperit în secolul XVIII[19], tradiţia sfintelor nevoinţe, fie orală, fie scrisă, se întemeiază exclusiv pe aceştia. Şi ei învaţă că împărăţia lui Dumnezeu vine pe furiş: şi omul ,,doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el”. (Marcu IV, 27) Pentru că împărăţia cerurilor este aproape: ea ,,se află în voi” şi acolo trebuie să o căutaţi. ,,Ia-ţi curajul să intri în cămara cea mai ascunsă a sufletului tău şi acolo vei vedea cerul, fiindcă ele sunt una, şi dacă vei păşi într-una din ele le vezi pe amândouă. Scara împărăţiei este în tine, ascunsă în sufletul tău.” Aşa spune ISAAC SIRUL, probabil cel mai profund din aceşti sfinţi, şi coborârea în propria ta cămară sufletească şi lămurirea curată a ei, cu ajutorul Domnului, din toate gândurile şi impulsurile stricătoare este ,,ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”. Acesta este drumul către inima despătimită curat, care încă de pe acest pământ poate avea parte de hrana îngerească: contemplarea Domnului. Dar acest lucru se face în smerenie şi în ascuns, conştientizând propria greşeală. În fiecare moment cerşind în cea mai mizeră şi mai ruptă îmbrăcăminte, întinzând o mână şi suspinând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Doar un asemenea om sărac cu duhul se poate apropia de sfânta împărăţie: pe el îl aud cerurile (lui îi aparţine împărăţia cerurilor. Acum şi pururea şi în vecii vecilor.


RUGĂCIUNEA ULTIMILOR PĂRINŢI DE LA OPTINA


Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi. Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine. Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile. Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă. Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate cele spuse şi făptuite de mine. Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt. Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni. Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să primesc tot ce vine în ziua aceasta. Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc. Amin.


Sursa: Cartea -Credinta si Trairea Ortodoxiei