Despre Durerile Oamenilor

Între Dumnezeu şi om
sau între raţiune şi credinţă

Toată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să ştie. Noi, creştinii, ştim.

Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem înfăţişarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Şi de aici vine că simţim neajunsurile noastre, necunos­cutele şi tensiunile noastre spre desăvârşire.

Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creaţiei divine, dar suntem şi realizarea noastră.

Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică că: „n-am făcut ni­mic” în viaţă. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieţii tale sensul său destinul ei. Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesităţii; noi mai suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă şi ca atare mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.

La porţile sufletului omenesc Dumnezeu Îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din iniţiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creaţie suntem aşteptaţi de Dumne­zeu ca făpturi ale Sale, conştiente de rudenia noastră cu El.

Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credinţa şi un om ca model: Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi această icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, şi de fiecare clipă, te constaţi un om fără sens, un om fără hrană în faţa haosu­lui care caută să te soarbă în tragedia nefiinţei - una din definiţiile răului.

Propriul tău destin aşteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în felul de a fi a1 lui Iisus în lume.

Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanşa­rea mecanismului religios al sufletului.

Sufletul Îl recunoaşte pe Tatăl său şi I se alipeşte. Dar fiind închis într-un trup, care aparţine lumii acesteia, sufletul se alipeşte şi de lumea dinafară; crezând că într-aceasta îşi poate găsi liniştea sa. Dar nu şi-o găseşte; de aceea, toată nevoinţa vieţii călugăreşti are această raţiune de a fi: să nu lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită „aici” dragostea noastră.

Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire şi adevăr, şi nu-L putem „vedea”, pentru că nu oferă ima-ginaţiei,cinematografiei noastre nimic, de aceea avem impresia că credinţa în Dumnezeu e un risc sau un pariu al raţiunii.

Fapt este că credinţa e o continuă asceză a raţiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea lui Dum­nezeu ne cere şi pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă - şi nu eşti liniştit până n-o ai - antrenează în ea fiinţa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezis­tibil mânaţi spre această cunoaştere metafizică a lui Dumnezeu şi ca atare feriţi de neajunsu­rile noastre de oameni.

Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre.

Din cele de până aici rămâne de reţinut că întreaga noastră fiinţă trebuie sfinţită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaş­tere teoretică a lui Dumnezeu au şi dracii, (ba şi mulţi teologi) dar aceasta nu-i sfinţeşte. Dumnezeu face parte din destinul omului şi e neliniştit sufletul nostru până nu se odihneşte întru Dumnezeu.

De aceea, când lipseşte preocuparea de mântuire fiinţa noastră e în pierzanie, care şi ea, pierzania, amăgeşte cu o „odihnă”.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaş­tem ca Tată şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.

Căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Cine nu vrea să se mântuiască? Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv, Iisus Hristos. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele? Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

,,N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orân­duim viaţa. Până nu recunoaştem că avem îndoită fire şi,îndoită viaţă: una pământească şi alta cerească, fără de sfârşit şi începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.

Trebuie să ştim, toţi supuşii Împărăţiei, că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anu­me: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viata veşnică şi astfel ne întoarcem Acasă iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pă- mân­tească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” , mai desprinse de pământ şi firea pămân­tească, trăind mai după firea lor cerească, tră­ind mai „în grija lui Dumnezeu” de cât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6,2), când pământul va fi stârv.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iu­birea înlocuieşte toate neajunsurile. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii, Dum­nezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al Împărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire Treimică.

Calea mântuirii

Patru sunt căile ce se deschid înaintea oa­menilor:

1. căile lumii. 2. căile trupului. 3. căile diavolului şi

4. calea lui Dumnezeu.

1. Calea pe care merge lumea e lată, fiindcă mulţi sunt care merg într-însa (Matei 7,13); merge toată lumea.

2. Sunt apoi căile pe care merg trupurile celor adormiţi sau chiar morţi cu sufletul, deşi le merge numele că trăiesc (Apoc. 3,1) dar sunt numai trupuri (Facerea 6,3). Şi calea tru­purilor tot acolo duce.

3. Sunt pe urmă căile pe care merge diavolul, de când a fost aruncat pe pământ, adică între oameni, unde înşală toată lumea (Apoc. 12,9).

Acestea trei, duc pe cei ce merg pe ele la acelaşi loc, toţi sunt călători la iad (Iov 21,13), adică în calea pierzării. Aşa au călătorit nepo­ţii lui Adam în calea pierzării, deşi le-a trimis Dumnezeu Legea şi Proorocii, dar în 5.530 de ani numai doi s-au izbăvit: Enoh şi Ilie.

*

Dumnezeu prea milostivul, însă, întru ma­rea Sa iubire de oameni, a făcut totul ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării, într-o cale nouă, calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare în parte, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis.

