Inainte-Praznuirea Intampinarii Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

In aceasta zi este inainte-praznuirea aducerii la templul din Ierusalim a Dumnului nostru Iisus Hristos, la patruzeci de zile de la nasterea Sa. Dupa legea lui Moise, ducerea aceasta la templu, la 40 de zile de la nastere, avea o indoita insemnatate: mai intai, mama copilului, la aceasta data, era datoare sa aduce jertfa, pentru curatirea ei, de toate sangerarile de la nasterea pruncului. Iar, in al doilea rand, dupa aceeasi lege, la 40 de zile de la nastere, mama unui copil de parte barbateasca, daca copilul era intaiul ei nascut, trebuia sa-si aduca la templu copilul, ca sa plateasca un pret si sa-si rascumpere copilul, pentru ca orice copil intai-nascut de parte barbateasca, era socotit partea lui Dumnezeu, dupa Lege.

Deci, acestor randuieli ale Legii vechi se supun si Maica Domnului si Dreptul Iosif, ducand la templu pe Iisus, la 40 de zile de la nasterea Sa. Si implinind Legea, supunandu-Se adica Legii, in numele tuturor, Mantuitorul Iisus Se face liber in fata Legii, si Se pregateste, astfel, sa lucreze ca Mantuitor al lumii, din mijlocul poporului si in numele tuturor popoarelor din lume, slobozind pe oameni dintr-o robie mult mai grea, din robia pacatului, robie din care Legea veche, insasi, nu putea sa elibereze pe oameni. Si puterea aceasta noua de mantuire, mai tare decat Legea, este puterea jertfei Mantuitorului Iisus pe Cruce, pentru a impaca pe oameni cu Dumnezeu, credinta in jertfa de mantuire a lui Iisus Dumnul si in fapte bune, facute de noi impreuna cu El.

Aceasta este vestea cea buna pe care ne-o spune cantarea batranului Simeon, ca si marturisirea Proorocitei Ana, si, pe care o auzim in zilele acestea din Sfanta Evanghelie. Ca, luand Pruncul dumnezeiesc in brate, luminat de Duhul Sfant, batranul zice: “Acum slobozeste cu pace pe robul Tau Stapane, ca au vazut ochii mei mantuirea Ta, pe care ai pregatit-o inaintea tuturor popoarelor, lumina pe care sa o descopere neamurile si slava poporului Tau Israel”.

Iisus Hristos este asadar puterea cea mare de mantuire a lui Dumnezeu in lume, El este lumina tuturor neamurilor, El este slava lui Israel, si a celui vechi si a celui nou.

Drept aceea, rogu-va pe voi, sa taiem de la noi gandurile cele necuvioase si, ca o pavaza luand credinta, sa ne intarim impotriva inselaciunii celei fara de Dumnezeu. Ca sa nu ne aratam, prin lucrurile cele rele, luptandu-ne cu Domnul, ca Irod, ci, mai vartos, sa fim chiar ajutatori lui Dumnezeu, iubindu-L pe El din toata inima noastra si pe aproapele ce pa noi insine, precum a zis Domnul. Si stim cine sunt cei apropiati ai nostri! Oare nu sunt acestia, cu care facem mila, adica surzii, schiopii, flamanzii, strainii, pe care Domnul I-a numit frati ai Sai? Ca, daca vom face mila cu acestia, apoi acestia ne vor deschide usile Raiului si, fara de infruntare, ne vor duce inauntru, in patria noastra, daca zgarcenia noastra nu ne va inchide afara. Ca, Insusi Domnul, chemandu-ne pe noi intru acea Imparatie, zice: “Fiti milostivi, ca si Tatal vostru cel ceresc, milostiv este!” Fiti fii ai Celui Preainalt si partasi ai Imparatiei. Vedeti, deci, cum Dumnezeu pe cei milostivi, fii ai Sai ii numeste. Drept aceea, ascultand sfintele Lui cuvinte, sa le scriem in inimile noastre, ca sa-L auzim pe El graindu-ne: “Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti Imparatia cea gatita voua de la alcatuirea lumii!” Acestei Imparatii, mostenitori dorind a ne face, slavim pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh! Amin.

Sfantul Mucenic Trifon (+250).

Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, unul din districtele Asiei Mici, în satul Lampsacus. Încă din tinereţe Domnul l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor şi a vindecării diferitelor boli. Odată, mucenicul a salvat întreaga sa comunitate de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii, invazia lăcustelor care devorau culturile şi grânele oamenilor.

