CUVÎNT DESPRE DESPRE TAINA SPOVEDANIEI, al Sfîntului Ioan Gură de Aur

Când ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar când ni-i bolnav sufletul, amânăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sunt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, nece­sare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim râurile. Că pricina bolilor tru­peşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (In. 5: 2-15), bolnavul coborât prin acoperiş (Lc. 5: 18-25), iar înainte de toţi Cain (Fac. 4: 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti câte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decât bolii, pe cât este sufletul mai bun decât trupul.
Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsând la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti. Nu dispreţui păca­tul, pentru că nu simţi dureri când păcătuieşti, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simţi dureri. Şi nu simţi dureri, nu pentru că nu te muşcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte muş­cătura. Gândeşte-te la cei care au conştiinţa propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decât cei tăiaţi şi arşi cu fierul înroşit; şi câte nu fac, câte nu suferă, cât nu plâng şi se tânguie, numai ca să scape de chinurile conştiinţei? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul!
Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te îndrepţi. Dacă nu simţim păcatele, dacă nu vor­bim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? Când tu, cel ce păcătuieşti, nici asta nu vrei să ştii că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le ştii? Iar dacă nu ştii ce păcate îţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia face­rii Lui de bine? Spune-ţi, dar, păcatele tale unul câte unul, ca să ştii pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu şi ca astfel să-I fii recu­noscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe priete­nii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile întregi, ducându-te la uşa lui şi rugîndu-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descura­jezi, ci, fiind mai neliniştit, să îţi măreşti şi mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Şi cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem să Se supere şi să Se mânie şi mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiţi de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că având un Stăpân atât de uşor de împăcat, Îl mâniem; şi mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrând să ne atragă şi mai mult la El. Dacă ţi-ar face mereu bine, deşi Îl insulţi, L-ai dispreţui mai mult. Dar ca să nu faci asta, Îşi întoarce câtăva vreme faţa de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El.
Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: „Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire” (Ps. 94: 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pământ păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din închisori sunt duşi cu lanţurile lor la tribunal, tot aşa toate sufletele, când pleacă de aici, sunt duse la înfricoşătorul scaun de judecată, având în jurul lor fel de fel de lanţuri de păcate. Viaţa de aici nu-i deloc mai bună decât o închisoare; ci după cum atunci când intrăm în locaşul acela îi vedem pe toţi înlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi în lume, dacă am îndepărta tot învelişul care acoperă faţa lumii şi al oamenilor, am intra în viaţa fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănţuit cu lanţuri mai grele decât cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra în sufletele bogătaşilor, ai vedea că sunt cu atât mai înlănţuiţi cu cât sunt mai bogaţi. După cum pe un întemniţat îl nefericeşti când îl vezi legat la gât şi la mâini, iar adeseori cu cătuşe la picioare, tot aşa şi pe bogat, când îl vezi înconjurat de bogăţii nenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogăţii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! În afară de aceste lanţuri, mai are şi crud temnicer: urâta dragoste de bani, care nu-l lasă să treacă pragul închisorii; îi pune în butuci picioarele, pune străjeri la poarta temniţei, zideşte alte porţi, pune noi zăvoare şi-l aruncă tocmai în fundul temniţei, convingîndu-l să se bucure chiar de aceste lanţuri, ca să nu mai aibă nici o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gândurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai înlănţuit, ci şi murdar, întinat şi plin de stricăciuni!
Nici plăcerile trupeşti nu sunt mai bune decât dragostea de bani şi de avere, ba chiar mai rele, pentru că pângăresc şi trupul împreu­nă cu sufletul şi aduc, şi peste unul şi peste altul, nenumărate boli. […]
Unii oameni vor fi osîndiţi şi aici, şi dincolo; alţii, numai aici; unii, numai dincolo; alţii, nici aici, nici dincolo. Aici şi dincolo, precum Iudeii: căci au fost pedepsiţi şi aici - cînd au îndurat acele nemaiauzite suferinţe, la căderea Ierusalimului - şi îndură şi dincolo cea mai cumplită pedeapsă, ca locuitorii Sodomei şi mulţi alţii. Numai dincolo, ca bogatul care se pîrjolea în iad şi nu era stăpîn nici pe o picătură de apă. Numai aici, ca desfrînatul din Corint. Dar nici aici, nici dincolo, ca Apostolii, ca Proorocii, ca Fericitul Iov; căci suferinţele lor nu erau osîndă, ci lupte şi încercări. Să ne sîrguim dar să facem parte din aceştia din urmă! Dacă nu din aceştia, atunci cel puţin din cei care-şi spală păcatele aici. Înfricoşător este scaunul acela de judecată, osânda de neînlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ţi singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi” (1 Cor. 11: 31). Dacă faci asta şi mergi înainte pe acest drum, vei dobândi şi cununa.
- Dar cum să mă pedepsesc pe mine însumi? m-ai putea întreba.