4. CALEA pe care merge Dumnezeu, faţă de calea pierzării pe care merge diavolul şi toată lumea pe care o înşeală el, este aseme­nea corăbiei lui Noe plutind peste puhoaiele potopului. Iar corabia e Biserica. Deosebirea e numai atâta: că aceea (corabia lui Noe) a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când Biserica are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de apele potopului şi învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, iar aici Iisus, şi în va­luri diavolul înecându-i pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînţeles - şi ar fi bine să se înţeleagă - că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin la viaţă totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Ba mai mult, scuipă mâi­nile ce li se întind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor 7 Sfinte Taine ale lui Dumnezeu, care izbăvesc pe oameni: îi nasc din trup în Duh (Coloseni 2,12), din potop în Ceruri, din moarte la Viaţă, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos - Cel cu cruce - sunt fiii pierzării (Ioan 17,12), fiindcă n-au primit iubirea Adevă­rului ca să se mântuiască. De aceea, Dumne­zeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puter­nice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (Tesaloniceni 2,10-12).

*

În zilele noastre câte unii cârtesc pe de margini (şi ecumeniştii), întrebând cumplit: Cum, numai în Biserica Ortodoxă este mân­tuire? Ceilalţi toţi se prăpădesc?

Răspundem că, precum în vremea potopu­lui: „a murit tot trupul ce se mişca pe pâmânt şi s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pămân­tul… şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în cora­bie” (Fac. 7, 14-23), tot aşa până la capătul vea­cului.

Atunci, în ceasul ispitei ce va să vie peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ, în strâmtorarea cea mare (Apoc. 7,14), care va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa a tot pământul, e limpede că numai în Corabia lui Dumnezeu mai este scăpare, în Bi­serica cea adevărată, unde este un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturora (Efeseni 4, 5-6).

Sau va întreba: oare, S-a împărţit Hristos? (Corinteni 1,13)

*

Diavolul, şarpele cel vechi (Apoc. 20,2) care aruncă puhoiul, cu vremea s-a mai iscusit în rele şi a scornit şi el „corăbii” cu care dă târcoale pe marea potopului, să-i culeagă el pe cei ce întind mâna din puhoaie dar scuipă Biserica. Mai mult, a izbutit să tragă din uşa Corăbiei lui Dumnezeu şi pe unii slujitori ai luminii, agăţându-i cu undiţa mândriei şi pu­nându-i în uşile „corăbiilor” sale, ca amăgirea izbăvirii să fie deplină. Minciuna e uşor de prins: -„corăbiile” satanei n-au Crucea pe catarg, iar înlăuntru nu sunt cele 7 Sfinte Taine [aten­ţie la neatenţie ecumenişti].

Prin urmare ştim sigur, desăvârşit sigur, că mântuirea este în Biserica Ortodoxă, cea înteme­iată de Iisus Hristos-Dumnezeu şi cârmuită de El de la început, nu de la o vreme oarecare încoace. În afară de Biserica lui Hristos, Cel cu Cruce, „Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto­lească Biserică” altă cale de mântuire nu ştim.

Ce face Dumnezeu cu ceilalţi, ce nu se află în Biserica adevărată? - Nu ispitim pe Dumne­zeu. Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Bise­rică nu este mântuire” - Sfântul Ciprian.

Dacă cineva e mai presus de sfinţii cu moaşte… poate că şi lui Dumnezeu îi va da în­văţături, - şi nu-i de mirare să rătăcească cineva, chiar cu Scriptura în mână! Nu după Scripturi L-au răstignit oamenii (iudeii) pe Dumnezeu? (Ioan 19,7).

Acum am putea pricepe, că mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Fără să vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie şi roada voinţei şi ostenelii noastre. E însă aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.

Deci, Calea mântuirii începe din Biserica văzută de pe pământ şi sfârşeşte în Biserica nevăzută din Ceruri.

Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dum­nezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi ce­reşti, care însă petrecem vremelnic în corturi (II Corinteni 5,1) pământeşti. Precum noi oame­nii suntem făpturi îndoite, văzuţi şi nevăzuţi, aşa şi Biserica e cu fire îndoită, văzută şi nevăzută:

- Biserica văzută este Biserica de pe pământ şi se numeşte Biserica luptătoare, pentru că aici oamenii se luptă cu lumea, cu trupul, cu ei înşişi, şi cu diavolul, ca să câştige cununa sfinţeniei, sau mântuirea. În Biserică nu este păcat, ea râmâne mereu sfântă şi îi sfinţeşte pe cei ce intră.

- Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din obştea bunilor biruitori Mucenici, a Sfinţilor Cuvioşi şi a tuturor Sfinţi­lor purtători şi propovăduitori de Dumnezeu - unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacurilor.