Sf. Trifon a devenit faimos o dată cu izgonirea unui demon din fiica împăratului roman Gordian (238-244) şi atunci când îi ajuta pe cei neputincioşi nu le cerea altceva decât credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca.

Când la tronul imperial a ajuns împăratul Decius (249-251), acesta a început o persecuţie atroce împotriva creştinilor. Cineva l-a pârât comandantului Aquilinus pe Sf. Trifon spunându-i că acesta propovăduia cu mare evlavie credinţa în Hristos şi că pe mulţi i-a botezat. Curând sfântul a fost arestat şi interogat, timp în care şi-a apărat cu putere credinţa sa.

Pentru mărturisirea sa sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi şi dus prin oraş pe jos. Toate acestea sfântul le-a îndurat cu răbdare.

În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. Sfântul mucenic s-a rugat înainte de execuţie, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să miluiască pe cei care-l vor chema în ajutor. Când soldaţii au ridicat sabia să-i taie capul, sfântul şi-a şi dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, acestea petrecându-se în Niceea, în anul 250.

Creştinii au înfăşurat trupul sfântului într-un giulgiu curat, cu intenţia de a-l îngropa în Niceea, acolo unde a suferit, dar sfântul li s-a arătat şi le-a cerut să-i ducă trupul în satul natal, Lampsacus. Mai târziu, moaştele Sfântului Trifon au fost mutate la Constantinopol şi apoi la Roma.

În Rusia, Sf. Trifon este considerat sfântul patron al păsărilor deoarece, după cum se povesteşte, odată Ţarul Ivan cel Groaznic a ieşit la vânătoare iar îngrijitorul şoimului a scăpat din neatenţie pasărea preferată a ţarului. Acesta i-a dat termen îngrijitorului Trifon Patrikeiev să aducă pasărea în trei zile, iar dacă nu, va fi condamnat la moarte. Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea dar fără rezultat.

În cea de-a treia zi, sfârşit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, la locul numit Crângul Marinaya. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat sfântului patron al său, Sf. Mucenic Trifon, chemându-l în ajutor.

În vis a văzut un tânăr pe un cal alb care ţinea pe mână şoimul ţarului. Acesta i-a spus: “Ia pasărea pierdută şi o du ţarului şi nu te mai necăji.” Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit pasărea stând pe un brad. A luat-o, a dus-o ţarului şi i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sf. Mucenic Trifon. Drept mulţumire că i-a salvat viaţa, Trifon Patrikeiev a construit o capelă în locul unde i-a apărut Sf. Trifon. Mai târziu, a construit chiar şi o biserică cu hramul Sf. Trifon în Moscova.

În Biserica Ortodoxă Rusă sfântul este slăvit ca şi protectorul divin al Moscovei. În multe icoane ruseşti, Sfântul Trifon apare cu un şoim pe braţ.

Sfintele Mucenite Perpetua si Felicitas (+203).
Fericirea Perpetuă. Astfel ar putea fi rezumată calea vieţii celor două muceniţe cu nume predestinat, Perpetua şi Felicitas, care au trăit în vremea împăratului Septimiu Sever. Vibia Perpetua a scris, cât timp a fost întemniţată, un jurnal cu toate cele ce li s-au întâmplat ei şi mucenicilor cu care a pătimit, fapte care au fost cuprinse într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“. Autenticitatea relatărilor a fost confirmată prin descoperirea unei bazilici construite în secolul al IV-lea la Cartagina (Basilica Majorum). În 1907, aici a fost găsită o piatră funerară cu o inscripţie ce poartă numele Sfintelor Perpetua şi Felicitas, ridicată pe mormintele lor.

S-a întâmplat în timpul domniei lui Septimiu Sever (193-211), pe 7 martie 203, la Cartagina (nordul Africii). Ca urmare a unui edict al împăratului, privind interzicerea prozelitismului creştin, mişcarea fanaticilor contra creştinilor a devenit tot mai necruţătoare.

Vibia Perpetua, matroană romană, în vârstă de 22 de ani, a fost descendenta unei familii înstărite şi educate, din oraşul Thuburbo Minus (Tebourba de astăzi), situat la peste 40 de km de Cartagina. Era căsătorită şi tocmai născuse primul ei copil. Tatăl său a fost păgân, mama pe jumătate creştină, iar dintre cei doi fraţi, unul era catehumen (persoană pregătită să primească botezul într-o nouă religie), celălat pierzându-şi viaţa. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca şi tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus şi Felicitas - sclava muceniţei Perpetua.

