Despre Durerile Oamenilor - Pr.Arsenie Boca

Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor
Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor - sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. - unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturi­site căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o ostenea­lă oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiind că pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai aler­gat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că 1-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mus­tră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiti că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dum­nezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cu­prindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Durnnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. - Cu păcatele nemărturisite are Dumne­zeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necu­noştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (ca­non) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicia.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră de­cât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturi­site de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumne­zeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele ne­mărturisite ale voastre cad acelea-s verigile dia­volului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-înşii duhul sata­nei, care li se face dumnezeul lor: „N-au crezut adevărului şi nu 1-au primit; iată 1e-a trimis Dum­nezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amă­girea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâini; întinse a milei lui Dumne­zeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: „în zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea dureri­lor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oa­meni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întin­dere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o mature afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină (şi nu numai). Aşa se face că: „vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”(Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor - care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat - şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pen­tru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvân­tul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumne­zeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la via­ţă curată şi la învăţătura drept-măritoare a Bise­ricii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scau­nul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de prooro­cul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari de­părtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tân­dălit, şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvân­tul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta 1-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruine­ze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potri­vească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, fă­cută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

„Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat se­ceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vo­uă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucru­rile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiti că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lu­crurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cu­vintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dum­nezeu prin gura proorocului David: „Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi gre­şeala mea n-am ascuns-o şi am zis: ,,Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pe­deapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru neca­zurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădele­gilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Neca­zurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care ve­niţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemăr­turisite, căci pe acestea le urmăreşfie sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice:

«Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu»(Ps. 31,6). Ce trebuie să facem? Să ne mărturi­sim toate fărădelegile noastre fără nici o ascun­dere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n via­ţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sa­bia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotri­va ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedrep­tatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de pă­catele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi pă­catul e acel cuvânt zis de vecina, de sora sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumne­zeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cunu­nat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fără­delege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat gre­şalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de re­lele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor să­geta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca ast­fel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te în­drepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-1 mărturiseşti preotului -(şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-1 auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vino­vată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti , dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei trimisă fi­ind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recu­noaşte-ţi păcatul tău şi spune-1 sub patrafir la preot, ca să nu mai atâme pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: „Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina”(Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dum­nezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care 1-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie cu­rată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-1 minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua neca­zului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps.49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-1 cru­cea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le tri­mite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pe­deapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestema, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să co­boare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă su­fletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie cu­rată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Despre spovedanie

La spovedanie nu trebuie să spui păcatele de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dez­legat şi pe care nu le-ai mai repetat. Altfel ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin Spovedanie.

Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoanele cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci, să te osândeşti numai pe tine.

Sfinţii Părinţi îi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci să le recu­noască în general, pentru ca nu cumva luându-le pe toate în parte, să dea prilej de sminteală su­fletului său, cât şi duhovnicului.

Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te că­ieşti de păcate fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică nu-ţi aduci aminte de pocăinţă decât în chip rece şi indiferent.

Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate; nu ai recunoscut şi nu ai notat că tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În cele patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. În esenţă ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în păcat.

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric:

Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asu­pra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, ca nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu - căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bu­curie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o plă­cere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, iar gândurile despre Dumnezeu constituie o greutate, o urâciune şi o uscăciune. Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu săvârşită prin rugăciune m-ar fi hrănit şi m-ar fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfăta în rugăciu­ne, eu simt o greutate tocmai în timpul în care mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de alt lucru mai mărunt, nu mai ca să pun capăt rugăciunii. Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, când mă aflu în prezenta Lui mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva, se gândeşte neîncetat, tot timpul, numai la această persoană, şi-o închipuieşte, se gândeşte la ea şi în orice ocupa­ţie iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă în 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, ca să mă înflăcărez cu dragostea Lui, iar restul de 23 de ore, le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi. În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre lucrurile mici pentru suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Nevrând să as­cult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi mai multă cunoştintă de ştiinţele lumii, de pildă în ştiinţele economice, iar învăţăturile Legilor Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socotesc că toate acestea, departe de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua de care trebuie să mă ocup numai în timpul liber şi numai aşa… în treacăt. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui -„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” - spune Domnul nostru Iisus Hristos, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare când spune - „drept dovadă că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte po­runcile Sale”.