Unii s-au învrednicit încă de aici să pe­treacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, şi de puteri cereşti, şi chiar pe Domnul să Îl vază. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului şi răpirea lui în Rai (Fapte 26,12-18; II Corinteni 12,4).

Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit (1 Ioan 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iară­şi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este CALEA mântuirii.

Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul!

Fericit, cine se întoarce…!

Piedicile din calea mântuirii

Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie dus de mână, de mâna nevă­zută a Mântuitorului, prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în ca­lea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potriv­nicului nevăzut, războindu-ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meş­teşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile po­trivnicului. Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine -luaţi aminte- care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

„Lumea” este primul vrăjmaş şi prima pie­dică în calea mântuirii:

Prin „lume” se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17,9). E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Matei 10,36). Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată „ruşine de a fi buni”. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu

te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

Lumea e veacul viclean (Galateni 1,4), placul oamenilor (Efeseni 6,6) şi slava deşartă (I Ioan 2,16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (I Ioan 5,19), diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupu­lui, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (I Ioan 2,15-16).

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii „lumea” , are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale „lumii”, înmulţind păcatele, şi ne-am băgat datori iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răb­dare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu.

Pe urmă, cine vrea să biruie „lumea” e da­tor cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necu­noştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu oricât de rea pur­tare ar avea, şi oricâte rele ţi-ar face.

Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi ru­găciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din „lume”. Căci zice Scriptura: „Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie…”. „Nebu­nul însă roagă pe Dumnezeu să-1 miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a ve­nit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel,arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta”.

În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: „Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele”! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate ni­mic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică prin fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.

Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit”, în vreme ce se luptă după lege (II Timotei 2,5), iar legea e dra­gostea, poate vedea lucruri minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte:

- dacă se va mântui cel ce se sălbătăceşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18,35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;

- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci la purtarea ta cea după Dumnezeu rău­tatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătăci împotriva lui Dumnezeu.

Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez!

Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută ,ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscu­sinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: pricina mântuirii este aproapele. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea. Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi cre­dinţa Sfinţilor” (Apoc. 13,10). Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua:

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşu­nat al omului, se vede bătut la prima piedică, „lumea”, cea mai uşoară ce o ridică în calea ro­bilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată prin viciile trupului şi cu iubirea de sine pe care Sfinţii Părinţi o numesc puiul necurat sau primul pui al diavolului.

Se tânguie trupul ca să te milostiveşti de el, o tânguire vicleană a stricăciunii, care nu tre­buie ascultată ci scoasă şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. Trupul, nărăvit în vremea negrijei de mântuire cu patimile şi poftele care 1-au desfrânat şi 1-au scos de sub conducerea minţii - sau au scos mintea de la conducere - se răscoală împotriva sufletului şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu:

„Deoarece pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate” (Romani 8,7).

Aşa se face că fiecare ducem un necredin­cios în spate, trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a face trupul nostru să fie templu al Duhului Sfânt e de luptă, uneori toată viaţa.

Instinctul (sexual), ce există în diferenţa dintre bărbat şi femeie, dacă e ascultat, satis­făcut, te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale, căci pentru instinct rânduiala e o tiranie. Instinctul: rupe zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care ţi se pare ca un lanţ, sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.

Instinctul se răzvrăteşte. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală: Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii şi al inimii noastre răzvrătite.

Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu atât eşti mai răzvrătit. Rădăcina (răului) este energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o CALE mai presus de fire, şi când e forţată, atunci azvârle, începe să judece, critică, ocă­răşte, cârteşte cu nemulţumire şi aşteaptă bă­trâneţea. Şi tocmai această bătrâneţe, aşteptată astfel, e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceeaşi mare greşeală.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Iar acestea, conduse după dreapta soco­teală, nu dăunează. Acestea îl îmblânzesc şi-1 fac supus lui Dumnezeu: acestea scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Toată lupta aceasta, însă, nicidecum să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic is­cusit, care ştie măsura, trebuinţa şi putinţa fie­căruia după vârstă, sănătatea rămasă şi după tăria ispitelor - deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau au pierdut.

Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „pri­mul pui al diavolului” cum o numesc Sfinţii Părinţi, (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Împo­triva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: Oricine vo­ieşte să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (Luca 9,23).

Lucrul acesta îl poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi a strămutat puterea dragostei către Dumnezeu. Cu alte cuvinte: pe cel ce 1-a ajutat Dumnezeu să iasă din lanţurile dinafară ale iubirii de lume, îi ajută să iasă şi din legăturile dinlăun­tru ale iubirii de sine.

Ca să treci cu bine peste piedica a doua, a vi­ciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, sporeşte Dumnezeu dragostea Sa pentru tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu pe măsura piedicii din cale. Fiindcă, într-adevăr, preţuirea pătimaşă a trupului adică iubirea trupească de sine sau primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate, şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde.