Cei şase creştini au fost întemniţaţi în Cartagina, în condiţii foarte grele. „Am fost aruncaţi în temniţă şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi“, scria Perpetua în jurnalul său din timpul arestului. Femeia a avut tăria să însemneze toate faptele petrecute, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute până în ajunul zilei în care a fost torturată, împreună cu prietenii săi în suferinţă.

Situaţia le-a fost uşurată, ca urmare a intervenţiei cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius şi Pomponius.

Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat“, când a fost lăsată să-şi alăpteze copilul. Însă dragostea şi credinţa puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinţi, care tot încercau să o înduplece să renunţe la creştinism şi să scape de chinul carcerei. De martiriu. Cu greu îşi putea înfrunta lacrimile tânăra muceniţă, atunci când tatăl său, care nu era creştin, o implora în genunchi să lepede credinţa şi să se gândească la soarta micuţului său, care va rămâne orfan. „Nu pot, sunt creştină“, replica Perpetua, cu inima sfâşiată, dar plină de iubire mucenicească.

Cât timp a fost închisă, Perpetua a avut mai multe viziuni. Într-una se făcea că se lupta cu diavolul, care avea chip de balaur şi pe care l-a învins, şi astfel a câştigat paradisul. Odată ajunsă acolo, a văzut un bărbat înalt, cu părul alb, îmbrăcat asemenea unui păstor şi aşezat pe un scaun, care i-a dat împărtăşanie.

Nu a trecut mult, şi cei şase creştini au fost duşi în forul din Cartagina, la judecată. Aici, i-a aşteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală - condamnare la moarte -, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunţa la credinţa creştină. Astfel, ziua de naştere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viaţa celor şase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice.

În tot acest timp, Felicitas aştepta dintr-un moment în-tr-altul să devină mamă. La fel ca şi stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată). Rugăciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul naşterii fetiţei sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creştine. Nimic din cele întâmplate nu a schimbat-o, credinţa nu a părăsit-o şi a găsit puterea să răspundă cu neînfricare la cuvintele pline de dispreţ ale unui soldat, „ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?“: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Hristos va suferi pentru mine!“

Întoarsă în temniţa întunecoasă, împreună cu tovarăşii săi de suferinţă, Perpetua a avut alte două viziuni. În prima i-a apărut fratele ei, Dinocrate, mort de copil. Acesta i s-a arătat lângă un bazin cu apă din care putea bea, era vesel şi vindecat de boală. În altă viziune i se înfăţişa lupta cu un egiptean hidos, întruchipare a diavolului, căruia i-a zdrobit capul cu călcâiul.

Saturus a avut şi el o viziune, în care cu toţii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde s-au întâlnit cu patru martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius - arşi de vii în prigoană-, şi Tuintus, care a murit în închisoare. De asemenea, i-a văzut pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi şi trişti - martirii i-au rugat să se ierte reciproc şi aceştia s-au împăcat.

Cel dintâi a murit în închisoare catehetul Secundulus. Cu o zi înainte de deznodământ, timp în care martirii luau ultima cină, numită masa dragostei, păgânii s-au adunat să-i vadă, dar Saturus le-a spus: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii“. Cuvintele mucenicului au avut efect şi au străfulgerat conştiinţele multora, pentru că mare parte dintre păgânii care erau în mulţime au început să creadă în Hristos.

A doua zi, cele două femei şi cei trei tineri au fost duşi în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. În timpul pătimirii pentru Hristos, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică. Saturus era grav rănit de un leopard care-i făcuse o rană adâncă, din care curgea mult sânge, iar păgânii strigau în delir: „Mântuit, spălat; mântuit, spălat“. Cu ultimele forţe, Saturus, cel care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget, pe care l-a înmuiat în sângele rănii sale, şi pe care i l-a dat „ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sângelui său“. Cruzimea şi batjocura la care au fost supuşi mucenicii nu au încetat decât în momentul în care au fost duşi în mijlocul amfiteatrului şi li s-au tăiat capetele. Când a venit rândul Perpetuei, călăul a ezitat să facă gestul final, însă femeia i-a dus singură la gât mâna temătoare.

Toate aceste întâmplări ale mucenicilor au fost adunate într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“ („Passio Perpetuae et Felicitatis“). Bazată pe însemnările scrise ale Perpetuei, cât timp a fost întemniţată, şi completată mai apoi de Tertulian (155-220), cartea rămâne o mărturie vie a dragostei faţă de Mântuitorul Hristos.