Lasata secului de carne pentru Postul Sfintelor Pasti (Duminica Infricosatei Judecati)

>> 27 feb. 2011


In calendarul bisericesc, Lasata Secului are doua etape care conduc treptat catre Postul Sfintelor Pasti: Duminica Infricosatei Judecati - cand se lasa sec de carne (27 februarie) si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - cand se lasa sec de branza (6 martie).

Evanghelia Duminicii Infricosatei Judecati:

"Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit? El insa le va raspunde zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica."

Predica la Duminica Infricosatei Judecati - Sfantul Nicoale Velimirovici

Unul, numai Unul singur ne-a vorbit limpede si desavarsit despre tot ceea ce se va intampla la sfarsitul veacurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. Daca cineva ar spune ceea ce a spus El despre sfarsitul lumii, nu l-am crede, chiar daca ar fi cel mai mare intelept. Daca ar vorbi din intelegerea sa omeneasca si nu din descoperirea dovedita a lui Dumnezeu, nu l-am crede. Pentru intelegerea si socotinta omeneasca, oricat de inalta ar fi aceasta treapta, noi suntem prea mici ca sa ajungem la inceputul si sfarsitul lumii. Intelegerea nu-si gaseste rostul acolo unde trebuie viziune. Avem nevoie de un vazator cu duhul, tot asa de limpede cum vedem soarele - pentru a vedea lumea intreaga de la inceputuri pana la sfarsitul ei, cat si inceputul si sfarsitul veacurilor. A fost numai unul singur in stare sa faca aceasta: Domnul Iisus Hristos.

Numai in El putem si trebuie sa credem, atunci cand ne spune ce se va intampla la sfarsit. Pentru ca tot ceea ce a proorocit El a ajuns sa se intample atat persoanelor ca Petru si Iuda si altor Apostoli, anumitor popoare, cum ar fi evreii, si anumitor locuri, cum ar fi Ierusalim, Capernaum, Betsaida si Corazin, si Bisericii lui Dumnezeu, intemeiata pe sangele Lui. Numai proorocia Lui asupra intamplarilor ce vor avea loc la sfarsitul lumii, despre sfarsitul ei si Judecata de Apoi nu s-a implinit inca. Dar cel ce are ochi sa vada poate sa vada limpede ca, in zilele noastre, au inceput deja sa se arate in lume acele intamplari despre care ne-a vorbit El, ca vor fi semne ale apropierii sfarsitului lumii. N-a aparut o multime de fabricanti de fericire, cautand sa-L inlocuiasca pe Hristos si invatatura Lui, prin ei dimpreuna cu teoriile lor? Nu s-a ridicat neam peste neam si imparatie peste imparatie? Nu se cutremura pamantul, si inimile noastre dimpreuna cu el, de multe razboaie si revolutii care ne cuprind planeta? Nu-L tradeaza multi pe Hristos si nu sunt multi, cei care pleaca din Biserica Lui? Nu s-a inmultit faradelegea si dragostea multora s-a racit?

Si nu s-a propovaduit in lume Evanghelia lui Hristos, spre marturie la toate neamurile (Matei 24:3-14)? Este adevarat ca vine toata rautatea, si ea vine cu graba si fara intarziere. Este adevarat ca Antihrist inca nu a venit, dar fiecare neam are inaintemergatori si prooroci de-ai lui. Este adevarat ca de la inceputul lumii si pana acum inca nu ne-a cuprins cea mai mare stramtorare, nici horcaitul mortii de neindurat, dar se poate vedea limpede nenorocirea adusa de toti oamenii spirituali, care asteapta venirea lui Hristos. Este adevarat ca soarele inca nu s-a intunecat, nici luna nu a ramas fara lumina, nici stelele nu au cazut de pe cer - dar, cand toate acestea se vor dezlantui, nu se va mai scrie nici nu se va mai vorbi nimic despre aceasta. Inimile oamenilor se vor umple de frica si cutremur, limbile oamenilor vor ingheta si ochii oamenilor vor privi, cu privirea adunata, stiind acum ca nu mai au nici o scapare, intunericul infricosator de pe pamant, fara sa mai existe zi si cerul fiind lepadat de stele. Dintr-odata, in acest intuneric, se va arata semnul Fiului Omului, o Cruce stralucitoare se va intinde de la rasarit pana la apus si de la miazanoapte pana la miazazi, de o stralucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a dobandit-o niciodata. Si atunci, toti oamenii de pe pamant Il vor vedea pe Domnul Iisus venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa. Si multimile de ingeri vor suna din trambita si toate neamurile de pe pamant se vor strange inaintea Lui; trambitele vor suna pentru o adunare, asa cum nu a mai fost niciodata de la intemeierea lumii si va vesti Judecata cea de Apoi.

Toate aceste semne si intamplari, care vor avea loc la sfarsitul lumii si al veacurilor, sunt povestite si in alt loc din Sfanta Evanghelie. Cu toate acestea, Evanghelia de astazi arata asezarea cea din urma a raporturilor dintre timp si vesnicie, intre cer si pamant, intre Dumnezeu si omenire. Ea descrie Judecata de Apoi si in ce chip se va arata aprinderea maniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta ne arata noua clipa cea infricosatoare - cea mai plina de bucurie pentru cei drepti - cand mila lui Dumnezeu va lasa locul judecatii lui Dumnezeu. Atunci va fi prea tarziu pentru fapte bune si prea tarziu pentru pocainta. Cand plangerea nu va mai primi nici un raspuns si cand lacrimile noastre nu vor mai cadea in mainile ingerilor.

Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Asa cum in pilda Fiului risipitor, Dumnezeu Se arata cu chip de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este si nimeni altcineva decat El. Cand El va veni in lume a doua oara, atunci nu va mai veni necunoscut si umil, asa cum a facut de data cea dintai, ci va veni pe fata si intru slava mare. Prin aceasta slava se intelege, mai intai, slava pe care Hristos a avut-o din vesnicie, mai inainte de a fi lumea (Ioan 17:5) si, in al doilea rand, slava biruintei asupra lui Satan, asupra lumii celei vechi, si asupra mortii. El nu va veni singur, ci insotit de toti sfintii ingeri, al carui numar este de necuprins, si El va veni impreuna cu ei pentru ca ei, ca slujitori si razboinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atat la lupta impotriva diavolului, cat si la biruinta asupra lui. De aceea El are bucuria de a impartasi cu ei slava. Si, pentru a intregi chipul minunat al acestei intamplari, se arata lamurit faptul ca, toti ingerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune ca ingerii lui Dumnezeu au fost de fata si la alte intamplari. Ei s-au aratat intotdeauna in numar mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenti cu totii, stransi in jurul Imparatului slavei.

Multi vazatori cu duhul au vazut tronul slavei atat in zilele cele dintai, cat si in zilele cele de pe urma (Isaia 6:1; Daniel 7:9; Apocalipsa 4:2, 20:4). Acest tron semnifica puterile ceresti peste care stapaneste Domnul. Este tronul slavei si al biruintei, pe care sade Tatal ceresc si pe care S-a asezat Domnul Hristos dupa biruinta Sa (Apocalipsa 3:21). O, ce mareata va fi venirea Domnului, insotita de asemenea intamplari nestiute si infricosatoare! In judecata sa limpede, proorocul Isaia a proorocit: "Caci Domnul vine in vapaie si carele Lui sunt ca o vijelie" (Isaia 66:15); la venirea Lui, Daniel a vazut ca un rau de foc se varsa si iesea din El; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat si cartile au fost deschise. (Daniel 7:10)

Si cand Domnul va veni intru slava si va sedea pe tronul Sau, atunci se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Multi Parinti au pus intrebari despre locul in care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit ca Judecata va avea loc in valea Iosafat, unde Imparatul Iosafat, fara nici un fel de lupta sau folosire de arme, a avut o biruinta intreaga asupra moabitilor si amonitilor, ca nu a ramas viu nici un vrajmas (II Cronici 20). Si proorocul Ioil a spus: "Sa se trezeasca toate neamurile si sa vina in valea lui Iosafat, caci acolo voi aseza scaun de judecata pentru toate popoarele din jur" (Ioil 3:12).

Poate ca tronul Domnului se va aseza in acea vale, dar nu exista in toata lumea nici o vale in care sa se poata aduna toate neamurile si popoarele, viii si mortii de al inceputul pana la sfarsitul lumii, care vor ajunge pana la multe bilioane. Intreaga suprafata a pamantului, impreuna cu toate oceanele, nu au spatiu destul pentru toti oamenii care au trait vreodata pe pamant, ca sa poata sta laolalta. Daca aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat sa-i poata cuprinde pe toti la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi in trup - deoarece mortii vor invia in trupurile lor - atunci cuvintele proorocului trebuie intelese in sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea intreaga, de la rasaritul cel mai indepartat pana la apusul cel mai indepartat; si, precum Dumnezeu Isi aratase odinioara puterea si judecata Sa in valea lui Iosafat, tot asa Isi va arata si in ziua cea de pe urma, aceeasi putere si judecata asupra intregii omeniri.

Si-i va desparti pe unii de altii. Intr-o clipa vor fi despartiti toti cei adunati laolalta - asa cum pastorul, cu glasul sau, isi trimite oile intr-o parte si caprele in cealalta - unii la stanga si altii la dreapta, ca printr-o forta magnetica fara putere de impotrivire, in asemenea chip ca nimeni nu se va putea muta de la stanga la dreapta sau de la drepta la stanga.

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. La inceput, Hristos Se numeste Fiul Omului - adica Fiul lui Dumnezeu - si aici El Se numeste Imparat, intrucat Lui Ii sunt date imparatia si puterea si slava. "Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu". Ei sunt cu adevarat binecuvantati, pe care Hristos ii numeste binecuvantati, caci binecuvantarea lui Dumnezeu are in sine toate lucrurile bune si toata bucuria si harul cerului. De ce nu spune Domnul "Binecuvantatii Mei", ci "Binecuvantatii Tatalui Meu"? Pentru ca El este numai Fiul Cel Unul Nascut si nefacut, din vesnicie si pentru vesnicie, si dreptii sunt, prin binecuvantarea lui Dumnezeu, adoptati, si se fac astfel ca frati ai lui Hristos. Dumnezeu cheama pe cei drepti sa primeasca imparatia pe care le-a pregatit-o El de la intemeierea lumii. Aceasta inseamna ca Dumnezeu, chiar inainte de intemeierea lumii, pregatise imparatia pentru acestia. Inainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregatise pentru el totul in Rai. O imparatie intreaga, stralucind in lumina, care doar isi astepta imparatul. Atunci Dumnezeu l-a dus pe Adam in aceasta imparatie si imparatia era desavarsita. Asadar, Dumnezeu a pregatit imparatia pentru cei drepti chiar de la inceput. Aceasta isi astepta stapanitorii, avandu-L in frunte chiar pe Imparatul Hristos.

Chemand dreptii in imparatie, Judecatorul i-a lamurit de indata, de ce El le dadea imparatia lor: "Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine." La aceasta lamurire minunata, dreptii au intrebat sovaielnic si cu sfiala, cand L-au vazut pe Imparatul flamand si insetat, gol si bolnav, si cand au facut ei toate astea pentru El. La acestea, Imparatul a dat inca un raspuns minunat: "Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut."