Obişnuit noi, muşcaţi la minte de mândrie, nu prea putem şti în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări, certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să viem lui Dumnezeu (Galateni 2,19). De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată nă­păstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu.

Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc de legăturile dinlăuntru ale iubirii trupeşti de sine, se poartă şi se mărturisesc ca fiind străini şi călători pe pământ. De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din ceruri” (II Corinteni 5,2).

Iată de ce, cu ajutorul dreptei socoteli, tre­buie stins trupul, veştejită floarea lui în lumea aceasta iar faptele lui omorâte (Romani 8,7). Acestea însemnează cuvintele Mântuitorului: Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o (Matei 10,39). În­telegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii.

Acelaşi cuvânt îl auzim sub altă formă, ast­fel: Cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui (Marcu 8,15). Sufletul are şi el o parte pătimaşă care atât s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să le fie viaţa veşnică în lumea aceasta. Sufletele acestea se pierd. Parcă auzim cuvintele boga­tului: Acum suflete ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani, mănâncă, bea şi te veseleşte. Iar Dumne­zeu i-a zis: Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Luca 12,19,20).

Deci, ca să ne mântuim trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împăti­mirea cu lumea şi trupul, care toate aici rămân.

Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli , că şi sufletul are patimile lui: părerea de sine, slava deşartă, mândria, iar când scapă de aceste bucurii mincinoase şi-i dăruieşte Dumnezeu adevărate bucurii duhov­niceşti se îndrăgostesc de propriul lor suflet, că iată se face curat, şi ei sunt încă în lumea aceasta. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar pentru darurile cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.

Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine ci pentru Dumnezeu. Toată viaţa lui, toată dragostea lui e Dumne­zeu, care îl face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine.

De aceea Sfântul Evanghelist Ioan prinde treapta a treia a aceluiaşi cuvânt al Domnului zicând: Cine îşi iubeşte sufletul îl va pierde iar cine îşi urăşte sufletul în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţă veşnică (Ioan 12,25).

De-am străluci duhovniceşte ca soarele, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceas­ta şi nu-i aici dragostea noastră; de aceea, nu trebuie ţintuită aici dragostea noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din calea întoarcerii noastre Acasă…

Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii lor din lumea cea deşartă şi le-au strămutat la Dumnezeu şi s-au lepădat de sine, cu darul lui Dumnezeu au biruit lumea şi pe ei înşişi.

Diavolul e piedica a treia în calea întoarce­rii noastre Acasă:

În calea mântuirii sau a întoarcerii Acasă, mai dăm de o piedică: de vrăjmaşul mântuirii - diavolul însuşi, de puterea răului în persoa­nă. El, în mândria lui, nu poate răbda să fie bătut.

Dacă a fost bătut când se lupta cu noi dina­fară prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat - după zeci de ani de lupte dinlăuntru - din trup şi suflet, vine în persoană să se războiască cu noi, vine cu toate puterile dracilor săi să ne dea război. De acum începe războiul cu mintea, războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, războiul nevăzut, spre care să nu îndrăznească nimeni de n-a fost chemat de Dumnezeu. Atâta cât trebuie să ştie şi să lupte oricine care vrea mântuirea, va afla când va fi cuvântul despre războaiele diavolului cu sufletul. Deocamdată să ne mulţumim a şti că arme asupra diavolului avem aceste trei:

- Numele Domnului, şi Numele Maicii Domnului; despre care zice Sfântul Ioan Scă­rarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem ca numele lui Dumnezeu”.

- A doua armă împotriva diavolului este Sfânta Cruce (I Corinteni 1,18). Aş întreba pe cei ce nu au Sfânta Cruce, cu ce semn vă apăraţi de diavolul? N-au semn, că nu-i lasă diavo-lul să-1 facă. Semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, crucea Ta ne-ai dat-o nouă”.

- Iar a treia apărare este smerenia sufletu­lui, când în ceasul tulburării tale zici din adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”, şi fă inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea. Vede Dumnezeu osteneala ta şi nicidecum nu te va lăsa.

Pentru ca omenirea să înţeleagă drama de­săvârşirii persoanei omeneşti a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze omul a doua oară şi, prin creştinism, care este văzut ca o a doua creaţie a lumii, să-l facă în stare de această înţelegere şi realizare a desăvârşiri sale personale. Aceas­tă desăvârşire, urmărită şi aşteptată de Dumne­zeu de la om, ni s-a dat de model în persoana clară şi reală a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu­-Omului.

Că Dumnezeu prea milostivul, întru marea Sa iubire de oameni, a făcut totul din partea Sa ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării în calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a mic­şorat pe Sine şi S-a făcut om desăvârşit - întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat- şi ne-a învăţat calea cu lucrul şi cu persoana Sa. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers ome­neşte pe calea cea nouă. Prin urmare, calea mân­tuirii este calea pe care El însuşi, cel dintâi, a mers pe ea, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis. De aceea El e Calea şi naturală şi supranatu­rală a desăvârşirii. El e, pentru noi oamenii, măsura desăvârşirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat.