2. Nu am dragoste către aproapele.Că de­parte de a mă hotărî să-mi pun, potrivit Evangheliei, sufletul meu pentru binele aproapelui, eu nu jertfesc nici măcar cinstea, fericirea şi li­niştea mea pentru binele aproapelui. Dacă 1-aş fi iubit potrivit poruncii Evangheliei, ca pe mine însumi, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple de fericire şi pe mine, pe câtă vreme eu care ascult cu mai multă curiozitate povestirile privitoare la neno­rocirile aproapelui, nu mă interesează, sau ceea ce este o crimă şi mai mare, parcă găsesc o plă­cere în toate acestea. Eu nu acopăr cu dragostea faptele cele rele ale fratelui meu, ci le răspândesc; văzându-i bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă bucur ca şi cum ar fi şi ale mele pro­prii, ci ca şi orice lucru străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de invidie şi dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă eu a fi fost bine încredinţat că fără nici o îndoială dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, şi răs­plată pentru faptele pământeşti, atunci fără în­cetare m-aş fi gândit la toate acestea. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit, pe când eu nu mi-am trăit viaţa aceasta ca un pribeag ca­re este gata să intre în patria lui, ci dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşi­tul vieţii de aici îl socotesc ca un fel de margine a existenţei mele. Un gând tainic se umbreşte în inima mea: Cine ştie ce va fi după moarte?! Chiar dacă zic că eu cred în nemurire o zic nu­mai din gură nu din convingere, iar inima mea rămâne departe de credinţa puternică în viaţa cea veşnică. Dacă Sfânta Evanghelie, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, eu m-aş fi ocupat mereu de ea, aş fi învăţat-o, m-aş fi desfătat cu citirea ei, şi chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi trezit în mine o adâncă evlavie. Înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt prime în paginile ei, m-ar fi umplut de bucurie, m-ar fi desfătat în învăţăturile Legii Domnului şi noaptea - m-aş fi hrănit cu ele, cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la îm­plinirea poruncilor ei. Nimic din cele pămân­teşti nu ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi totuşi eu, chiar dacă din când în când mai citesc din Cuvântul Domnu­lui, aceasta o fac fie dintr-o necesitate, fie din curiozitate ştiindcă şi încă din astfel de împre­jurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei şi simt cum mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes, ca şi cum aş fi în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici un fel de roadă şi chiar bucuria o schimb pe orice fel de carte lumească în care găsesc mai multă plăcere şi multe subiecte pline de interes.

4. Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine. Tot faptele mele afirmă următorul lucru: vă­zând în mine ceva bun, doresc să-1 scot la ivea­lă, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât el. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-1 acopăr cu aparenţe - cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consi­der drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să pre­ţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai pă­cătoasă decât aceasta? Situţia duhurilor întu­necate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât ace­ea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechib­zuită pe care o recunosc în mine însumi.

Sfat pentru mărturisit

- Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n -are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, să avem mă­car chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn şi orice altceva - de la acestea să ne întoarcem. Abia atunci cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

- Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şer­pii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

- Cine va ajunge la cuget curat, ascultă de­săvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

- Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, altă dată var nestins. Căci zice: „Unul zidind şi altul stri­când, ce folos au fără numai osteneală în zadar”

- Să nu ne speriem văzând că şi după măr­turisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

- Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au în­tors-o. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

Gândurile şi vicleniile lor

Gândurile vin în minte de la fire, de la Dum­nezeu şi de la diavol.

De la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul şi celelalte.

De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum şi atenţionările conştiinţei şi altele asemenea.

De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum şi toate pasiu­nile. Şi o altă caracteristică a lui este că sileşte omul la toate extremele care-i sunt peste putere.

Mintea, nu creierul, trebuie să ştie să deose­bească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morţii.