Toata aceasta lamurire are doua intelesuri: unul de suprafata si unul de adancime. Intelesul de suprafata este limpede pentru toti. Cel care hraneste pe cel flamand, da sa bea celui insetat, imbraca pe cel gol si da adapost celui strain, a facut aceasta Domnului. Cel care cerceteaza pe cei bolnavi sau pe cei din inchisoare, a facut aceasta Domnului. Pentru ca se spune in Vechiul Testament: "Cel ce are mila de sarman imprumuta Domnului si El ii va rasplati fapta lui cea buna." (Pilde 19:17). Domnul ne incearca inimile noastre prin cei care cauta ajutorul nostru. Domnul nu foloseste nimic pentru El de la noi: El nu are nevoie de nimic. Cel care a facut painea nu poate flamanzi, nici Cel care a facut apa nu poate inseta. Cel care imbraca intreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sanatatii nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate.

Dar El cauta ca noi sa facem milostenie, pentru ca, in felul acesta, sa ne inmuiem si sa ne innobilam inimile. In atotputernicia Sa, Dumnezeu poate intr-o clipa sa-i faca pe toti oamenii bogati si indestulati, imbracati si multumiti. Dar El ii lasa pe oameni sa cunoasca foamea si setea, boala, suferinta si saracia pentru doua pricini: mai intai, pentru ca cei care rabda aceste lucruri, isi inmoaie si isi innobileaza inimile si se vor intoarce la Dumnezeu, slavindu-L cu credinta si rugaciune; si in al doilea rand, pentru ca omul poate suferi pentru altii, se poate smeri pentru altii si poate ajunge la intelegerea fratietatii si unitatii tuturor oamenilor de pe pamant, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul si Facatorul a toate cate se afla pe pamant. Domnul doreste sa avem mila - mila mai presus de orice. Deoarece El stie ca mila este calea prin care se poate reface credinta in Dumnezeu, nadejdea in Dumnezeu si dragostea pentru Dumnezeu.

Acesta este intelesul de suprafata. Intelesul de adancime priveste spre Hristos, care se afla in launtrul nostru. In fiecare gand curat din mintea noastra, in fiecare simtire aleasa din inima noastra si in fiecare nazuinta inalta a sufletului nostru spre implinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvaluie in noi prin puterea Duhului Sfant. El numeste toate aceste ganduri curate, simtiri alese si nazuinte inalte, fratii Sai mici, sau cei mai mici frati ai Sai. El ii numeste astfel, pentru ca acestia se afla in noi intr-o masura foarte mica, fata de masura mare de spurcaciuni lumesti, si de rau care se afla in noi. Daca mintea noastra flamanzeste dupa Dumnezeu si noi o hranim, noi L-am hranit pe Hristos din launtrul nostru; daca inima noastra este lipsita de orice lucru bun si de orice lucru ales, adica este lipsita de Dumnezeu, si noi o imbracam, pe Hristos L-am imbracat, Cel care se afla in noi; daca sufletul nostru este bolnav si incatusat de fiinta noastra cea rea, de faptele noastre cele rele, si suntem constienti de aceasta, si il cercetam, noi L-am cercetat pe Hristos care se afla in noi.

Pe scurt, daca cealalta fiinta care se afla in noi, care odinioara se mandrea ca se salasluieste acolo, si care este omul cel drept din noi, este stapanit si umilit de diavol, si de omul pacatos din noi, si il ocrotim pe omul cel drept, noi Il ocrotim pe Hristos care se afla in noi. Omul acesta drept care se afla in noi este mic, mic de tot, iar pacatosul din noi este un adevarat Goliat. Dar acest om drept din launtrul nostru este fratele mai mic al lui Hristos, iar pacatosul din noi este vrajmasul lui Hristos, ca un urias, precum Goliat. Atunci, daca noi il ocrotim pe omul cel drept din noi, daca il slobozim, il intarim si il aducem la lumina; daca il ridicam deasupra celui pacatos, asa incat sa-l stapaneasca in chip desavarsit pe cel pacatos, si am putea spune impreuna cu Apostolul Pavel: "Si eu nu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2:20) - atunci ne vom numi binecuvantati si vom auzi cuvintele Imparatului la Judecata de Apoi: "Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii."

Dar celor de la stanga, Judecatorul le va zice: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui." Judecata este infricosatoare, dar este dreapta. Si astfel Imparatul cheama pe cei drepti la El, si lor le da Imparatia, pe cand pe pacatosi ii izgoneste de la El si ii trimite in focul cel vesnic, in tovarasia rea a diavolului si a slujitorilor sai. (Sfantul Vasile cel Mare, in lucrarea sa Despre Judecata de Apoi [nr. 14], spune: "Daca chinul cel vesnic are vreun sfarsit, atunci inseamna ca viata vesnica are sfarsit. Dar, cum nu este cu putinta de inchipuit ca viata vesnica ar avea un sfarsit, atunci cum se poate inchipui un sfarsit al chinurilor celor vesnice?") Ceea ce nu spune Domnul este foarte important: faptul ca focul cel vesnic este pregatit pentru cei pacatosi de la intemeierea lumii, tot asa cum si Imparatia este pregatita pentru cei drepti. Ce inseamna aceasta? Este foarte limpede faptul ca Domnul a pregatit focul cel vesnic numai pentru diavol si ingerii aceluia, si ca El a pregatit Imparatia pentru toti oamenii de la intemeierea lumii. Pentru ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca (I Timotei 2:4; cf. Matei 18:14; Ioan 3:16; II Petru 3:9; Isaia 45:22) si pentru ca nici macar unul sa nu piara.

De aceea, Dumnezeu nu i-a sortit pe oameni sa piara, ci sa se mantuiasca; Dumnezeu nici nu a pregatit pentru ei dinainte focul diavolului, ci, El Si-a pregatit Imparatia Sa, si numai pe aceasta a pregatit-o. De aici este limpede faptul ca gandesc gresit, cei care spun despre pacatos: "el este sortit sa fie pacatos". Daca omul ar avea o astfel de sortire, aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la omul insusi. Faptul ca nu este sortire de la Dumnezeu, se vede din faptul ca Dumnezeu nu a pregatit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecatorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde sa-i trimita pe pacatosi, decat numai imparatia intunecata a diavolului. Si faptul ca aceasta este dreptatea Lui, ca Judecatorul sa-i trimita acolo, este limpede din faptul ca acestia, in timpul vietii lor pamantesti, au cazut de la Dumnezeu si s-au pus in slujba diavolului.

Rostind pedeapsa asupra pacatosilor si punandu-i la stanga Sa, Imparatul ii lamureste de indata de ce ei sunt blestemati si de ce ii trimite in focul cel vesnic: "Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat." Ei nu au facut nici unul dintre aceste lucruri, pe care le-au facut dreptii, de la dreapta Sa. Auzind aceste cuvinte ale Imparatului, pacatosii au intrebat, intocmai ca si cei drepti: "Doamne, cand Te-am vazut flamand sau insetat..." Domnul a raspuns: "Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut."

Toata aceasta lamurire pe care a dat-o Imparatul pacatosilor, are de asemenea doua intelesuri - unul de suprafata si unul de adancime - la fel ca si in prima situatie, cand era vorba de cei drepti. Pacatosii si-au intunecat mintea, si-au invartosat inima si aveau ganduri rele fata de fratii lor de pe pamant, care erau flamanzi si insetati, goi, bolnavi si lipsiti de libertate. Cu mintile lor greoaie, ei nu erau in stare sa inteleaga faptul ca Hristos ii chema la milostenie prin fratii lor saraci si care se aflau in suferinta. Inimile lor invartosate nu se puteau inmuia de lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos si cel al sfintilor Sai nu le puteau schimba sufletele lor cu scopurile cele rele, in suflete cu scopurile cele bune, si sa savarseasca binele. Si astfel, fiind nemilostivi fata de Hristos prin fratii lor, ei erau nemilostivi fata de Hristos. Ei dinadins nimiceau toate gandurile curate de indata ce se formau, inlocuindu-le cu ganduri necurate si hulitoare; ei taiau de la radacina toate simtamintele alese din inimile lor, de indata ce se infiripau, inlocuindu-le cu nemilostivire, patima si iubirea de sine; cu graba si cu hotarare ei si-au inabusit fiecare dorinta de a face un lucru bun, care s-a infiripat in sufletele lor - urmand poruncile lui Dumnezeu - si in locul lor si-au starnit dorinta de a face rau oamenilor, si de a pacatui spre manierea lui Dumnezeu. Si astfel fratele cel mai mic al lui Hristos, care se afla in ei - cu alte cuvinte, omul cel drept din ei - a fost rastignit, omorat si ingropat si Goliat cel intunecat la culoare, pe care il hranisera ei - adica omul cel nedrept din ei, sau chiar diavolul insusi - a ramas biruitor pe campul de lupta.

Ce poate face Dumnezeu cu unii ca acestia? Ii poate primi in Imparatia Sa pe unii ca acestia, care au izgonit cu totul aceasta Imparatie din ei? Ii poate chema la El pe cei care au smuls din radacina toata asemanarea cu Dumnezeu si care s-au aratat, atat in ascuns in inimile lor, cat si deschis in fata lumii, a fi vrajmasii lui Dumnezeu si slugile diavolului? Nu; prin libera lor alegere, ei s-au facut supusii diavolului si, la Judecata de Apoi, Judecatorul ii va trimite sa tina tovarasie celor cu care, in timpul vietii s-au intovarasit in chip deschis - in focul cel vesnic, pregatit pentru diavol si slujitorii sai. Indata dupa aceasta, acea judecata care va fi cel mai mare si totusi cel mai scurta din istoria lumii zidite, va ajunge la capat. Si vor merge acestia (pacatosii) la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica. Viata si chinuirea se impotrivesc aici una celeilalte. Acolo unde se afla viata nu se afla chinuire; acolo unde se afla chinuire nu se afla viata. Cu adevarat, implinirea vietii inlatura chinuirea. Imparatia cea cereasca da implinire vietii,in timp ce existenta diavolului aduce chinuire si numai chinuire, fara viata, care vine de la Dumnezeu. Vedem in aceasta viata pamanteasca, cum sufletul omului celui pacatos, care are in el putina viata (adica putina Dumnezeire), este plin de mai multa chinuire decat sufletul omului celui drept, care are mai multa viata in el (adica mai multa Dumnezeire). Dupa cum s-a spus bine in vremuri stravechi: "Nelegiuitul se chinuieste in toate zilele vietii sale... glasuri ingrozitoare fac larma in urechile lui... el nu mai nadajduieste sa iasa din intuneric si isi simte capul mereu sub sabie... zbuciumul si tulburarea il strang la mijloc si se arunca asupra-i gata de impresurare, fiindca a indraznit sa-si indrepte mana impotriva lui Dumnezeu." (Iov 15:20-25). Asadar, la vremea aceea, va fi pe pamant marea chinuire pentru pacatos. Si pacatosul indura greu pina si suferinta cea mai mica din viata aceasta, fata de omul cel drept, caci numai cel care are viata in sine poate indura chinuirea, poate nesocoti suferinta si poate trece peste tot raul din lume, si se poate bucura. Viata si bucuria nu se pot desparti. Chiar Iisus Hristos spune celor drepti, pe care lumea ii osandeste, ii prigoneste si le aduce ocari: "Bucurati-va si va veseliti!" (Matei 5:12).