Ştiind diavolul că mâncările, avuţiile şi slava sunt cele trei între care se frământă toate cele omeneşti, cu acestea a ispitit şi pe Dom­nul în pustie ca doar-doar Îl va prăvăli şi pe El în prăpastia pierzării, ca pe tot omul. Însă Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a arun­cat din ceruri.

Ştiind Domnul că toată legea şi proorocii atârnă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni, S-a grăbit să le păzească asemenea unui om, de la început până la sfârşit. Aceste porunci, care rezumă Scriptura, trebuie păzite împotriva cuiva, care vrea să le surpe, trebuie apărate, trebuie trăite în ciuda firii şi a unui potrivnic, altfel nu ne mântuim.

Cu acest potrivnic a avut Iisus o luptă în­doită, una prin ispitele plăcerii cu care a fost momit, căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pămân­tească, pentru cine umblă după ea, are dră­cească putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu şi a doua prin încercările durerii, care, cum zice Sfântul Maxim, era stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă. Dar Domnul 1-a bătut pe diavol, câştigând - ca om - o biruinţă desăvârşită asu­pra lui, deoarece el, diavolul, nu avea nimic din ale lui în Domnul (Ioan 14,15).

Dacă Iisus s-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porunca primă din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni al­tul: porunca dragostei de Dumnezeu ca Tată al oamenilor. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti, a deschis Împărăţia lui Dumne­zeu, a vestit învierea şi a dat mântuirea în dar.

Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ceea ce e totuna cu crearea firii din nou. Mântuitorul, omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi nease­mănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desă­vârşi, lămurindu-1 ca aurul.

Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ: pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumina dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii, împli­nindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede că Iisus e Dumnezeu şi Dum­nezeu este iubire. Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu se ascunde în po­runcile Sale, după cum ne asigură Sfinţii Marcu Ascetul şi Maxim Mărturisitorul. Trăirea aces­tor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.

Prin urmare, şi noi dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dum­nezeu încă n-a ars şi aţa aceea. Nu în afară, în noi chiar, în fiecare, Iisus are mulţi potrivnici, care-I închid uşa, Îi întorc spatele, Îi sting lampa raţiunii sau I-o afumă cu patimile, Îi ridică piedici „practice în cale”.

Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împin­ge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câşti­gând - ca om - o biruinţă desăvârşită asupra diavolului, biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu bi­ruinţa Sa, Mântuitorul, El care e meşteşugul, cunoştinţa şi puterea, ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului şi să surpe stăpânirea lui în care-i ţinea pe oameni. El e modelul de luptă, cât ţine calea mântuirii.

Deci, cei ce vrem să ne mântuim trebuie să mergem şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşă, iar noi nu suntem decât numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajută, dăruindu-ne din persoana şi viaţa Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi Se luptă pentru noi ca să-L urmăm întocmai, pe toată calea noastră pământească.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi nease­mănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-1 desă­vârşi, lămurindu-1 ca aurul.

De ce e refuzat creştinismul de fiecare în genere?

E refuzat nu din vreun motiv întemeiat, ci dintr-o viclenie inoculată naturii omeneşti, care se alipeşte de plăcere ca de un „bine” şi se depărtează de durere sau jertfă ca de un „rău”. Creştinismul practic, prin natura lui, stăvileşte dărăpănarea firii omeneşti prin pa­timi care produc o plăcere imediată, dar care cu timpul, devastând, întunecă totul şi per­vertesc înţelesurile cuvintelor de bine şi rău, punându-le unul în locul altuia.

În faza tinereţii e preferată plăcerea, nici­decum frânarea ei. Cine, aşadar, va scăpa de toate capcanele ei?

Abia dacă o mai stăvilesc puţin cei ce prac­tică credinţa după cuvintele stabilite de Biserică.

Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce - desăvârşita lepadare de sine - mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fă­ră de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta.

Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu, iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici. Cel ce se converteşte din toate puterile fiinţei sale şi cu toată sinceritatea la creştinism - care este o a doua creaţie a lumii, o a doua creaţie a omului, o a doua creaţie a firii, cel ce poate să se convertească la Domnul nostru Iisus Hristos cu toată sinceritatea şi la toată lumina cunoş­tinţei şi a dragostei de care-i capabilă această cunoştintă dumnezeiască, acela se converteşte la toată dragostea - cea una, a lui Dumnezeu, singura care poate face unificarea!

