Iubirea fata de Dumnezeu

Iubirea fata de Dumnezeu

Termenul iubire are mai mul­te sensuri. Pe noi ne intereseaza sensul lui spiritual. Iubirea presupune o unitate, o inrudire intre doua persoane. Cei ce se iubesc au impresia ca isi apartin prin natura, ca se potrivesc intru toate si ca din vesnicie au fost destinati unul pentru altul. Deci, in fie­care dintre noi exista tendinta de a intalni persoana cu care sa se sim­ta una. Tendinta aceasta este insa tendinta spre persoana ca purtatoare de valori. Persoana este purtatoare de valori si tinde spre valori.

Iubirea deplina presupune reciprocitate. Atractia aceasta nu se bazeaza pe interes sau placere, ci pe valoarea ce o intuim prin persoana respectiva. Nu esti atras spre persoana aceea pentru tine, pentru ca ea ar satisface dorintele proprii, ci pentru ca in ea vezi intrupata o anumita desavarsire. Iubirea cere unire integrala a celor doua eu-ri. Ea e reciproca daruire de sine, iesire din sine si re­varsare in altul. Ea e unitate de viata, pana la impresia de totala con­topire.

Dar aceasta unitate fiintiala, realizata in iubire, nu nimiceste iden­titatea personala a celor ce se iubesc; ea nu e dizolvare a unuia in celalalt, ci desavarsire reciproca. Daca iubirea e unitate, ea e si duali­tate. Ea este unitate in dualitate. Persoanele unite in iu­bire se afirma una pe alta ca atare si se desavarsesc reciproc.

Iubirea ca virtute teologica

Intre Dumnezeu si om, exista ceva comun, care face posibila apropierea de Dumnezeu. Omul este chip al lui Dumne­zeu. Ca atare, el e o fiinta spirituala, orientata in chip ontologic spre Dumnezeu. Tendinta spre comuniune, care este iubirea, nu vizeaza numai persoanele omenesti, ci ultima ei tinta este Dumnezeu. Ca si in iubirea omeneasca, este nevoie de reciprocitate, adica de coborarea lui Dumnezeu la om in iubire si de inaltarea acestuia la Dumnezeu in iubire. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in chip de om, ca sa restabileasca relatia de iubire dintre om si Dumnezeu, tul­burata de pacat.

Trebuie sa precizam ca Dumnezeu este Cel ce ne-a iubit intai. Iubirea noastra catre El este iubire-raspuns, e raspunsul spiritului uman la iubirea ce ne-a aratat-o si ne-o arata Dumnezeu.

Daca la iubirea lui Dumnezeu raspundem cu iubire, intre noi si Dumnezeu se realizeaza o asa unitate incat suntem "un duh" cu Iisus Hristos, asa ca ramanem in El si El in noi, viem in El si El in noi, devenind salas al Sfintei Treimi si participind la viata ei prin har. "Iata, stau la usa si bat - zice Mantuitorul. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. III, 20). Iar "cina" aceasta inseamna unire: "Petrece intru Mine si Eu in el" (Ioan VI, 56). Caci "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (1 Ioan IV, 16).

Dar unirea ce se realizeaza intre om si Dumnezeu nu este identifi­care panteista, dizolvare a omului in Dumnezeu. Dualitatea se men­tine. Desigur, Dumnezeu nu se imbogateste, nici nu se desavarseste prin iubirea noastra.

Dar in Dumnezeu omul nu iubeste numai pe Dumnezeu, ci in­treaga creatura (pe sine, pe aproapele si intreg cosmosul). Daca iubesti pe Dumnezeu, iu­besti si ceea ce iubeste Dumnezeu. De aceea, cel ce zice ca pe Dumnezeu iubeste insa pe aproapele sau uraste, "mincinos este". "Cine iubeste pe Dum­nezeu iubeste si pe fratele sau" (1 Ioan IV, 20, 21).

Motivul iubirii de Dumnezeu este Dumnezeu insusi ca pleni­tudine a desavarsirii.

Iubirea de Dumnezeu trebuie sa aiba urmatoarele insusiri : a) sa fie mai presus de orice; b) sa fie interna si lucratoare si c) sa fie sta­tornica.


Pacatele impotriva iubirii fata de Dumnezeu

Oricat s-ar dezvolta si ar creste in crestin, iubirea, nu poate atinge niciodata limita maxima.

Ura impotriva lui Dumnezeu poate veni sau din diferite nenoro­ciri, sau din frica de pedeapsa lui Dumnezeu, pentru pacat, sau din orgoliu. Ura are de obicei, ca obiect, o imagine falsa despre Dumne­zeu, socotindu-L autorul nenorocirilor care se abat asupra lui.

Nepasarea sau trindavia fata de cele duhovnicesti - se mani­festa in dezgust fata de tot ce e in legatura cu viata religios-morala.

Sentimentalismul reduce iubirea la sentiment, la bucuriile simtuale. E o per­vertire care duce la cadere si deznadejde indata ce dispar aceste bucurii.

Sursa:crestinortodox.ro