Toata viata noastra pamanteasca este numai o umbra palida a vietii - a vietii adevarate, a vietii intregi - in Imparatia lui Dumnezeu, tot asa cum intreaga suferinta de pe pamant este numai o umbra stearsa a chinuirii ingrozitoare a pacatosilor din iad. (In Apophtegmata Patrum - colectia in ordine alfabetica a zicerilor Parintilor Pustiei], am citit: Ei au intrebat pe un oarecare batran mare: "Parinte, cum rabdati asemenea munci cu atata rabdare?" Batranul a raspuns: "Toata munca mea din viata aceasta nu este nici macar cat o singura zi de chinuire.") Viata pe pamant - oricat de minunata ar putea fi - este amestecata cu suferinta, pentru ca aici nu exista nici o implinire a vietii; intrucat suferinta de pe pamant - oricat de mare ar putea fi - este amestecata cu viata. Dar, la Infricosatoarea Judecata, viata va fi separata de chinuire. Si una si cealalta vor fi vesnice. Intelegerea noastra omeneasca nu poate sa priceapa ce inseamna aceasta vesnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipa fata lui Dumnezeu, i se va parea ca si cum ar fi durat mii de ani; si cel care va fi chinuit o clipa de catre diavolul in iad, i se va parea ca sunt mii de ani. Pentru ca timpul nu va mai fi asa cum il cunoastem noi - zi dupa noapte si noapte dupa zi - ci atunci va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie (Zaharia 14:7; cf. Apocalipsa 22.5). Nu va mai fi nici un alt soare decat numai Dumnezeu, si acest soare nu va rasari si nu va apune, ca vesnicia sa se numere in zile, asa cum se socoteste timpul acum. Binecuvantatii vor socoti vesnicia in termenii bucuriei lor si pacatosii chinuiti vor socoti timpul in termenii chinuirilor lor.

Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit in felul acesta despre ultimul si cel mai mare eveniment care urmeaza sa aiba loc in timp, la capatul veacurilor si in vesnicie.si noi credem ca toate acestea se vor intampla intocmai, mai intai pentru ca toate celelalte preziceri pe care le-a facut Hristos s-au intamplat intocmai si, in al doilea rand, pentru ca El este cel mai mare prieten al nostru si adevarat Iubitor al omenirii - si in iubirea desavarsita nu exista falsitate sau eroare. Iubirea desavarsita contine adevarul desavarsit. Daca toate acestea nu urmau sa se intample, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Si demonstra cunostintele Sale in fata oamenilor. Nu; El nu a cautat marire la oameni (Ioan 5:41).

El a spus totul pentru mantuirea noastra. Cel ce are intelegere si care Il marturiseste pe Domnul Hristos isi poate da seama ca trebuie sa stie aceasta pentru a se mantui. Pentru ca Domnul nu a facut nimic, nici nu a rostit vreun cuvant, nici nu a ingaduit sa I se intample ceva in timpul vietii Sale pe pamant care sa nu fie pentru mantuirea noastra.

De aceea sa fim intelepti si cu dreapta socoteala, pastrand intotdeauna inaintea ochilor nostri duhovnicesti chipul Infricosatoarei Judecati. Acest chip a intors deja multi pacatosi de pe calea pierzarii pe calea mantuirii. Vremea noastra este scurta si cand se va sfarsi nu va mai exista pocainta. In acest timp scurt, prin viata noastra, noi trebuie sa luam o hotarare care va fi hotaratoare pentru noi in vesnicie: vom fi asezati la dreapta, sau la stanga Imparatului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcina mica si simpla, dar rasplata si pedeapsa sunt imense, mergand dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.

Atunci sa nu mai pierdem nici macar o singura zi, pentru ca fiecare zi poate sa fie ultima si poate fi hotaratoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi si zorile Zilei celei indelung asteptate. (Sfantul Grigorie Dialogul spune: "Sta scris: 'Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu?" (Iacov 4:4). Inseamna ca cel care nu se bucura la apropierea sfarsitului lumii, arata ca el este prietenul acesteia, si de aceea el este vrajmasul lui Dumnezeu. Dar aceste ganduri sunt departe de credinciosi, de cei ce stiu prin credinta ca mai exista si o alta viata si pe care o doresc cu adevarat." (Omilii la Evanghelie, Cartea I, Omilia 1: Despre semnele sfarsitului lumii). Poate ca nu ne vom rusina in Ziua Maniei Domnului; inaintea Domnului si inaintea multimilor de ingeri ai Sai si a multor bilioane de oameni drepti si sfinti. Poate ca nu vom fi alungati pentru vesnicie de Domnul si de ingerii si sfintii Sai si de rudeniile si prietenii nostri, care se vor afla de-a dreapta. Dar, impreuna cu multimile nenumarate si stralucitoare de ingeri si de oameni drepti, sa cantam laude de bucurie si de biruinta: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot! Aliluia!" Dimpreuna cu toate cetele ceresti sa-L slavim pe Domnul si Mantuitorul nostru, Fiul, Cel Unul nascut, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicoale Velimirovici

Sursa:crestinortodox.ro

Read more...

Sfantul Porfirie; Sambata mortilor - mosii de iarna

>> 26 feb. 2011

Sambata, 26 februarie, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea "Mosii de iarna".
Mai multe informatii despre pomenirea mortilor

Sfantul Porfirie s-a nascut din parinti bogati, in Tesalonic. La varsta de 25 de ani a lepadat grija lumeasca si s-a retras in pustia Egiptului, unde va fi tuns in monahism. Dupa cinci ani de vietuire la o manastire din Egipt, ajunge la Ierusalim. Aici va fi hirotonit preot de catre Pravliu, patriarhul Ierusalimului, si i se va incredinta spre paza cinstitul lemn al facatoarei de viata Cruci a lui Hristos. Dupa un timp, Dumnezeu i se descopera spunandu-i: "Da-mi Mie visteria - adica lemnul Crucii - pe care am adus-o la tine, pentru ca voiesc sa te insotesc cu o mireasa cu adevarat saraca, insa buna de obicei. Iar tu, luand-o pe ea, sa o impodobesti, ca sa-si uite saracia cea dintai”. Era chemarea sa la treapta de episcop in cetatea Gaza, un loc cu multe altare pagane. Pana la Sfantul Porfirie, nimeni nu a putut sa curete cetatea Gazei de paganism.

Paganii din Gaza auzind ca vine Sfantul Porfire in tinutul lor, au pus pe cale spini, gunoi, au sapat gropi, au facut fum necurat cu scopul de a-l intoarce din cale. Tot ce se intampla rau in cetate era pus pe seama venirii sale. Insa, Sfantul le raspundea numai prin minuni.

Sfantul Porfire va cere ajutor de la imparatul Constantinopolului si de la Sfantul Ioan Gura de Aur pentru a risipi templele idolesti. Imparatesei ii va spune: "Osteneste-te pentru noi stapana, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta iti va da un fiu, care va imparati inaintea ochilor tai si multi ani va vietui intru toata buna sporire a imparatiei". Dupa nasterea fiului vestit, imparateasa Eudoxia ii va trimite bani Sfantului Porfirie pentru constructia unei biserici.

Va distruge cele opt temple idolesti vestite din Gaza: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii si lui Marnas, iar in locul unui altar inchinat zeilor va construit o biserica. Asa a facut Sfantul Porfirie sa se umple cetatea Gazei de slava dumnezeiasca. A trecut la cele vesnice in anul 420.

Tot astazi, facem pomenirea;
- Sfintei Mucenite Fotini;
- Sfintei Fotida;
- Sfintei Anatoli;
- Sfintei Foto;
- Sfintei Paraschevi;
- Sfintei Chiriachi;
- Sfantului Mucenic Iosi;
- Sfantului Sebastian;
- Sfantului Fotin;
- Sfantului Mucenic Victor;
- Sfantului Mucenic Hristodul;
- Sfantului Mucenic Ioan Calfa.

Maine, 27 februarie, facem pomenirea Sfintilor Marturisitori Procopie si Talaleu.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Read more...

Ostrov (Un film despre Smerenia si Dragostea ADEVARATA)

>> 21 feb. 2011


Ostrov este general catalogat drept cel mai ortodox film de pana acum, odata cu acesta putandu-se vorbi chiar despre “o intoarcere a filmului risipitor". Filmul fascineaza prin simplitate, iar vizionarea acestuia, intr-un anumit sens, poate fi asemanata cu un pelerinaj la o manastire.

Ostrov este un film crestin care infatiseaza viata unui sfant "nebun pentru Hristos". Vizionarea acestui film impinge la rugaciune, nu insa la o rugaciune dornica de performante, lucru riscant si inselator, ci la o rugaciune linistita si smerita, facuta in taina camarii personale.

Dupa vizionarea acestui film, crestinul simte cu adevarat ce inseamna smerenia si dragostea, fiecare putandu-se regasi intr-unul dintre personajele filmului, fie in persoana staretului, fie in persoana ravnitorului Iov; ambele personaje au insa de invatat de la smeritul si "nebunul" Anatolie.

Anatolie, rolul principal, este jucat de actorul rus Piotr Mamonov. Acesta s-a nascut la 14 aprilie 1951, in adolescenta facand parte dintr-o celebra trupa rock. Acum mai bine de zece ani, Piotr Mamonov a parasit viata publica si tumultul Moscovei, ducand o viata retrasa, intelegand desertaciunea lumii acesteia si valoarea vietii in Hristos.

"Cand am implinit 40 de ani, m-am trezit si am inceput sa imi pun intrebari importante. Cand locuiesti intr-un oras esti expus la multe ispite. Trebuie sa lupti impotriva poftelor tale. In acea vreme (1990), parea ca cel mai important lucru in tara era sa devii membru al asa-numitei lumi civilizate. In zilele noastre, mai mult decat atat se cauta rezolvarea problemelor launtrice" (Piotr Mamonov).

Ostrov - Insula - Filmul Rusesc

Filmul a fost scris de Dmitri Sobolev si regizat de Pavel Lungin, in anul 2006. "Ostrov" este un film despre pocainta, care a reusit insa sa castige sase premii ale cinematografiei ruse, incluzand premiile pentru: "Cel mai bun film", "Cel mai bun regizor" si "Cel mai bun actor".

Intr-o conferinta tinuta in ianuarie 2007, Patriarhul Alexei II al Rusiei numeste filmul Ostrov exemplu viu al unui efort de abordare crestina a culturii. Anumite parti din film au fost inspirate din scrierea "Viata Sfantului Teofil, cel Nebun pentru Hristos". Potrivit unui comentariu al Parintelui Rafail Noica, dupa realizarea filmului, actorul care a jucat personajul numit "Iov" a intrat in manastire.