Războiul duhovnicesc

Omul în întregimea lui are a doua însem­nătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în exis­tenţa unei lumi nevăzute (cum face omul pro­testant) sau să deducă cu mintea existenţa ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută). Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâurire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoştinţă actuală a acelui fapt. Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau câr­muit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât şi ale iadului, încer­când să-l înrâurească în sensul urmărit de ele. Omul nu e fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes.

Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi pentru aceea că în jurul fie­cărui ins şi pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concen­trată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută. (Pr. Dumitru Stăniloae: Elemente de antropologie ortodoxă).

Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui Iisus că - „Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găseşte prin pustii ci numai în inima omului”.

Şi iarăşi semnificative sunt cuvintele din ru­găciunea „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti”. (Heruvicul - Sfânta Liturghie)

Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea, sunt „locul” lui Dumnezeu în om. Dar şi urâ­ciunea pustiirii poate să cuprindă „locul cel sfânt” cum zice Daniil.

Deci, după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu şi chinui­rea duhurilor rele sau „odihna” duhurilor rele şi chinuirea lui Dumnezeu.

Avem două conştiinţe paralele. E fapt impor­tant aceasta şi aproape necunoscut. Sublini­em: „conştiinţa religioasă” şi „conştiinţa eului”. Adesea „conştiinţa religioasă” apare ca întune­cată, pentru că duşmana sa, „conştiinţa eului”, cu o forţă extremă o ţine în nemişcare. Ea continuă totuşi, chiar aşa, să dea mărturie.

O inversare a situaţiei - mântuirea nu poate avea loc decât sub acţiunea „conştiinţei reli­gioase”, normative, revelată în Hristos.

În „conştiinţa eului”, omul se înţelege ca centru al lumii şi îşi reduce la el toate elemen­tele existenţei de care se ştie conştient.

În sfera „conştiinţei religioase”, dimpotri­vă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depăşeşte, îl pătrunde şi îl atrage spre ea. Iată la ce adâncimi se dă răz­boiul nevăzut.

Pe „conştiinţa religioasă” se altoieşte sme­renia, mama tuturor virtuţilor. Pe cealaltă, pe „conştiinţa eului”, însă, se grefează indepen­denţa, neascultarea îndă-rătnică, trufia - căpe­tenia răutăţilor. Şi una şi alta au expresia lor exterioară văzută: una - dragostea ascultării desăvârşite (Filipeni 2, 2-5), cealaltă - îndărăt­nicia şi toată răzvrătirea.

Focul, pârjolul acestui război, „nu-l stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Şi e mai bine a fi smerit, decât a şti ce e smerenia.

După cum ştiţi, una din încheierile rugăciunilor - pe care le zice preotul la Sfânta Liturg­hie, spune: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi te odihneşti.” Băgaţi de seamă, deci, că Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în persoane, Se, odihneşte întru sfinţi! Ce înseam­nă aceasta? Aceasta înseamnă că în păcătoşi Se chinuieşte! „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru, şi întru Sfinţi Te odihneşti”

Dacă sufletul drepţilor Îl odihneşte pe Dum­nezeu, închipuiţi-vă cât Se chinu-ieşte El în su­fletul păcătoşilor?! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om. La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Să ştiti că poruncile Domnului sunt porun­cile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţă, faţă de viaţa voastră, faţă de viaţa copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului.

Ascultaţi, că nu vă grăim din cărţi şi peste puterile voastre de înţelegere. Uite, de aici, din uşile împărăteşti, numai noi preoţii vă grăim. Şi vă spunem că avem canonul să vă ascultăm necazurile. Iar când este unul mai curat, zicem: bine că mai este unul mai neticăloşit de păcate; şi atunci ne-am odihnit. Şi am simţit bucurie când a venit un creştin mai depărtat de păcate. Şi atunci ne-am odihnit.

Dragii mei, în primele veacuri ale creştinis­mului toţi creştinii se numeau sfinţi pentru ca zilnic se mărturiseau şi se împărtăşeau, şi se împărtăşeau de viaţa de dincolo, căci mărturi­sind pe Dumnezeu, ei plecau la treburile lor zilnice şi se trezeau arestaţi sau li se tăia capul pentru credinţa în Hristos! Întru aceştia se odihnea Dumnezeu. Despre aceasta vi s-ar pu­tea ţine o predică morală. Trageţi-vă singuri înţelesurile din aceste cuvinte: „Ca Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te odihneşti”.

Băgaţi de seamă care plată o vreţi:

- Vreţi plata Duhului Sfânt? Odihniţi-L pe Dumnezeu întru voi! Cealaltă plată nu-i decât pedeapsă şi pe asta nu o vreţi. Altă plată nu este.

Dumnezeu în Treime locuieşte în oameni asemenea soarelui, care este unul singur dar dă lumină, căldură şi este glob (soare).