Toate acestea ca gânduri.

Dar diavolul încurcă lucrurile şi altfel, le strâmbă! Strâmbă şi cele ale firii, îmbiind firea la toate denaturările şi exagerările ca s-o uzeze şi s-o înnebunească după tot felul de plăceri egoiste.

Strâmbă şi cele ale lui Dumnezeu. Dacă mintea nu ia aminte, diavolul face cu omul cum face cu sectarii. Trage în greşeală pe om să nu asculte de orice rânduială ci numai de mintea din capul lui, în care el, diavolul, e profesor.

Ce interesează aici, cu deosebire, e ce face diavolul cu instinctele primare ale omului, cum le degradează, cum le exagerează… prezentân­du-le ca drepturi la ceva -„minţind că asta-i li­bertatea lui” (gen drepturile omului trâmbiţate de comunitatea europeană). Că asta-i el (omul) şi al­tceva nimic. De cumva omul crescând află că mai are şi minte şi suflet, le umflă de mândrie, de aroganţă, de suficienţă de sine, de neas­cultare şi îndărătnicie.

O altă caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu „învăţăturile lui”. Obse­siile sexuale, de pildă. Acestea sunt gânduri care ciocănesc la cap până îl biruie şi îl duc la învoială pe bietul om neatent, îl duc la faptă şi îl aruncă în păcat. Plăcerea mincinoasă şi de-o clipă a căderii în păcat devine cleiul memoriei şi se face deprindere care de acum va cere o re­petiţie continuă şi omul pierde stăpânirea de sine şi merge în calea păcatului până la istovire prin moarte şi nu moarte bună ci moarte a minţii mai întâi - că a fost prima de vină. Nevrozele, psiho­zele sunt efectul denaturării acestui instinct pri­mar al firii în câteva generaţii succesive dar pot apare şi într-o generaţie dată. Deci omul condus fără să-şi dea seama de diavol a declanşat exploziv un instinct al firii. Astfel deci a slăbit firea minţii, a slăbit stăpânirea de sine, a acope­rit mustrarea de conştiinţă, care acum ea face explozie şi găsind mintea slăbită o alungă în schizofrenie, în paranoia şi în alte nenorociri nervoase.

Calea călugăriei nu e după fire; ea e mai presus de fire, ca atare cere o putere în plus. Se înţelege că e o putere mai presus de fire de la Dumnezeu dar şi o capacitate biologică de re­zistenţă faţă de pisălogeala obsesiei, a tensiunii firii sau a povârnişului denaturării.

Când au zis ucenicii Mântuitorului într-un context: „Nu e bine a se însoţi omul cu femeie“, iar Domnul Hristos, Autorul omului, le-a răspuns:„Cuvântul acesta nu-l pot cuprinde decât aceia că­rora le este dat”.

Cum dat? Dat în conştiinţa lui genetică, mai înainte de a fi vreuna din zilele lui pe pământ. Dat ca destin cu ajutorul orânduirii speciale, a unor gene… în cromozomii săi specifici xx sau yy, ca tensiunea lor cea după fire să poată favo­riza convertirea iubirii fizice - pentru o singură persoană, opusă sexului - în iubire duhovniceas­că universală pentru toţi oamenii oricum ar fi ei.

Potrivnicul (diavolul) e îngăduit să ispiteas­că trupul şi sufletul cu plăcerile patimilor: sen­zualitatea, lăcomia, luxul, slava deşartă, ispita puterii sau a măririi trecătoare, a mândriei sau aroganţei, cu patima proprietăţii, sau poate ispiti omul făcându-1 să intre în contextul unei concepţii de viaţă diametral opuse Revelaţiei. Toa­te patimile dezlănţuie o concurenţă pe bunurile lumii acesteia încât oamenii se văd unii pe alţii duş­mani de moarte şi ajung la crime şi războaie.