- Plângi, suspină cu amar, smereşte-te, chinuieşte-te, adu-ţi aminte de păcatele tale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci ştii că prin aceasta mai cu seamă se pedepseşte sufletul. Dacă ţi-ai adus aminte de păcatele tale, atunci ştii câtă durere se naşte de aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăinţe ca răsplată îndreptăţirea, spunând: „Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi!” (Is. 43: 26). Nu-i puţin lucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor păcatelor tale, întoarcerea lor şi pe o parte şi pe alta, după felul lor, şi trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atât de mare zdrobire de inimă, că socoteşte că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la această socoteală va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrânare, nici de adulter, nici de păcate recunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună în mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grăirile de rău, deşertăciu­nile, pizmuirile tale şi toate păcatele la fel cu acestea! Că şi pentru aceste păcate nu vei suferi mică pedeapsă. Cel care ocărăşte se duce în iad (Mt. 5: 22); beţivul nu are parte de împărăţia cerurilor (1 Cor. 6: 10); cel care nu iubeşte pe aproapele său supără atât de mult pe Dumnezeu, că nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Cor. 13: 13); cel care nu poartă grijă de ai săi s-a lepădat de credinţă (1 Tim. 5: 8); cel care dispreţuieşte pe săraci este aruncat în foc (Lc. 16: 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate şi scrie-le ca într-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ţi le şterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dum­nezeu ţi le şi scrie şi te şi pedepseşte. Este, dar, cu mult mai bine ca păca­tele noastre să fie scrise de noi şi să ne fie şterse sus, decât, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noştri în ziua cea înfricoşătoare. Aşadar, ca să nu se întâmple asta, să trecem pe dinain­tea conştiinţei noastre cu toată luarea aminte toate păcatele noastre şi vom vedea atunci că suntem vinovaţi de multe păcate. Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbeşti mie de o lăcomie măsurată, ci gândeşte-te că şi pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiţi. Şi pocăieşte-te! Cine nu ocărăşte? Dar şi ocara te aruncă în iad (Mt. 5: 22). Cine n-a vorbit de rău în ascuns pe semenul său? Dar şi vorbitul de rău te lipseşte de împărăţia cerurilor. Cine nu s-a mândrit? Dar şi omul mândru este mai necurat decât toţi. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioşi? Dar şi acesta a săvârşit adulter (Mt. 5: 28). Cine nu s-a mâniat pe fratele său în zadar? Dar şi acesta este vinovat sinedriului (Mt. 5: 22). Cine n-a jurat? Dar şi jurământul este de la cel rău (Mt. 5: 34-37). Cine n-a jurat strâmb? Dar şi jurământul strâmb e mai mult decât de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Dar şi acesta a căzut din adevărata robie, cea întru Hristos (Mt. 6: 24). Pot să numesc şi alte păcate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns şi acestea şi îndestulătoare să ducă la pocăinţă pe un om care nu are inima de piatră şi nu-i cu totul nesimţit. Dacă fiecare din aceste păcate aruncă în iad, ce nu vor face adunate toate la un loc?
- Atunci cum ne mai putem mântui? mă poţi întreba.
- Dacă vei întrebuinţa pentru fiecare păcat doctoria potrivnică păcatului : milostenia, rugăciunile, căinţa, pocăinţa, smerenia, inima zdrobită, dispreţuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumărate căi de mântuire dacă vrem să luăm aminte. […]
Când mintea omului este stăpânită, ca de beţie sau de nebunie, de un gând rău, greu îi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este când faci loc în suflet patimilor rele! De aceea trebuie să le îndepărtăm prin orice mijloc şi să nu le lăsăm intrare liberă; când ajung de pun stăpânire pe suflet şi-l biruie, dau naştere la mare vâlvătaie, ca şi focul ce cade pe lucruri care se aprind uşor. Vă rog deci să faceţi totul ca să le opriţi intrarea. Să nu băgaţi în sufletul vostru orice păcat, mângâindu-vă cu acest gând fără de folos, spunând: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă?” De aici se nasc mii şi mii de rele. Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseşte de multă viclenie, de multă stăruinţă, de mult pogorământ. Îşi începe atacul cu lucruri mici. Să-ţi dau câteva pilde. A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare (1 Regi 28: 7). Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru început la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat când Saul a gonit pe vrăjitoare? (1 Regi 28: 3). De aceea diavolul se strecoară în sufletul lui pe nesimţite, încetul cu încetul. Mai întâi îl face să nu asculte de Samuil; apoi îl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot când nu era Samuil de faţă; iar când a fost ţinut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că îl ameninţau cumplit vrăjmaşii. Şi ar fi trebuit să plângă o astfel de faptă! El însă socotea că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu îi porunceşte apoi să nu cruţe pe amaleciţi; dar el calcă şi această poruncă. De aici au ieşit acele fapte îndrăzneţe împotriva lui David şi aşa, pe nesimţite şi încetul cu încetul, nu s-a mai putut opri din alunecuşul său până a ajuns de s-a aruncat pe sine însuşi în prăpastia pierzării.