Ştiti sau aţi auzit că mulţi Îl căută pe Dum­nezeu în „ceruri” şi că ar vrea să meargă cu avionul la El, sau cu nişte gloanţe care ar trece prin nu ştiu ce straturi. Noi nu trebuie să-L înţe­legem pe Dumnezeu în acest mod, adică stând undeva departe, în nu ştiu ce hăuri din lume.

Dumnezeu nu locuieşte în depărtare, ci în inimile oamenilor. Împărăţia lui Dumnezeu nu este la cine ştie câte milioane de ani lumină depărtare, ci este în lăuntrul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu e o împărăţie a conştiinţei îm­păcate cu toată lumea, o împărăţie a iubirii de Dumnezeu şi de oameni, în care se oglindeşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, realizaţi în inimă această cunoştinţă a lui Dumnezeu, această conştiinţă curată!

Am găsit la unul din Sfinţii Părinţi cuvân­tul că, însuşi Dumnezeu grăieşte din conştiinţa limpede a Sfinţilor, a slujitorilor Săi. Şi zice Sfântul, lărgind înţelesul, că Dumnezeu strigă voia Sa din conştiinţa Sfinţilor către confraţii lor, oamenii.

Acum aş vrea ca, de aici, să vă ridic puţin mintea la preţul pe care-1 aveţi voi, să vă ridic mintea la valoarea pe care o aveţi îngropată în ţarina trupului vostru, şi pe care, rogu-vă să o dezgropaţi şi s-o scoateţi la lumină, ca să fa­ceţi lucrările lui Dumnezeu, ca să fiţi odihnă, nu muncitori chinuitori (ai lui Dumnezeu).

Mereu am crezut în această valoare a omu­lui, nu aceea pe care o vedem noi, cu ochii în­chişi, ci valoarea pe care ne-a dat-o însuşi Dumnezeu. Că omul care ştie aceasta altfel se poartă, altă nădejde are, merge mereu cu fruntea ridicată, nu cu fruntea plecată spre pământ. Cuvântul acesta se întemeiază pe ur­mătoarele trei texte: două ale lui Iisus şi unul al Sfântului Apostol Pavel:

1. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte pe Mine; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Ta­tăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 21,23). - E limpede.

În vremea veche se ştia foarte bine lucrul acesta. Drept aceea, ca să vă silesc să mă cre­deţi, vă tâlcuiesc două nume: Teofan şi Teofor- (care înseamnă) iubitor de Dumnezeu şi pur­tător de Dumnezeu. Prin urmare, iată la câtă cinste, la câtă valoare ne-a ridicat Iisus, desco­perindu-ne voinţa Tatălui şi a Sa, de a locui în oameni. Şi ce ne cere Iisus în schimbul acestui favor? Nimic altceva decât a-I păzi poruncile Lui şi poruncile Lui nu sunt grele. E iubirea de Dumnezeu şi de oameni, de toţi oamenii, şi de cei ce te urăsc! Şi se poate. Întâi a putut Iisus. Veţi spune: Era Dumnezeu! Bine. Dar întâiul Ucenic era om, Sfântul Ştefan. Ce a zis când îl omorau cu pietre? „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Se ruga de iertare ca Iisus.

Acestea-s cele două porunci ce trebuie să le sileşti… Da ce, iubirea e poruncă? Da, că orice poruncă e silinţă, la început, până te obişnuieşti, şi apoi din fire, fără silă, iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni. De aceea îi po­runcă, fiindcă nu-i chiar uşoară. Şi atunci, până nu-i uşoară, (până când îţi va deveni uşoară), stăruie în ea, până capeţi deprindere. Atunci să ştii că eşti locuit de Duhul lui Dum­nezeu, eşti locuit de Fiul, Care se ascunde în poruncile Sale şi eşti locuit de Tatăl, al Cărui chip şi asemănare eşti.

2. Al doilea text al lui Iisus: în primul cu­vânt e vorba de Fiul şi de Tatăl; şi vorbeşte şi de Duhul Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţi­nute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

Ştiţi ce se întâmplă cu oamenii? Să luăm de exemplu pe Sfinţii Apostoli: S-au bucurat cu Iisus, dar cu toate acestea când a venit ceasul încercării s-au temut. Erau fricoşi. Uite, ăsta-i omul? A înviat Iisus şi nu voiau să creadă, unii de bucurie, alţii de teamă. Abia în ziua Pogorârii Duhului Sfânt au deschis inimile pentru totdeauna. Din ceasul acela n-au mai stat cu uşile încuiate de teama nimănui.