Iubirea de oameni e înfrântă de egoisme an­tagonice sau demonice. Oamenii pot înnebuni dacă rămân sau oftează cu exclusivitate numai pentru viaţa de acum şi de aici. Libertatea lor cu care sunt împodobiţi de creaţie nefolosind-o sub îndrumarea lui Dumnezeu ajung în cea mai demonică robie şi omul e pierdut cu voia şi cu mintea lui. Deci, de ce e îngăduită devierea şi potrivnicul? Ca să se vadă încotro înclină liber­tatea duhului nostru şi de acea direcţie să aibă parte în veci. „Iată, pus-am înaintea feţei voastre apa şi focul, viaţa şi moartea; spre care veţi întinde mâna, pe aceea veţi avea-o” (Isus Sirah 15, 16-17; Deut. 30,16).

Numai între contrarii se desăvârşeşte iubirea.

Gândurile lui sarsailă îşi pierd puterea când sunt spuse, denunţate la preot. Mai greu este cu neajunsurile ereditare ţesute în fire. La obârşie şi acestea tot pe cel viclean îl au la rădăcină. Sunt neputinţe ereditare de care greu scapi, ba de unele din ele nu scapi. Exemplu: alcoolismul bunicilor, străbunicilor, se soldează în urmaşi cu un creier mai slab. Descendenţii acestora merg până la al treilea neam Sfânta Scriptură pomeneşte şi de al patrulea neam…, de-al cin­cilea neam nu mai spune nimic, dovadă că s-a stins neamul acesta.

Orice lămurire luminată nu poate înlocui ce­lulele nervoase distruse de alcool. Sunt deci şi im­posibilităţi de luptă cu poverile ereditare. Pe îna­intaşi să-i iertăm şi cu asta îi ajutăm la judecată.

Pentru slava deşartă munciţi mult, mai mult ca pentru smerenie. Faceţi mai bine şi îmbună­tăţiţi locul cât puteţi mai mult dar nu pentru a fi laudă ci pentru a vă însemna sufletele voastre.

Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumne­zeu n-o căutaţi? „Nu puteţi sluji la doi domni” şi la cel cu slavă deşartă şi la cel cu slavă adevă­rată. Gândiţi-vă bine!

Cel mai bun semn că în noi nu există nici măcar un început de dragoste pentru Dumne­zeu este greutatea de a-I sluji lui Dumnezeu, când nu vrem să ne îndeplinim deloc datoriile noastre privitoare la El. Cineva i-a spus lui Avva Agaton: „Mi s-a dat poruncă, dar îndepli­nirea poruncii e legată de necazuri; vreau să în­deplinesc porunca, dar mi-e frică de necazuri”. Bătrânul i-a răspuns: „Dacă ai fi avut dragoste, ai fi îndeplinit porunca şi ai fi biruit necazurile”.

Să nu-mi spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, acestea nu sunt decât simple cuvinte, arată dra­gostea cu fapta.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii (de Dumnezeu), dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.

Iubeşte (pe Dumnezeu) şi vei proceda cu drep­tate în orice prilej. Acest principiu duhovnicesc te va învăţa cum să procedezi în toate împrejurările.

Nu va lumina candela fără untdelemn nici rugăciunea nu va lumina duhul fără iubire. Fu­mul de tămâie nu se va ridica fără foc, nici rugă­ciunea nu se va ridica la Dumnezeu fără dragos­te. Iubirea de Dumnezeu toate le întoarce în mijloace pentru mântuirea şi fericirea noastră.

Un destin înţeles

Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-1 găsească sau fără să ştie că 1-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a as­cuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oa­meni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dum­nezeu, care prin om trebuie să devină creaţie.

În creştinism omul este ridicat până la cins­tea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii (talentele) - sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viaţa (pământească) nu e un scop în sine ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare, să se tre­zească într-o doctrină fără de libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsa­bilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumne­zeu? Şi cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi-a dat de făcut?

Lucrătorii viei angajaţi de Dumnezeu, ico­nomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat destinul? Mozaicii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a tre­cutului - Sfânta Scriptură - nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor în sensul lui Dum­nezeu, ci în sensul (dorit de ei al) unei împărăţii pământeşti? Marea răspundere a lui Israel a ră­mas tocmai vinovăţia că nu s-au integrat în vii­torul pe care-1 destinase Dumnezeu Scripturii.