Ostrov

Filmul isi desfasoara actiunea undeva in nordul Rusiei, intr-o smerita manastire ortodoxa, unde vietuieste un om neobisnuit, un sfant nebun pentru Hristos, ascuns celor de langa el, insa cautat de mirenii din lume. Aanatolie nu este calugar, ci simplu vietuitor la manastire.

Actiunea incepe in anul 1942, cand, in timpul razboiului, marinarul fochist Anatolie si capitanul acestuia, Tihon Petrovici, sunt surprinsi in cursul noptii de soldatii nemti, in timp ce incarcau pe vapor o cantitate de carbune. Pentru a-i cruta viata, nemtii ii cer lui Anatolie sa-l impuste pe capitanul si prietenul sau, Tihon.

In nebunia de a-si pastra viata, Anatolie trage inspre capitan, care cade in apa, peste bordul vaporului. Pentru aceasta, nemtii il lasa in viata pe Anatolie, insa dupa cateva minute arunca in aer vaporul pe care se afla acesta. A doua zi, Anatolie este gasit mai mult mort decat viu, pe un tarm noroios, de calugarii unei manastiri de pe o insula apropiata.

Actiunea filmului sare brusc in anul 1976, la mai bine de treizeci de ani de la intamplarea de inceput, infatisandu-ni-l pe Anatolie ca vietuitor la manastirea din insula. Aici, el este randuit sa se ocupe de cazanele manastirii (fochist), carand in fiecare zi carbune, cu roaba.

Datorita crimei savarsite in tinerete, simtita si ca tradare, Anatolie se pocaieste din toata inima, zilnic cerand iertarea lui si a capitanului sau, Tihon. Intre calugarii din insula, el se comporta ca sfintii "nebuni pentru Hristos", smerindu-se pana in cele mai mici detalii si fugind de slava cea de la oameni.

Pentru puterea rugaciunii sale, oamenii din lume vin la manastire, spre a-i cere ajutor. Celor veniti "la parintele Anatolie", el li se arata drept ucenic al aceluia, spre a nu fi cinstit de ei. Intr-o zi, la el vine o fata indracita, fiica unui amiral renumit in acea vreme.

Sfarsitul filmului, pe care in las aici in taina, incununeaza opera numita "Ostrov".

Teodor Danalache

Ostrov - Insula - Filmul Rusesc


Read more...

Sfintii Mucenici Pamfil si Valentin

>> 16 feb. 2011

Patimirea celor doisprezece Sfinti Mucenici: Pamfil preotul, Valentin diaconul, Pavel, Porfirie si ceilalti

Acesti doisprezece mucenici din Cezareea Palestinei, s-au mutat la Domnul la anul 308, in urma persecutiilor din timpul domniei lui Diocletian.

Pamfil, primul dintre ei, era preot al acestei cetati. Se ocupa cu indreptarea textului Noului Testament, curatindu-l de greselile diversilor copisti. El insusi copia Sfanta Scriptura si o dadea celor care o doreau.

Cel de-a doilea a fost batranul diacon Valentin. Acesta era o autoritate recunoscuta in Sfintele Scripturi, pe care le cunostea pe de rost.

Cel de-al treilea, Pavel, in timpul unei persecutii anterioare fusese aruncat in foc pentru credinta lui in Hristos.

Acestia, dupa diferitele chinuri la care au fost supusi de catre guvernatorul Urban, au stat in temnita timp de doi ani, pana cand a ajuns la guvernare Firmilian. Alaturi de ei au fost intemnitati cinci frati, care se nascusera in Egipt si care se intorceau in tara lor dupa ce fusesera siliti sa munceasca in minele din Cilicia. La portile Cezareei cei cinci au declarat ca sunt crestini si au fost adusi in fata judecatii. Intrebati fiind "care sunt numele voastre si din ce neam sunteti?" - ei au raspuns: "Numele pagane date de maica noastra noi le-am lepadat, si ne-am numit in loc Ilie, Isaia, Ieremia, Samuil si Daniil." Intrebati fiind, "Care este patria voastra?" - ei au raspuns: "Ierusalimul cel de Sus."

Cei opt marturisitori au fost scosi din temnita si decapitati, iar dupa ei a fost ucis si tanarul Porfirie, care a incercat sa ingoape trupurile mucenicilor. Pe Porfirie prigonitorii l-au ingropat de viu, ca si pe Seleuc, care mai inainte fusese ofiter, si care se apropiase sa sarute picioarele mucenicilor.

De asemenea, tot acum au dobandit moarte muceniceasca, Teodul si Iulian, care, in timpul inmormantarii mucenicilor au sarutat sfintele lor moaste.


Tot in aceasta zi facem pomenirea:

- Sfintilor mucenici cei din Martiropole, si a preacuviosului Maruta;

- Cuviosului Flavian;

- Sfantului Flavian, patriarhul Constantinopolului.

- Sfantului cuvios Romano cel din Carpenisia;

Maine, 17 februarie, facem pomenirea Sfantului Mare Mucenic Teodor Tiron si a Sfintei Mariamna.


Sursa: CrestinOrtodox.ro

Read more...

Increderea in Dumnezeu

>> 15 feb. 2011


Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.

- Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule – zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte?!

În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.

Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.

- Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? “Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.”

“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine. ” (Sfântul Vasile cel Mare )

Read more...

Duminica Vamesului si a Fariseului

>> 13 feb. 2011


Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului ! (Luca 18, 13)

Fratilor,

De astazi inainte, Sfanta Biserica ne invata sa incepem pregatirea duhovniceasca pentru ziua cea mare, pentru sarbatoarea sarbatorilor, pentru Sfanta Inviere.

Pregatirea aceasta o putem face: prin pocainta si infranare, prin post si rugaciune. Prin pocainta pentru pacatele trecutului, prin post si rugaciune si prin infranare de la toate cele rele, pentru viata prezenta si viitoare.

Nimeni nu poate spune ca n-are nevoie de pocainta, pentru ca nimeni nu poate spune ca este fara pacat.

Pocainta, fara indoiala, o putem face dupa orice greseala si pacat savarsit, ca nici cugetul sa nu ne mustre, nici inima sa nu ni se impietreasca. Pocainta suntem datori sa o facem mai ales in timpul Sfantului si Marelui Post, care este timp de doliu, pentru Sfintele si infricosatele Patimi si moartea pe cruce a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pentru pacatele si faradelegile noastre, pentru mantuirea si fericirea sufletelor noastre.

In timpul acestui Sfant si Mare Post, biserica se imbraca in vesminte de doliu, in cursul saptamanii; Sfintele Slujbe sunt mai tainice, cantarile mai jalnice si mai induiosatoare, rugaciunile si citirile mai lungi si toate impreunate cu multe metanii mari la pamant.

Pocainta si infranarea, postul si rugaciunea, chiar pentru multi dintre bunii crestini, sunt ca niste doctorii amare si gretoase. Cu mare greutate se hotaresc sa le ia, desi cred in puterea lor vindecatoare si binefacatoare.

Iata pentru ce Sfanta Biserica, incepand de astazi, cu trei saptamani inainte de inceperea Sfantului si Marelui Post, cauta sa ne obisnuiasca cu aceste sfinte si binefacatoare doctorii, indemnandu-ne sa cerem mila milostivirii lui Dumnezeu si a Maicii Domnului, pentru a ne invrednici sa le primim cu bunavointa, nu cu sila, spre a ne fi de folos la mantuirea si fericirea sufletelor.

Incepand de astazi, iata cum ne invata Sfanta Biserica sa ne rugam in toate duminicile urmatoare: Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de Viata, ca maneca duhul meu la biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un indurat, curateste-l pe el, cu mila milostivirii Tale!

Cararile mantuirii indrepteaza-mi, de Dumnezeu Nascatoare, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevim viata mea toata am cheltuit. Cu rugaciunile Tale, izbaveste-ma de toata necuratia.

Si apoi: La multimea faptelor mele celor rele cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata ziua judecatii; ci, indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".

In fiecare duminica, apoi, ne prezinta prin cantarile si Sfanta Evanghelie pilde cu invataturi care de care mai convingatoare, de a nu respinge, ci de a primi din toata inima, calea pocaintei, a mantuirii si fericirii sufletelor noastre. Astazi, asadar, ne infatiseaza pilda vamesului si a fariseului.

Sa vedem ce invataturi se desprind din aceasta pilda si pentru ce incepe tocmai cu ea.

Doi oameni s-au suit la templu ca sa se roage: unul era fariseu si altul vames. Fariseul era tipul oamenilor cinstiti, care nu sunt hrapareti, nedrepti, desfranati si pacatosi; care fac milostenie, care postesc si se roaga. Asa era fariseul din Sfanta Evanghelie de astazi. Vamesul era un functionar; un incasator de dari catre stat. Clasa aceasta de oameni era cea mai urata si dispretuita pe vremea Mantuitorului, pentru ca mai toti vamesii erau rai, nedrepti, inselatori, lacomi si hrapareti. Din aceasta pricina, cuvantul de vames se confunda cu cel de pacatos. Vamesul deci este tipul omului incarcat de pacate.

Acesti doi oameni, care se deosebeau cu totul unul de altul, mergeau pe acelasi drum la templu si cu acelasi scop, sa se roage. Ei bine, rugaciunea fariseului celui cinstit si cu atatea fapte bune a fost respinsa, pe cand rugaciunea vamesului celui incarcat de pacate a fost bine primita de Dumnezeu. Fariseul a plecat de la templu mai pacatos de cum venise, iar vamesul mai drept, mai luminat si usurat de pacate.

Pricina cred c-o intelegeti fiecare: este mandria. Fariseul intrase in templu tantos, ingamfat, dispretuind pe ceilalti, pana a ajuns la Sfantul Altar.

Acolo, fara a se aseza in genunchi, ramanand in picioare, cu tinuta semeata si cu ochii ridicati, la cer se ruga. Dar se ruga el oare? Nu, caci nimic nu cerea lui Dumnezeu. Si daca-i multumea, nu facea aceasta din datorie, ci numai ca sa-si insire lista pretinselor lui calitati, pentru ca sa-si atraga lauda si admiratia lumii. Fariseul era mandru si fatarnic.

Vamesul intrand in templu, a ramas mai la usa. Si acolo, simtindu-se impovarat de multimea pacatelor, se credea cu totul nevrednic de a ridica ochii catre cer, ci, in genunchi, cu capul plecat, isi batea pieptul, isi recunostea pacatosenia si se ruga. Da, el intr-adevar se ruga caci cerea mila de la Dumnezeu: Dumnezeule milostiv, fi mie pacatosului! Vamesul era sincer, era smerit si pocait.

Fratilor,

Mandria este cel dintai dintre pacatele de moarte. Este cel mai urat nu numai lui Dumnezeu, ci si oamenilor. Este obarsia, este mama tuturor pacatelor. Din pricina acesteia, ingeri luminati au devenit diavoli intunecati. Din pricina acesteia, primii nostri parinti au fost scosi din raiul pamantesc. Din pricina acesteia, s-au intamplat si se intampla atatea rele si nenorociri in lume. Mandria rascoala popor impotriva altui popor, clasa impotriva altei clase de oameni; frate impotriva fratelui, fiu impotriva tatalui. Caci mandria naste egoismul, neascultarea, ambitia, incapatanarea, dispretul fata de aproapele, invidia, ura si alte multe rele, care, daca pun stapanire pe sufletul cuiva, il fac din om neom; il fac fiara salbatica, incat calca in picioare orice lege, tot ce e mai curat si mai sfant.