[…] De aceea trebuie să ne împotrivim de la în­ceput păcatelor. Chiar dacă diavolul s-ar opri la cele dintâi păcate ce le adu­ce asupra noastră, nici aşa n-ar trebui să dispreţuim aceste prime păcate; când însă sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă şi la mai mari păcate. Tre­buie deci să facem totul ca să stârpim începuturile păcatelor. Să nu te uiţi la păcat că este mic, ci să te gândeşti că ajunge rădăcină de mare păcat dacă nu-l iei în seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să vă minuneze, este că păcatele mari nu au nevoie de atâta luare-aminte ca păcatele mici şi neînsemnate. Însăşi natura păcatelor mari face ca să ne îndepăr­tăm de ele; cele mici însă, pentru că sunt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă şi nu ne îndeamnă să pornim cu hotărâre la stârpirea lor. De aceea şi ajung repede mari, pentru că dormim. Aceasta o poţi vedea şi cu bolile trupului. Aşa s-a născut în Iuda acel mare păcat. Dacă furtul banilor săracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fi ajuns să vândă pe Hristos. Dacă tirania slavei deşarte nu li s-ar fi părut iudeilor un păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Şi poţi vedea că toate păcatele se nasc aşa. […]
De la nişte păcate aşa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; şi găseşte diavolul cu aceasta o altă cale de pieire, nu mai mică decât cea de mai înainte. Că nu ne pierde atât de mult păcatul cât deznădejdea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezeşte, îşi îndreaptă prin pocăinţă repede păcatul săvârşit; dar cel care se deznădăjduieşte şi nu se pocăieşte nu se îndreaptă, pentru că n-a folosit lea­curile pocăinţei. Diavolul ne mai întinde încă o a treia cursă cumplită. De pildă când păcatul îmbracă haina evlaviei.
- Dar de unde are diavolul atâta putere, aş putea fi întrebat, încât să înşele pe oameni până într-atâta?
- Ascultă şi fereşte-te de gândurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia să nu se despartă de bărbat şi să nu se lipsească unul pe altul decât prin bună înţelegere (1 Cor. 7: 5). Dar unele femei, din o aşa zisă dragoste de evlavie şi de înfrânare, îndepărtându-se de bărbaţii lor, cu gândul că fac faptă de evlavie, au împins pe bărbaţii lor la desfrânare.[…]
Alţii socotesc iarăşi drept un mare câştig să se întristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar şi aceasta este o viclenie diavolească; dovadă Iuda; aceasta l-a făcut să se spânzure. De aceea şi Pavel se temea pentru cel ce căzuse în desfrânare; se temea să nu păţească la fel şi a sfătuit pe corinteni să-l smulgă iute din ghearele deznădejdii, „ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta” (2 Cor. 2: 7). Apoi pentru a arăta că o astfel de întristare prea mare este o cursă a diavolului, spune: „Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana; că nu ne sunt necunoscute gândurile lui” (2 Cor. 2: 11); că ne atacă el cu multă viclenie, ne spune Pavel. Dacă diavolul ar lupta împotriva noastră pe faţă şi deschis, victoria noastră ar fi uşoară şi lesnicioasă; dar, mai bine spus, dacă suntem cu luare-aminte chiar ne va fi uşoară, că Dumnezeu ne-a înarmat împotriva fiecăreia din aceste viclenii. Ascultă ce ne sfă­tuieşte Hristos, pentru a ne convinge să nu nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: „Cel ce zice fratelui său: «Nebune» vinovat va fi gheenei” (Mt. 5: 22); şi: „Cel ce se uită cu ochi desfrânaţi, a şi săvârşit păcatul desfrânării” (Mt. 5: 28) şi vai­tă pe cei ce râd (Lc. 6: 25). Pretutindeni stârpeşte începuturile şi seminţele păcatelor şi ne spune că vom da socoteală de orice cuvânt deşert (Mt. 12: 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfă lui Dumnezeu chiar pentru gândurile copiilor lui (Iov 1: 5). Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: „Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ier. 8: 4); şi iarăşi: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iez. 18: 23); şi: ,,Astăzi de veţi auzi glasul Lui” (Ps. 94: 8). Sunt în Sfânta Scriptură şi alte multe cuvinte şi pilde de acest fel. Şi ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, ascultă ce spune Pavel: „Ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta” (2 Cor. 2: 7).
Cunoscând, dar, toate acestea, să punem înţelepciunea Scripturilor în faţa tuturor căilor care abat pe trândavi de pe drumul cel drept. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie?” Dacă săvârşeşti desfrânarea cu inima, repede o vei îndrăzni şi cu trupul. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săracului aces­tuia?” Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu dai ace­luia, n-ai să dai nici altuia. Iarăşi să nu spui: „Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu?” Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (2 Regi 21: 1-29). Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpă­rase fără voia stăpânului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpânului viei. Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luat-o cu sila, ce osândă nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, ba răpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi în vremea harului?
Aşadar, ca să nu fim osândiţi, să nu ne mânjim cu silnicii şi cu răpiri. Să ne ferim de păcate; şi mai ales de începuturile păcatelor, ca să ne îngrijim cu toată râvna şi de virtute. […]

Sursa:blogul.eucred.ro