Dar iată că vine cineva la Praznicul Paştilor în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, plăcut la chip, cu ochii frumoşi şi păr bălai ca odinioară strămoşul lui, David, (Regi 16,22) Care Îşi înţe­lege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toţi capii de familie erau îndatoraţi de reli­gie să vină la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era şi praznicul Paştilor iudeilor, care comemora ieşirea evreilor din robia Egip­tului, dar mai însemna şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era ţinută în Praznicul Paştilor şi jertfa pe altarul templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean, spre apărarea de îngerul morţii care pedepsea Egiptul.

Când a văzut copilul Iisus jertfa şi arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii S-a identificat durerii mielului şi deodată I s-a deschis taina ce preînchipuie această jertfă. Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat dintr-o dată, într-o lu­mină nouă de viitor, întrebările pe care avea să le pună rabinilor de îndată ce-i va putea prinde de vorbă. De aceea, după praznic, Iisus nici gând nu avea să se întoarcă acasă, până ce nu afla tot ce-L ardea pe El. Cum Iisus avea 12 ani, vârsta de trecere între copii şi tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a templului - printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus. Într-o aripă a templului (întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură), preoţii ţineau curs de îndrumare prin întrebări şi răspunsuri, în felul în care erau mai de mult şcolile profeţilor.

Iisus era printre mozareţii templului, în­trebându-i şi răspunzându-le din Scriptură des­pre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau Copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi pu­teau da seama că vorbesc cu un Copil ce Şi-a înţeles destinul: misiunea pe care o avea în lume de a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umi­linţă de copil, Iisus repetă textele din profeţi, arătând înţelesuri mai adânci pe care mozareţii le treceau cu vederea. Copilul îi întreba mai des despre locul din Isaia, în care sunt profeţite suferinţele lui Mesia, şi din Psalmi, despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Dacă de la această în­tâlnire a lui Iisus cu mai marii templului s-ar fi mers mai înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru ale religiei, şi când Iisus, la 30 de ani - vârsta legală ce dădea dreptul de a învăţa, ar fi înce­put să propovăduiască, ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor.

Bătrânii vedeau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât prin cercul lor îngust. Copilul le mişca inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încearcă să le dea învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scriptu­rilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâm­farea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe. De aceea Iisus le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii iar El şcolarul. Era singura cale de a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recu­noască şi o altă interpretare a Scripturilor, decât aceea care le satisfăcea pofta de dominaţie.

Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor me­sianice ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.

Au trecut 3 zile frumoase pentru Iisus, nu însă şi pentru Iosif şi Maria, Maica Sa, care-L căutau deznădăjduiţi. Când Îl găsesc între bă­trâni, mama Îi face o duioasă dojană -„Ce ne-ai făcut? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam!” La aceste cuvinte ale mamei, copilul răspunde într-un grai neînţeles: -„Nu ştiaţi, că în casa Tatălui Meu se cade să fiu?” Iisus aflase cine era şi ce avea de făcut.

Iată un destin înţeles la 12 ani. Întâlnirea cu jertfa din templu şi cu rabinii, I-a făcut lui Iisus revelarea destinului. Deşi acesta ar fi trebuit să fie cunoscut de ei după Scripturi, iată Iisus Şi-1 cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.

Dreptul Simeon Îl cunoaşte pe Copil acum 12 ani, în acelaşi templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-1 cunoască şi ei. Acesta din copilărie, ars de o rază a destinului, aştepta…

Oamenii nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire a înzestrat Providenţa pe Copilaşul acesta Căruia I-a încredinţat marea misiune a mântuirii oa­menilor. De atunci nu mai este între oameni destin mai mare decât al lui Iisus. Iar Iisus Şi-a asociat la acelaşi destin al Său pe toţi ucenicii Săi din veacuri. A fi gura Lui, a fi inima Lui că­tre orice necăjit al lumii, a face din viaţa ta viaţa Lui. Aşa cum şi Sfântul Pavel îşi interpreta destinul -„Mie a vieţui este Hristos, iar a muri (pentru El), este DOBÂNDĂ” (Filip. 1,21). De atunci Iisus dă omului şi toată energia Lui di­vină. Iisus este un destin întruchipat.

- Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!

Despre momentul morţii

Pentru îneţelerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după ne­voinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi’ şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibili­tatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot nea­mul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin asculta­rea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării, Îna­inte de Hristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne pu­tem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea ori­ginară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos. Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos - jertfa - a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemu­ritor, ţinându-1 închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra tru­pului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitu­dine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabi­lit chipul ce se desfigurase, am văzut slava ase­mănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţe­lege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situatii extreme, lă­sând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

- O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, nu­mai natură, numai chip.

- Cealaltă extremă o formează starea suflete­lor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării: asemănarea, desăvârşi­rea, slava îndumnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele.

1. În prima extremă: trupul slăbeşte, legă­tura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pămân­tească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om. În reali­tate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufle­tul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confir­me obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-1 ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştintă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală - deci imponderabilă - ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufle­tului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care 1-a conside­rat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufle­tul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, cre­zută de el „fictivă”, strigă aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

- Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei ,,unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e„legat” de o făptură spirituală descă­tuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-1 poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicide­cum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întu­nericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pămân­tească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, pu­teau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stârnesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen. Faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existen­ţei, declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pă­mântească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conşti­inţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti , apoi întâlnirea brutală în cale a făptu­rilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemă­nării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu 1-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-1 depă­şesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-1 ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se ve­de la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum în­tinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la aceas­tă constatare a chipului său demonic în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o pri­mească „în fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţe­sut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea pa­timilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei ade­vărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemai­având posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede su­fletul că a greşit calea, stând de dragul patimi­lor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate de­veni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a su­fletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinu­ieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubi­rea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doi­sprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem în­tâmplându-se şi ca o măsură exigentă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca su­fletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăi­toare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea cedincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoilă de sata­na, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup.

Începem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al exis­tenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Con­ştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împre­ună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu să­dit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic - dincolo de cele văzute - faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care pri­meşte energia slavei Sale, care poate să răz­bească prin toate învelişurile de piele ale trupu­lui - se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea mo­rală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţio­nare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin siste­mul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de mate­rie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngră­dirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii - fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmpla­rea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la lo­cul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de e1, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământeas­că în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo - înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi - căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astro­nomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această para­doxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale Împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoi­tori pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-1 până la urmă din râvnitor al patimilor ascultător supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup - de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepăda­rea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletu­lui şi chipul devenea asemănare, răzbind vălu­rile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nico­lae sau ale unor părinţi din pustia ascetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime în­chinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necre­zut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi do­reşte să petreacă cu oamenii în inima 1or şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi, supranaturale, El făcând totul prin mâi­nile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, tru­pul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntri­că a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiasă. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-1 şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul stră­lucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbări la faţă a Dom­nului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocă­inţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumneiască lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care 1-a deter­minat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: „desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci al unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca o confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Du­hului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi ha­rul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafim în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dum­nezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lu­mină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşim cu mare nevo­inţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Maca­rie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspun­de: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai - aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în ace­eaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe cei­lalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tutu­ror. Nevăzut, Durnnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgădu­inţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posi­bil şi neînmsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumne­zeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau du­pă patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine - crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos - e cheia câştigării prilejuri­lor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepă­dăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mân­tuirea noastră în anii vieţii.

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Dom­nul Iisus - a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prile­jurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau împrin­derea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă - semnul e măsura smereniei - când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime în­chinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zi­lele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dum­nezeiască.

În altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câşti­găm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre. Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Sursa :Cartea -Despre Durerile Oamenilor - Pr.Arsenie Boca