Dar mandria razvrateste, rascoala pe om nu numai impotriva omului, dar si impotriva lui Dumnezeu, pe a carui lege o calca in picioare nu numai cu dispretul unui indiferent, dar cu razbunarea unui nelegiuit.

Iata pentru ce Sfanta Biserica incepe pregatirea noastra cu pilda fariseului. Ca adica, daca dupa trei saptamani incepem timpul de pocainta si infranare, de post si rugaciune, de curatire sufleteasca, pentru a sarbatorii cu adevarat crestineste Sfintele Patimi si Sfanta inviere, cand tot crestinul este dator ca macar atunci sa se invredniceasca sa ia Sfanta Cuminecatura, sa luam aminte, din pilda fariseului, ca toate aceste virtuti: pocainta, in-franarea, postul, rugaciunea, venirea la Sfanta Biserica, impartasirea cu Sfintele Taine, milostenia si orice alte fapte bune vom savarsi in acest timp de pocainta, de nici un folos nu ne vor fi, daca ele vor fi atinse de otrava acestui mare pacat care este mandria. Dumnezeu, mandrilor le sta impotriva. A pus aceasta pilda astazi pentru ca, daca voim sa ne po-caim si sa ne curatim simtirile de toata rautatea si nedrepta-tea, sa incepem curatirea raului de la radacina. Daca radacina, mandria, este secatuita, pomul ei nu mai poate da roade.

Sa dezbracam sufletele si inimile noastre de aceasta haina urata si respingatoare si sa le imbracam in haina cea frumoasa a smereniei, ca sa fim placuti oamenilor, dar mai ales lui Dumnezeu. Caci daca mandria este inceputul tuturor rautatilor, smerenia, dimpotriva, este pamantul binecuvantat de Dumnezeu, din care rasar toate bunatatile. Este aroma dumnezeiasca prin care toate faptele noastre bune, toate virtutile capata adevarata lor valoare si prin smerenie se intareste si se ridica pana la cer vrednicia noastra de crestini adevarati.

"Doamne Dumnezeul parintilor nostri, Tu stii daca si in ce masura, in viata noastra de pana astazi, am fost cinstiti sau nu, daca am fost sau nu si noi hrapareti, nedrepti, desfranati si pacatosi; daca am facut milostenie, daca am postit si ne-am rugat sau nu.

Totusi, am venit astazi la Biserica Slavei Tale. Si am venit nu cu tinuta fariseului, caci, poate, nimic bun n-am facut, ci cu tinuta vamesului pacatos. Am venit sa ne smerim, sa ne rugam, sa cerem mila milostivirii Tale si a Maicii Tale. Caci recunoastem si marturisim, Doamne, ca pentru multimea pacatelor noastre si pentru dreptatea Ta ai trimis asupra-ne si asupra tarii noastre atatea dureroase incercari, din care intelegem marea Ta milostivire care cauta sa ne opreasca pe marginea prapastiei pacatelor. Deci, in genunchi si cu capetele plecate, strigam si noi ca si vamesul pacatos: Milostiv fii noua pacatosilor". Parinte bun si milostiv, iarta pe fiii Tai nerecunoscatori si rai! Asculta si implineste rugaciunile noastre. Caci ne smerim, Doamne, si vrem sa ne pocaim si sa ne indreptam.

Ajuta-ne ca pocainta si indreptarea noastra macar acum, in ceasul al unsprezecelea, sa fie sincere si hotarate. Ajuta-ne sa ne curatim simtirile, sa ne spalam sufletele si inimile, prin botezul spovedaniei, sa scoatem din ele, prin marturisire sincera si deplina, toata mandria, sub toate formele ei, egoismul, invidia, mania, ura, razbunarea si lacomia, toata rautatea si nedreptatea care ne-au departat si ne departeaza de Tine si care ne-au atras asupra-ne mania si pedeapsa Ta.

Si astfel, cu inimile curate si smerite, iertati de Tine si im-pacati cu Tine, sa ne si unim cu Tine prin Sfanta impartasanie, si sa fim ocrotiti si acum, si in viitor de toate uneltirile vrajmasilor vazuti si nevazuti, sa fim ocrotiti de razboi, de cutremure, de seceta, de foamete, de razboiul cel dintre noi si toata intamplarea cea rea si astfel sa traim in pace si buna intelegere si acum si in vecii vecilor". Amin !

Pr. Nicolae Runceanu
Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...

Libertatea omului

>> 12 feb. 2011


Sfintii Parinti afirma ca omul nu a fost creat desavarsit de Dumnezeu, dar prin libertate, ajutat de harul dumnezeiesc, putea ajunge la desavarsire. Adevarata libertate a fost definita drept avantul absolut spre Dumnezeu, fara retineri sau intrebari. Libertatea care ar include in ea nevoia de a alege, a fost vazuta de Paul Evdochimov ca o slabiciune inerenta caderii in pacat. Astfel, adevarata libertate nu consta in a face orice, ci in a face binele.

Libertatea este inscrisa in om de la crearea lui, fiind legata de faptul ca el a fost adus la existenta dupa chipul lui Dumnezeu. Dar libertatea omului nu este absoluta si neconditionata precum este cea a lui Dumnezeu, libertatea omului este limitata. Este asa nu pentru ca Dumnezeu a vrut sa i-o limiteze, ci pentru ca in calitate de faptura, el insusi este limitat.

Ca adevarata libertate cerea doar binele, care ar fi dus la asemanarea cu Dumnzeu, se vede si din faptul ca dupa ce omul a fost creat, a fost lasat liber in paradis. Nu era supravegheat. Si asta pentru ca Dumnezeu l-a creat bun, de aceea l-a lasat liber sa se bucure de ceea ce este el.

In momentul in care omul se desparte de Dumnezeu, continutul libertatii este alterat. Asa se ajunge la libertati: libertatea copilului de a-si sfida parintii, libertatea mamei de a-si ucide pruncul nenascut, libertatea legii de a consfinti anormalul drept normal, etc. Iar aceasta libertate alterata a omului poate merge pana la a refuza unirea cu Dumnezeu.

Prin miscarea gresita a fiintei, dorinta de a trai in afara relatiei cu Dumnezeu, omul pierde libertatea. Omul a avut libertatea sa-si pastreze libertatea, dar prin ruperea legaturii cu Dumnezeu a pierdut-o. Cand a hotarat sa fie liber de Dumnezeu, a ajuns rob pacatului.

Ca omul sa nu aiba parte de o libertate parelnica, ci de una adevarata, voi aminti cuvintele Mantuitorului spuse iudeilor recent convertiti: "Daca veti ramane intru cuvantul Meu, cu adevarat sunteti ucenicii Mei, si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 31-32).

Acest lucru este greu de implinit pentru omul despartit de Hristos. Pentru omul cazut in pacat, a fi liber inseamna a-ti trai viata la maxim, in sensul de a cadea in cat mai multe pacate. Este dureros ca acest om nu mai tine seama de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos" (Corinteni 6, 12).

Este greu in astfel de conditii sa-ti iubesti vrajmasii, sa te rogi pentru cei ce-ti fac rau si sa-i binecuvintezi pe cei ce te blesteama. Insa, daca nu poti sa faci aceste lucruri inseamna ca nu esti in adevar, iar in afara adevarului, libertatea este falsa.

Adrian Cocosila

Sursa:crestinortodox.ro

Read more...

La Multi Ani Parinte Iustin

>> 10 feb. 2011


Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă împlineşte astăzi 92 de ani. De mult nu-şi mai măsoară timpul în ani, ci în fapte şi vorbe bune. Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu este foarte cunoscut ca duhovnic, mulţi oameni din ţară şi de peste hotare calcându-i pragul pentru ajutor şi sfat.

S-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919, într-o familie de ţărani munteni. La 17 ani a intrat în viaţa monahală la Schitul Durău, iar în 1939 s-a înscris la Seminarul de la Cernica. În timpul celui de-al doilea Război Mondial a slujit ca preot militar. Se povesteşte că, în timpul foametei din 1946, părintele, împreună cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pământurile arse de seceta prelungită. S-au strâns, din satele prin care au trecut, sute de oameni care i-au urmat. Acel convoi a supărat autorităţile comuniste, care l-au luat în vizor, acuzându-l pe părintele Iustin de "agitaţie mistică". A ajuns la închisoarea din Roman, unde a fost anchetat împreună cu alţi 68 de oameni. A trecut prin închisorile de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Aiud. În 1960 a fost condamnat la încă cinci ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţă. În 1964 a fost eliberat şi a lucrat ca muncitor forestier.

Între 1966 şi 1975 a fost preot la Mănăstirea Secu, iar până în 1990 a stat la Mănăstirea Bistriţa. După revoluţia din '89 a revenit la Mănăstirea Secu unde a slujit ca preot, iar mai târziu, în 1991 a întemeiat Mănăstirea de la Petru Vodă. În 2000 a ridicat un schit pentru maici lângă mănăstire, o casă de educaţie pentru copii şi un azil pentru bătrâni.

Într-un interviu recent, părintele Iustin declara: "Pentru noi, creştinii, este o binefacere această sarăcie, pentru că ne învaţă să fim mai cu stăpânire de sine, mai grijulii şi mai cu frica de Dumnezeu. Nu vedeţi că popoarele mai emancipate, care au toate la îndemână, nu mai cred în Dumnezeu? Primul act pe care îl fac, atunci când se simt în bunăstare, este să uite de Dumnezeu. Unde este o Franţa, unde este o Spanie, o Italie de altădată? Dar să crezi ca un sistem politic sau economic te mai poate izbăvi, este o mare înşelare, pentru că societatea este alterată ca şi conducătorii lumii până în adâncurile fiinţei lor. E o mare pierdere de timp. Nu mai avem altă soluţie decât rugăciunea" .
La Multi Ani Sfinte Parinte!

Read more...

Sfantul Haralambie

Sfantul Haralambie a fost episcop in Cetatea Magneziei, din Asia Mica, Turcia de astazi, in vremea imparatului Septimu Sever (193-211). Cand Sfantul Haralambie a implinit varsta de 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos. Potrivit traditiei, in timpul torturilor, mainile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul sfantului si au ramas acolo pana cand mucenicul a facut rugaciune. In fata acestei minuni, cei care il torturau s-au convertit la crestinism.

Mai tarziu, auzind imparatul cele petrecute cu Sfantul Haralambie, a poruncit sa fie adus in Antiohia. Aici a fost supus la alte chinuri: soldatii i-au legat barba in jurul gatului si l-au tras de ea pe drum; i-au infipt un piron de fier in trup, i-au ars fata si i-au jupuit pielea de pe trup. Insa, Sfantul Haralambie s-a vindecat in chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu.

La cererea imparatului Sever, Sfantul Haralambie a facut multe minuni cu harul lui Dumnezeu. Din ele amintim ca a vindecat un om posedat de un duh rau de 35 de ani si a inviat un tanar, incat Galina, fiica imparatului s-a convertit si ea la crestinism.