Acum fraţilor, controlaţi-vă ce duh este în voi? Dacă vă e teamă să-L mărturisiţi pe Hristos, atunci sunteţi fricoşii din Apocalipsă. De aceea e trimis Duhul Sfânt, ca să ne tămă­duiască de frică. Ştiţi cui îi este frică? Celui care are conştiinţia încărcată. Cum să ieşim din frică? -„Dragii mei, folosiţi-vă de cuvântul lui Iisus”, „Luaţi Duh Sfânt” Duhul Sfânt este cel care te curăţeşte pe tine atunci când ceri ier­tare, că pe nimeni n-a refuzat Dumnezeu dacă omul s-a smerit. Lucrul acesta se face în faţa preotului. Veniţi în faţa preotului şi (prin Taina Sfintei Spovedanii) cereţi iertare de păcate! De la Iisus avem acest Duh Sfânt, dar (noi, preoţii) nu putem ierta păcatele celor ce nu ne-o cer, celor ce nu vin la spovedanie. Nu putem ierta păcatele în absenţă; nu putem ierta păcatele prin poştă. Când ţi s-au iertat păcatele în chip legal, aşa cum e rânduiala Bisericii, atunci ai ieşit din frică.

Acum altceva: Băgaţi de seamă că sunt două duhuri: Duhul lui Dumnezeu şi duhul satanei - duhul mândriei şi cel al părerii de sine, care te ridică împotriva lui Dumnezeu. Dacă omul nu bagă de seamă, se întâmplă ca şi cu o grădină - se umple de mărăcini, se um­ple de păcate. Şi atunci bietul om începe să se îmbolnăvească la suflet, la minte şi se apropie de doaga nebuniei. Aceasta-i „binefacerea” pe care ţi-o dau păcatele. Ştiţi că sunt şerpi care sug vacile, tot aşa şi păcatul e un fel de dulceaţă, dar pe urmă e venin şi otravă. Toate pă­catele au ceva îndemnător în ele, şi pe urmă găseşti că-s otravă, că-s venin.

Măi fraţilor, nu fiţi ca „vaca-şarpe”. Omul are minte şi dacă te tot duci după păcate, te întuneci la minte, slăbeşti dinspre Dumnezeu şi la necaz vine satana şi-ţi aruncă ştreangul la gât ca să te câştige total.

Biserica e oprită a se ruga pentru cei ce cu voia lor s-au dat satanei. Vedeţi, omul în pros­tia lui vrea să fie al „ăluia” şi zice: „să fiu al…, să mă ia… !” Şi satana se foloseşte de omul prost. Nu vă lăsaţi încărcaţi de păcate, că cu cât te laşi mai mult, cu atât te trezeşti mai ne­putincios la vreme de necaz. Şi atunci, în loc să zici: „Doamne, ajută-mă!” îţi umblă prin cap gânduri să te omori, să te pierzi, să nu te mai poată scăpa (scoate) nici sfinţii lui Dumnezeu.

Asta-i prezenţa Duhului Sfânt. Ori de câte ori cerem iertare, Duhul lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea omului, Duhul care sălăşluieşte în noi de la Sfântul Botez. Această sălăşluire a Duhului Sfânt se înnoieşte cu fiecare Sfântă Împărtăşanie. De aceea creştinii primelor veacuri se împărtăşeau în fiecare zi şi de aceea nici nu se temeau de prigoană. La ei nu era frică. Până şi copiii erau mai curajoşi decât mulţi dintre oameni mari de azi, cunos­când cuvântul unui copil când zicea: „Tată, nu te teme, că şi eu am să-L mărturisesc pe Iisus Hristos când mă fac mare”.

Dacă veţi avea răbdare în necazuri, să ştiţi că veţi avea şi Duhul Sfânt. Dacă veţi avea şi puterea de a mulţumi în necazuri, atunci stră­luceşte Duhul Sfânt în voi şi să ştiţi că nu-i cu neputinţă.

Când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva. Să nu pună vina nici pe stat şi nici pe împrejurări, ci pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale în credinţă, pe lipsa dragos­tei sale faţă de Dumnezeu. Că întotdeauna, cei ce au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia-s mereu cu cârteala pe buze.

A-ţi fi viaţa mai curată, a te elibera de păcat, o poţi face în orice vreme. Nu te opreşte nimeni, creştine, să te faci mai bun, mai curat, mai cuminte şi cu minte! Deci, nu întârzia!

„Odată oamenii I s-au plâns lui Dumnezeu că tare o duc greu cu necazurile, cu lipsurile şi cu păcatele.

- Drept aţi spus fiilor că o duceţi greu cu păcatele. Deci dacă o duceţi greu cu ele, nu le mai faceţi!”

Omul se roagă de Dumnezeu să-1 scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte întâi?
Toate necazurile noastre, noi ni le-am pricinuit cu păcatele noastre şi ele sunt urmări şi plată îndesată pentru păcate; şi asta până vom înţelege pentru ce ne vin şi ne iau de nas, ca să ne săturăm odată de ele.

Sursa:Extras din Cartea(Despre Durerile Oamenilor Pr.Arsenie Boca)