Sfantul Haralambie a fost condamnat la taierea capului cu sabia. In timpul rugaciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis si sfantul a vazut pe Hristos si pe ingerii sai. Sfantul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu sa aiba grija de locul unde vor ramane moastele sale, ca acel loc sa nu sufere niciodata de foame si de boli. Domnul i-a promis ca o sa-i indeplineasca dorintele si S-a ridicat la cer impreuna cu sufletul martirului Haralambie. A murit inainte de a fi executat.

Fragmente din Moastele Sfantului Haralambie

Capul Sfantului Haralambie se pastreaza la Manastrirea "Sfantul Stefan“ din Meteora. In biserica Manastirii Miclauseni, din Iasi, se afla moastele a treizeci de sfinti, printre care si ale Sfantului Haralambie. Particele din moastele sale sunt prezente la Manastirea Rasca, la Catedrala episcopala din Galati, la bisericile „Sfantul Dumitru“ (Posta), "Sfintii Arhangheli“ (Otelari), "Sfantul Stelian“ (Lucaci) din Bucuresti.

Sfantul Haralambie este cunoscut ca fiind aparator de ciuma si de foamete. Confirmarea o gasim in Acatistul inchinat lui: „Bucura-te, izbavitorule de ciuma si de foamete!“.

Istoria consemneaza ca oamenii au cerut ajutorul sau in diferite situati grele cum au fost „ciuma lui Caragea“, din 1813, dar si de foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi, din 1795.

In iconografia ortodoxa greaca, Sfantul Haralambie este reprezentat ca un preot, iar in cea rusa sub chip de ierarh.

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintelor Mucenite Enata si Valentina si a mucenicului Pavel;
- Parintelui Anastasie, arhiepiscopul Constantinopolului;
- Parintelui Zenon;
- Pomenirea icoanei preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei din Areovind.


Maine, 11 februarie, facem pomenirea Sfantului Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei.


Sursa: CrestinOrtodox.ro

Read more...

Sfantul Partenie, episcopul Lampsacului

>> 7 feb. 2011

Sfantul Partenie s-a nascut in Melitopole si a trait in secolul al IV lea. Fiul lui Hristofor, diaconul bisericii din Melitopole, este inzestrat de Dumnezeu cu darul de a alunga demonii si a vindeca pe om de orice boala. Este hirotonit preot de Preasfintitul Filip, episcopul Melitopoliei si episcop al Lampsacului, de Ahile mitropolitul Cizicului.

L-a intampinat in drum un om pe care-l lovise in obraz un taur cu cornul, incat i-a scos ochiul, pe care il tinea cu mana lui tremuranda. Sfantul, luandu-l cu mana, l-a pus la locul lui si, cu apa spalandu-l, in trei zile l-a tamaduit desavarsit.

Redam una din minunile sale: „A venit intr-una din zile la dansul un om, avand in sine un duh necurat - care de multa vreme locuia intr-insul. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adica de Partenie, i-a facut plecaciune, iar sfantul, cunoscand ca intr-insul este duhul necurat, nu i-a raspuns; diavolul, tulburandu-se in om, a zis sfantului: "Fiindca am dorit sa te vad, pentru aceea ti-am facut plecaciune, iar tu de ce nu mi-ai raspuns?" Sfantul Partenie i-a zis: "Iata, m-ai vazut". Diavolul a zis: "Te-am vazut si te-am cunoscut". Grait-a sfantul: "Daca m-ai vazut si m-ai cunoscut, atunci iesi de la zidirea lui Dumnezeu". Zis-a lui diavolul: "Rogu-ma tie, nu ma izgoni din lacasul meu, in care de atata timp locuiesc". Sfantul i-a zis lui: "Iti dau eu un loc unde sa mergi". Zis-a lui diavolul: "Mi se pare ca imi vei zice sa ma duc in porci". Grait-a lui sfantul: "Ba nu, iti voi da tie un om, in care intrand sa locuiesti, dar numai din acesta acum sa iesi". Diavolul, plecandu-se la niste cuvinte ca acestea, cerea sa-si castige fagaduinta de la dansul. Atunci Sfantul Partenie, deschizandu-si gura, a zis: "Iata, eu sunt omul, intra si locuieste in mine". Iar diavolul, ca de foc arzandu-se, i-a strigat: "Vai mie, in bun vas locuind eu, dupa atata timp ma izgonesti. Mare rau imi vei face de voi intra in tine. Cum voi putea sa intru in casa lui Dumnezeu?" Acestea zicandu-le diavolul, a iesit din om si s-a dus in locuri pustii si neumblate, iar omul acela a ramas sanatos, prin darul lui Hristos si lauda pe Dumnezeu”.


Sursa:www.crestinortodox.ro


Acatistul Sfantului Partenie al Lampsacului


Read more...

Duminica femeii cananeence

>> 6 feb. 2011


In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Vrednicilor de iubire si dreptmaritorilor crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.

Ne impartasim, precum Bunul Dumnezeu ne-a daruit, din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei. Si cuvantul pentru astazi daruit si randuit este asa precum l-am ascultat la vremea cuvenita, iar acum il readucem in inimile noastre. Sa ascultam cuvantul dumnezeiesc:

Mantuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, “iesind de acolo (din locul unde se afla, intr-o comunicare cu fariserii si carturarii, despre care vom spune un cuvant mai pe urma), a plecat in partile Tirului si ale Sidonului (in partea de nord a Israelului, pe litoralul Marii Mediterane). Si iata o femeie cananeianca (de alt neam decit cel evreiesc), din acele tinuturi, iesind striga, zicand: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon. El insa nu i-a raspuns nici un cuvant; si apropiindu-se, ucenicii Lui Il rugau, zicand: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra. Iar El, raspunzand, a zis: Nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a inchinat Lui, zicand: Doamne, ajuta-ma. El insa, raspunzand, i-a zis: Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor. Atunci, raspunzand, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti. Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)

Iubitilor, acesta este cuvantul si momentul de adanca revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adanci chemari de la noi, anume a credintei. Taina a tainelor, inceput al virtutilor. Mai intai, cand auzim cuvantul: “Iesind de acolo” . De unde anume iesise Iisus? De la o intalnire cu fariseii si carturarii, venind din Ierusalim. Si care ii pusesera o intrebare din partea lor rascolitoare. Anume, L-au intrebat: “Pentru ce ucenicii Tai calca datina batranilor? Caci nu-si spala mainile cand mananca paine. Iar El, raspunzand, le-a zis: De ce si voi calcati porunca lui Dumnezeu pentru datina voastra? Caci Dumnezeu a zis: Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, iar cine va blestema pe tata sau pe mama, cu moarte sa se sfarseasca. Voi insa spuneti: Cel care va zice tatalui sau sau mamei sale: Cu ce te-as fi putut ajuta este daruit lui Dumnezeu, Acela nu va cinsti pe tatal sau sau pe mama sa; si ati desfiintat cuvantul lui Dumnezeu pentru datina voastra.” (Matei 15, 2-6).

In scurt, ei puneau in fata Mantuitorului o intrebare dintr-un anumit asezamant al vietii. Deci una era tema pe care o puneau ei: de ce nu-si spala omul inainte de a primi painea… era o randuiala fireasca a Legii, un anumit mod – nu doar ca Mantuitorul nu ar fi luat seama si la acest mod de a vietui, dar ei il fixau in felul lor. Problema lor era aceasta, a unui comportament – i-am zice astazi – civilizat, dar mai propriu zis pentru sanatatea trupeasca, fireasca. Atunci Mantuitorul le raspunde: luati aminte la aceasta datina a batranilor (datina dupa randuiala vietii, cum ii invatau batranii pe copii). Voi ati calcat porunca lui Dumnezeu de a cinsti pe tata si pe mama si, mai grav, ca sa fie scutiti de aceasta randuiala sfanta a iubirii de parinti, fundamental, de om, mai ales de parinti, cum era statornicita prin una din poruncile Decalogului si incercau sa se acopere in fata parintilor: iata, ajutorul pe care trebuia sa vi-l dau voua, tata si mama, l-am dat la templu. Nu mai am de unde. Dar cata trebuinta are Dumnezeu de bani? Ca dovada, Mantuitorul nu s-a atins de bani. Atunci cand a venit oarecine dintre cei care adunau impozitele, birurile, Mantuitorul stiti ce a facut: L-a pus pe Petru sa arunce mreaja in mare, a scos un peste si, din sanul pestelui a scos un banut si a achitat darea.

Atunci, tema intrebarii adresate Mantuitorului de catre farisei si carturari era una de la suprafata existentei, nu din miezul, din adancul asezarii si chemarii noastre. Caci Iisus zice: “Fatarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, cand a zis: «Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Si zadarnic Ma cinstesc ei, invatand invataturi ce sunt porunci ale oamenilor». Si chemand la Sine multimile, le-a zis: Ascultati si intelegeti: Nu ceea ce intra pe gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: Stii ca fariseii, auzind cuvantul, s-au scandalizat? Iar El, raspunzand, a zis: Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina”. Care credeti ca este rasadul acesta? De a fi creat dupa chipul lui Dumnezeu. Rasadul fundamental al omului e in acest binom (dupa cuvantul lui Newton), adica a fi creat dupa chip. Dumnezeu – Chipul si tu, omule, dupa chipul lui Dumnezeu. Acesta e rasadul divin al zidirii si vocatiei umane. “Lasati-i pe ei, a zis Iisus, sunt calauze oarbe orbilor”.

Ce cuvant greu! Cei orbi pot sa asculte de aceste calauze. E o mare tragedie nu numai sa fii calauza oarba, ci si eu, care ascult, sa fiu tot orb, sa nu deslusesc intre bine si rau. Si a zis Domnul si acest cuvant, adeseori intrebat de noi: “Daca orb pe orb va calauzi, amandoi vor cadea in groapa” (Matei 15, 7-14). Intelegem atunci ca aceasta disputa este una a mergerii la adanc, ca sa te cunosti pe tine, omule, sa fii in stare sa raspunzi chemarii lui Dumnezeu. Caci din nou a zis Iisus catre ucenici: “Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om, dar a manca cu maini nespalate nu spurca pe om” (Matei 15, 17-20).

Adica, propriu-zis, cum Psalmistul spusese inspirat, “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” (Ps. 32, 7) si, iarasi: “adanc pe adanc cheama” (Ps. 41, 9). Vistieria e sanul lui Dumnezeu; adancul e zidirea noastra dupa chip dumnezeiesc. Si atunci, adanc pe adanc cheama. Sau a te simti cu adancul din tine in vistieria lui Dumnezeu inseamna a comunica cu El. Si numai aceasta comunicare din adanc te lumineaza si te asaza in adevar, in adevarul lucruirilor, cum zice un tropar la sf Nicolae: “Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-au aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor”. Iar adevarul e Dumnezeu si lumina Lui.

Atunci, in disputa aceasta, Mantuitorul a iesit din mijlocul lor cu tristete… Era aproape de hotarul de nord al Israelului, si a trecut dincolo, in partile Tirului si ale Sidonului, doua cetati pe care Mantuitorul le-a mai numit, zicand tot catre farisei si carturari: “Daca s-ar fi facut in Tir si in Sidon minunile din mijlocul vostru, de mult s-ar fi pocait” (Matei 11, 21). Erau doua cetati din lumea aceea antica, pe care nu se cuvine sa o numim dupa graiul nostru obisnuit, pagana, adica despartita de Dumnezeu. Nimic nu cade din bratele lui Dumnezeu. Cazi numai tu, cu cugetul, cu constiinta ta. Dar “al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1).

Si a trecut Mantuitorul in partile Tirului si ale Sidonului si sa ascultam acum cu deosebita luare aminte, pentru ca ni se descopera ca tocmai de acolo, dupa ce s-a despartit pentru o clipa, trupeste, fizic, de farisei si carturari, iata, acolo iese in fata Lui o femeie hanaaneeanca. Dupa evanghelia sfantului Marcu spune pagana. Pagani erau numiti de catre evrei indeosebi grecii, si pentru ca se inchinau la idoli, dar si pentru ca de curand fusese pe acolo imperiul elenist, de la Alexandru Macedon. Si intrucat elinii vroiau sa introduca un fel de cult al zeitatilor lor, si evreii isi pastrau legea lor, ne aducem aminte de fratii Macabei, care s-au jertfit pentru legea lui Dumnezeu. De aceea, acea femeie hanaaneeanca, spun interpretii, era o grecoaica. In partile Tirului si ale Sidonului erau despartite neamurile – Galileea neamurilor. Mai ales, fiind si la hotar cu Marea Mediterana, calatoreau, era o mare plina de corabii… si aceasta femeie, siro-feniciana, ca localitate, dar de neam grec, a venit in calea Mantuitorului si a strigat: “Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon.

El insa nu i-a raspuns nici un cuvant”. Iisus tace. Si noi stim: tacerea lui Dumnezeu e si raspuns. Cand Mantuitorul, in gradina Ghetsimani, S-a rugat: “Avva Parinte, toate sunt Tie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (Marcu 14, 36), a tacut Parintele ceresc. Acum Iisus, la fel, tace. Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu spune ca tacerea e graiul vesniciei, graiul cerescului, al divinului. Si acolo sunt graiuri, auzite in taina aceasta, pe care noi o numim tacere. N-a raspuns nici un cuvant Iisus. Atunci, ucenicii intra ei in aceasta asezare – o repet: Iisus, femeia hanaaneeanca in fata Lui, ucenicii. Femeia s-a rugat: Fiule al lui David, ai mila… Inca un gind: Fiule al lui David – aceasta femeie a carei fiica era chinuita de demon, de o suferinta inspaimantatoare… Asezati-va fiecare in clipa aceasta in starea unei mame si a unei copile bolnave, si ea, desi pagana, Il numeste Fiul lui David.

Inseamna ca ea, de cand era bolnava fiica ei, alerga oriunde – la medici, la intelepti, cumva, la vreun preot din legea lor; fiind la hotarul lui Israel, si la evrei. Stia ca un descendent din David, Mesia, trimisul lui Dumnezeu, va veni in lume. Si atunci, ea asa striga: Fiul lui David, Mesia, Doamne, ai mila de mine. Iisus tace. Atunci, in aceasta asezare, intervin ucenicii. Si ucenicii Il roaga: Iata, slobozeste-o, striga in urma noasra. Interventia lor, daca vreti, nu e cuvenit sa spun in predica, dar, pentru intelesul nostru, ca intr-o scena, cum intervin atatea glasuri, atatea prezente, atatea constiinte, fiecare cu asezarea, cu chemarea, cu dorul, cu stiinta, cu priceperea, cunostinta, virtutea ei. Deci dupa femeie, Mantuitorul, apoi ucenicii, si cand zic ucenicii: slobozeste-o, striga in urma noastra, Iisus, din nou, intervine.

Si ce spune: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Ramanem uimiti cand privim pe de afara lucrurile, nu patrunzand in launtrul lor. Cum, Doamne, puteau spune ucenicii, nu esti trimis decat la oile pierdute ale casei lui Israel? Dar Tu acum unde esti? Esti pe alt pamant. Da, noi stim, cand i-ai trimis pe cei saptezeci sa vesteasca, ne-ai spus: “In calea paganilor sa nu mergeti, in cetate de samarineni sa nu intrati. Mai curand mergeti la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10, 5; Luca 10, 1). Iar acum, Tu spui: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Totusi, acum, esti in partile Tirului si ale Sidonului. Cum stau lucrurile, care e talcul din toata aceasta asezare si reasezare, impletire si implinire? Da, pentru ca asa se socotea in sanul lui Israel, ca Mesia e trimisul lui Dumnezeu pentru Israel. Iar acum Mantuitorul – o, Doamne, ce pedagogie divina se dezvaluie aici! – pe de o parte le raspunde lor ca si cum ar fi vorbit in numele fariseilor si al carturarilor cu care se intalnise putin mai inainte, si dintre care plecase. A iesit de acolo si a venit aici, in lumea acestora care-s dincolo de Israel, dar Il cautau.

Iata, acea femeie pagana Il si recunoaste, ca e Fiul lui David. Deci in graiul lor, al fariseilor si carturarilor le raspunde. Ii prinde si pe ei in acest asezamant. Observati? In aceasta arie, in acest loc dumnezeiesc, cu adevarat, atotcuprinzator. Incat, cum sesizam, si iertati ca ma repet: vorbeste hanaaneeanca, vorbeste El, apoi ucenicii, dar ii pune si pe farisei si carturari, caci vorbele Lui nu erau ale Lui: “Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar El a fost trimis catre toata lumea. Insa ei credeau ca numai pentru ei. Si atunci, din nou, in aceasta confruntare de inimi, de constiinte, cand femeia aude, permanent vie in constiinta ei, atat de vie precum vom vedea, ea vine in fata Mantuitorului, cade in genunchi, se prabuseste si striga: Doamne, ajuta-ma, nu ma lasa! Si cu tot strigatul ei, atat de rascolitor, sfasietor in acelasi timp. Si Iisus, o noua proba, o noua incercare: in linistea lui dumnezeiasca, in seninatatea, serenitatea Lui, ii spune: Femeie, nu se cuvine sa iei painea fiilor si s-o arunci cainilor. Textul grecesc spune, mai precis: cateilor. Cu adevarat, uimirea este la culme. Un asemenea raspuns… nici nu stii la ce sa te astepti.

De unde era acest cuvant care, in gura Mantuitorului, in gura Iubirii supreme, sa raspunda unui suflet atat de chinuit, zdrobit. Cine, Doamne, sunt stapaniii si cine sunt cainii? In lumea aceasta, care e una, Doamne, a Ta. Oricare din lumea aceasta care se va socoti stapan si pe ceilalti sa-i faca drept caini… si din nefericire in istorie de atatea ori a fost asa. Sa nu mai fie! Si raspunsul, iubitilor, iarasi, e atat de uimitor. Totul, intr-o lumina negraita. Atunci, femeia, ingaduiti… Care din femeile de aici, chiar si barbati, la o asemenea provocare, cine ar fi raspuns asa? Nu le judecam. Numai cand spunem: dar ce, Doamne, eu sunt caine sau catea? Or, ce-a raspuns ea? Da, Doamne, adevarat, Doamne, dar si cainii mananca macar din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor. Raspunsul e uluitor; e inspirat din partea celui care, El cel dintai, daduse pilda aceasta. El, care, cum va spune sfantul Pavel mai pe urma, “Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8). Pe cruce in vremea aceea numai robii, sclavii erau executati.

Deci in starea cea din urma. Atunci, cu adevarat, femeia avea in fata ei pe acela care, Fiul lui Dumnezeu, Domn al vietii, luase chipul robului, lasandu-se la puterea stapanilor. Ea, ca sa raspunda: Iata, si cainii mananca macar din firmituri. Doamne, da-mi din firmiturile puterii Tale, daruieste puterea ta acelor stapani, tuturor, numai daca ei vor sti ca acea putere este a robului, a sclavului, nu a celui ce cu puterea lui nu stie ce sa faca.

Si raspunsul acesta… Atunci, s-a revelat, iubitilor, in raspunsul, si aici sa fim iarasi cu luare aminte, nu numai sentimental, ci si adanc, nu numai la virtute si la cunostinta, ci si mai adanc, ca intai e cunostinta de Dumnezeu, spun Parintii, cunostinta adevarului, si care se primeste prin virtute, prin smerenie, credinta si dragoste. Atunci, femeia, cu adevarat a revelat in adanc taina credintei. Credinta, iubitilor, e inceputul virtutilor, maica virtutilor, adancul virtutilor. E calea cunoasterii lui Dumnezeu. Avem ratiune, logica, ne-a dat Dumnezeu si aceasta, sa cunoastem lumea aceasta. Ne-a dat simturile prin care, daca vreti, o pipaim, o porcepem, ne-a dat mintea prin care o patrundem, o judecam, dar mai adanc, adancul adancurilor, al sufletului, e spiritul, inima. Si ochiul inimii e credinta. Zicea sfantul Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu: trei lucruri cere Dumnezeu de la om: credinta de la suflet, adevarul de la limba si infrinarea de la trup – ca sa poti sa ajungi sa-L cunosti pe Dumnezeu, sa comunici cu El, sa te impartasesti de El, din puterea Lui, din darurile Lui.

Si aceasta femeie avea acest dar, al credintei. Suferinta ei pentru copila ei, indelungata suferinta. Iarasi, parca in sensul negativ, adanc al adancurilor suferintei. Una e sa suferi in trup. Cel putin, iti vezi boala, te duci, ti-o tratezi, judeci asupra ei. Dar cand e bolnav in suflet, sa nu mai fii in stare sa-ti cunosti suferinta… “Calea nebunului e dreapta in ochii lui, spune Inteleptul (adica nebunul nu stie ca-i bolnav), iar inteleptul cere sfat”. Acea mama avea tragismul acestei dureri a durerilor. Asa s-a forjat adanc in ea credinta.

Si, poate, s-o talcuim putin, timp de un minut. Cum dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, a carui zi, iata, de curand am cinstit-o, ce spune el despre credinta: Credinta, daca e cunostinta ce nu se poate dovedi (Evrei 11, 1), atunci credinta e o legatura mai presus de fire; de firea noasra. Adica firea mintii si a trupului cu puterile daruite. Trupul cu cele cinci simturi, mintea cu judecata, cu logica ei. Atunci, credinta e mai presus. Cum zice un filosof astazi: ea decoleaza mai sus de ratiune. Adica in universul infinit. Nu nesocotim ratiunea, Doamne pazeste! E dumnezeiasca. Dar ratiunea merge pana la un loc; ea judeca cele vazute si, cum o spunem mereu: uneltele de masura ale ratiunii sunt cele marginite in timp si spatiu; cele zidite, cele care tin de ce a creat Dumnezeu in timp si spatiu, in inceput; nu din vesnicie. Care e deosebirea adanca intre Cel nezidit, Cel vesnic, Dumnezeu, si noi cei ziditi, marginiti, vremelnici? E pentru stiinta oricui. Or, asa zice Sf Maxim: credinta e legatura mai presus de fire. Cand zice fire, sa nu uitam: sunt doua firi – firea lui Dumnezeu, care e nesfarsita, fiinta nemarginita, vesnica, si firea noastra zidita. Deci credinta mai presus de firea noastra, dincolo de ceea ce este marginit. Credinta te inalta intr-un univers mai presus de firea noastra, te uneste cu firea dumnezeiasca. De aceea zice un om credincios: Dumnezeu a dat omului credinta ca El sa locuiasca in noi. Sa simtim prezenta Lui in noi. Cu ochiul acesta, vederea aceasta, simtirea aceasta a inimii. Sa-L simtim pe El in noi. Deci iata ce e credinta.

Atunci, cand din acest dar al lui Dumnezeu, eu cred in El, si la ce masura sa ajung sa cred… Se ridica in noi, te inalta credinta… Si urmarim aceasta suita pe care sf Maxim a trait-o. Si atunci ajunge omul, prin credinta, la cunoasterea lui Dumnezeu si, prin lucrarea virtutilor, cand a ajuns sa se izbaveasca de patimi, sa rabde incercarile, sa inteleaga ratiunile virtutilor si chipurile lucrarilor (cand incep lucrarile sa capete lumina aceasta a virtutilor, a darurilor dumnezeiesti, se vede pe fata omului, imediat, ca adancul cerului in ochii unui copilas, in curatie), cand ajungi la dezradacinarea afectiunii sufletului fata de trup. Dezlegarea simturilor de legatura numai cu lucrurile sensibile. Si, scurt vorbind, sa scoti mintea din cele create – din firea aceasta menita stricaciunii si mortii – si sa-ti unesti firea, prin credinta (ca la Sfanta Impartasanie, sa ti-o impartasesti: Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste!). Cand te-ai dezlegat de toate acestea, atunci ce se petrece? Zice sf Maxim: credinta muta legea firii tale intocmai ca pe un munte nemiscat. Muta legea firii. La ce se refera? Legea firii trupesti, care e legata numai de cele trupesti. Cand Mantuitorul a cautat in smochinul neroditor rod, n-a gasit si l-a blestemat: “In veac sa nu se mai faca rod in tine”. Si a doua zi dimineata, cand au trecut pe langa el, ucenicii Ii spun: “Smochinul pe care L-ai judecat aseara s-a uscat”. Si ce-a raspuns Mantuitorul? Aveti credinta lui Dumnezeu! (Marcu 11, 22) Asa e in original: lui Dumnezeu, nu in Dumnezeu, ca si cum ar pleca de la mine. “Caci adevar zic voua: de veti zice muntelui acestuia: Ridica-te si te arunca in mare, nimic nu-i va fi cu neputinta celui care crede”. Auziti. Dar ce fel de credinta? Credinta lui Dumnezeu. Adica legea firii tale s-a mutat.

Credinta a mutat legea firii tale din stricacios in nestricacios. Din puterea lumii acesteia. Un medic, un binefacator fac ce pot. Acolo intervine, atunci, legea firii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, si, cum zice sf Maxim, credinta muta legea firii in legea lui Dumnezeu, Ziditorul, Atotputernicul. Dar cind te-ai dezlegat de orice te slabanogeste si te indoieste. Numai cand am citit adancimile acestea mi-am dat seama: omul acesta, sf Maxim a trait aceasta: dezradacinarea afectiunii sufletului fata de trup. Incercarea, necazurile, suferinta… El pentru credinta lui stiti unde a ajuns. Si imparatul era impotriva. El n-a clintit. Si ca sa nu mai vorbeasca si sa nu mai scrie, i s-a spus: daca tu ramai in acest crez care spui ca e adevarul, vei suferi urmatoarea pedeapsa: ti se va smulge limba si ti se va taia mana dreapta. Sf. Grigorie Teologul, pe care el il stia probabil pe din afara, spunea ca Dumnezeu cere adevarul de la limba, credinta de la suflet si infranarea de la trup. A fost sa aleaga daca sa taca, sa nu mai dea marturia adevarului sau sa i se ingaduie si sa suporte aceasta marturie. Si i s-a taiat mana dreapta, i s-a scos limba, ca sa nu mai vorbeasca. Dar credinta in el, din adancul ei a ramas in lumina divina.

Intelegem atunci ce inseamna taina credintei care muta muntii. Muta legea firii noastre stricacioase, creata si ne impartaseste din lumina divina. Si atunci tu crezi si marturisesti, cu toata fiinta ta, asa cum a marturisit femeia hanaaneeanca. Cand ea a dat acel raspuns, in loc sa se manie, sa socoteasca ca a fost batjocorita, dispretuita: Doamne, dar si cainii mananca macar o faramitura de la masa stapanilor. Da-mi o faramitura, Doamne, Tu, Stapane! Si Iisus i-a spus: O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie precum vedeti. Si s-a tamaduit fiica ei in clipa aceea. Dar ce incercare, ce proba, ce marturisire, ce punere la incercare din partea Mantuitorului. Si le spune, si ei si ucenicilor. Ia marturie si a fariseilor. Si, ca sa le puna in lumina ucenicilor, dupa ce avusese disputa cu fariseii si carturarii: iata, in aceste locuri, dincolo de hotarele unde am fost, iata ce lume veti intalni. Pentru ca ii pregatea pentru toate neamurile de sub cer. Iata ce lume veti intalni, ca aceasta femeie, cu marturia aceasta sfanta. De oriunde de pe fata pamantului, de unde scanteiaza si o scanteie care aprinde universul luminos al adevarului. Si nu stii pe cine intalnesti.

Zilele acestea a venit un crestin sa ma roage: “Parinte, am primit o sarcina (el e tamplar): sa fac catapeteasma unei biserici”. Noi am primit o biserica la Roma, unde slujeste un preot ortodox – parintele Iuvenalie. La Trei fantani, locul unde a primit martiriul sf. Pavel, capul lui a sarit de trei ori. El, care a spus ce inseamna credinta. Si a fost data biserica aceea sa slujeasca un preot ortodox roman. Deci Biserica romano-catolica intr-o comuniune cu noi, romanii. Si tamplarul acesta a primit sarcina sa faca o catapeteasma, pentru ca, stiti, romano-catolicii nu au altarul ca noi. “Ma cutremur pentru sarcina pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Te rog, binecuvinteaza-ma si roaga-te, parinte pentru mine”. Si eu m-am cutremurat si m-am minunat, si mi-am adus aminte cum iconarii nostri intai posteau si se rugau. Si, ca orice lucru bun, trebuie sa-l incepi cu Dumnezeu. Orice lucru pe care-l fac sa-l primesc cu binecuvantare, cu rugaciune si cu post, cu infranare de la orice patimire trupeasca. Orice lucru pe care-l faci sa-l faci cu ochii credintei. Sa incercam astazi, la ochii credintei canaaneencei, la ochii credintei acestui smerit tamplar (un om tare cuvios si smerit), oriunde ne-am afla, asa sa incepem a lucra, cu ochii credintei, adica sa-L ai pe Mantuitorul in fata. Sa zici: Doamne, ajuta-ma! Sa incercam sa credem. Atunci, ca un raspuns din partea Mantuitorului: mare e credinta ta, fie tie precum voiesti. Implineasca-se lucrul tau! Oriunde: in fabrica, in uzine, in birou, in cabinet medical, la scoala. Totul sa-l faci cu ochiul credintei. Noi asa credem ca se mantuie lumea.

O, Doamne, in clipa aceasta noi rostim, ca si canaaneeanca: Doamne, ajuta-ma! Si fa-ne, Doamne, sa auzim cuvantul Tau! Omule, de oriunde, fa asa. Si, “mare este credinta ta”. Daca ai suferinte, boli, necazuri… fie tie precum voiesti, zice Domnul. Amin

Parintele Constantin Galeriu

Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...

Întâmpinarea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

>> 2 feb. 2011


În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi." (Luca 2:34-35).

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim." (Luca 2:37-38).

În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. Noi avem slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+ 312), Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie din Iconium (+ 394), Grigore de Nyssa (+ 400) şi Ioan Hrisostom (+ 407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât din sec. al VI-lea.

În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorînd mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare. Mai mulţi imnografi ai bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor: Sf. Andrei Criteanul în sec. al VII-lea, Sf. Cosma Episcopul Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului în sec. al VIII-lea şi Sf. Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului în sec. al IX-lea.

Tot în această zi cinstim icoana Maicii Domnului numită "Îmblânzirea inimilor împietrite" sau "Profeţia lui Simeon".

Aici Maica Domnului apare fără Pruncul Iisus şi cu şapte săbii care-i străpung pieptul: trei din partea stângă, trei din dreapta şi una de jos. O icoană asemănătoare numită "Cele şapte săbii" (sărbătorită în 13 august) înfăţişează trei săbii din stânga şi patru din dreapta.

Icoana "Profeţia lui Simeon" simbolizează împlinirea profeţiei de către dreptul Simeon şi anume: "şi prin sufletul tău va trece sabie ." (Luca 2:35).

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Agatador.

Acest sfânt, pe când era tânăr, a fost dus la stăpânitorul cetăţii Tiana, unde, prin mărturisirea lui Hristos, a fost chinuit în multe chipuri. În timpul chinuirilor, sfântul şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Iordan din Trapezunt, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1650, când de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Gavriil, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1676, când de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Sursa:www.calendar-ortodox.ro

Read more...

Sfantul Mucenic Trifon

>> 1 feb. 2011


Sfantul Trifon s-a nascut in satul Lampsac, din provincia Frigia, la sfarsitul secolului al III-lea, regiune care astazi apartine Turciei. Dumnezeu i-a daruit din copilarie darul vindecarii bolnavilor si putere asupra demonilor. Pe cand avea 17 ani, a scos de sub stapanirea diavolului pe fiica imparatului roman Gordian. Dupa sase zile de post si rugaciune, Sfantul Trifon le-a descoperit paganilor existenta diavolului. La porunca sa, diavolul s-a aratat tuturor, in chip de caine negru, avand ochii ca de foc. Prin aceasta minune a atras pe multi pagani la crestinism.

Mai tarziu, in vremea imparatului Deciu, persecutorul crestinilor, Trifon a fost prins si supus la multe chinuri: a fost lovit cu batele, a fost ars, i s-au batut cuie in talpi si dus descult prin oras, pe vreme de iarna. Toate acestea sfantul le-a indurat cu rabdare. Pentru ca nu va sluji zeilor, a fost condamnat la taierea capului cu sabia. S-a rugat lui Dumnezeu sa moara inainte de a fi supus la pedeapsa data de imparat. Astfel, cand soldatii au ridicat sabia sa-i taie capul, sfantul si-a si dat sufletul in mainile lui Dumnezeu.

Crestinii au luat trupul Sfantului Trifon, cu intentia de a-l ingropa in Niceea. Insa, sfantul li se va descoperi si le va cere sa-l duca trupul in satul natal, Lampsac. Mai tarziu, moastele Sfantului Trifon au fost mutate la Constantinopol si apoi la Roma.

Tot astazi, serbam Inaintepraznuirea Intampinarii Domnului.

Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP