La Multi Ani!

>> 31 dec. 2010


Vă dorim tuturor să fiţi lumini în noul an, să fiţi mai buni, mai fericiţi şi mai aproape de Domnul, Lumina Lumii. Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă facă o binecuvântare pentru ceilalţi!

Un An Nou încununat cu infinte desfătări Cereşti şi să aveţi parte de tot ceea ce poate fi mai frumos şi mai binecuvântat ! La Împliniţi Ani !

Read more...

Craciunul

>> 24 dec. 2010


Sarbatoarea Nasterii Domnului, cunoscuta in popor si sub denumirea de Craciun, nu a fost praznuita de la inceput pe 25 decembrie. Pana in a doua jumatate a secolului al IV-lea, Nasterea Domnului a fost serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Craciunul a fost sarbatorit pentru prima data separat de Botez, in jurul anului 375, pe 25 decembrie, in Biserica din Antiohia.

Ziua de 25 decembrie a fost introdusa ca data de serbare a Nasterii Domnului si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, in prima jumatate a secolului al V-lea. Cu timpul, s-a generalizat in intreaga crestinatate. Numai armenii sarbatoresc si astazi Nasterea Domnului la 6 ianuarie, odata cu Botezul Domnului, ca in vechime.

Prin serbarea Craciunului pe 25 decembrie, a fost posibila si inlocuirea cultului inchinat lui Mithra, zeul soarelui. Sarbatoarea pagana era legata de solstitiul de iarna, 22-23 decembrie, considerata a fi momentul in care se naste Soarele, numita Dies natalis Solis Invincti - Ziua de nastere a Soarelui nebiruit. Sunt istorici si liturgisti care sustin ca sarbatoarea Nasterii Domnului a existat inaintea celei pagane. Acestia sustin ca Aurelian, a introdus in anul 274 sarbatoarea inchinata lui Mithra, ca o incercare de a inlocui Craciunul. Ei tin seama de marturiile provenite din arhivele romane, care indica data de 25 decembrie ca data a recensamantului imperial la care Fecioara Maria si Dreptul Iosif au participat.

In troparul praznicului, Hristos e numit "Soarele dreptatii”, "Rasaritul cel de sus": "Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii Lumina cunostintei; ca intru dansa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie.”

Noi suntem obisnuiti sa vedem soarele iesind parca din pamant si apunand in acelasi fel. Dar e cazul sa privim acest rasarit altfel, caci e "Rasaritul de sus”. Prin acest rasarit, lumea primeste lumina neinserata, lumina pe care intunericul nu o mai poate cuprinde. Este cazul sa retinem ca Hristos nu este luminat, caci nu este creat. El nu simte lumina venind de la altcineva, caci El insusi este Lumina. De aceea mormantul Sau a ramas gol, semn ca firea omeneasca a fost creata sa se impartaseasca de lumina, nu de intuneric.

Nasterea Domnului nu a inlocuit doar sarbatoarea pagana inchinata lui Mithra, ci si Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care faceau parte din sarbatorile de iarna. Initial, Saturnalia era celebrata intr-o singura zi, pe 17 decembrie. Cu timpul, sarbatoarea s-a extins, ajungand sa dureze o saptamana intreaga. La Saturnalii, orice respect fata de lege si moralitate disparea complet. Sarbatoarea era un prilej pentru sclavi sa manance, sa bea si sa se distreze impreuna cu stapanii.

Pentru ca vine sarbatoarea Craciunului, e cazul sa reamintesc ca Dumnezeu Se intrupeaza si ramane Dumnezeu. Nu a avut trup aparent si a unit in Sine, firea umana cu cea divina intr-un mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit. Din iubire. Sa nu uitam ca iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos, e mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu, dupa cum spunea Parintele Arsenie Boca.

Adrian Cocosila

Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...

Obiceiuri în Ajunul Crăciunului

>> 23 dec. 2010


Data de 25 decembrie este ziua Crăciunului, care defineşte sărbătoarea propriu zisă şi totodată aminteşte de personajul central Moş Crăciun. În credinţa populară se spune că, atunci, când Sfintei Fecioare i-a venit sorocul să nască, a fugit de la casa părintească şi s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni Crăciun şi Crăciunoaia, care nu au vrut să o primească ca să nu-şi întineze casa cu zămislirea unui prunc din greşeală. Însă Fecioara Maria nu a putut să meargă mai departe şi s-a retras pe ascuns în şopronul de la vite. Imediat ce au început durerile naşterii Crăciunoaia a auzit-o, aceasta fără a-l anunţa pe Crăciun s-a dus la Sfânta Fecioară în iesle şi a îndeplinit rolul de moaşă. Crăciun a aflat mai târziu de fapta soţiei şi, ca să se răzbune pe aceasta, că a fost necugetată i-a ciunţit mâinile. Dar Maica Domnului i-a refăcut soţiei lui Crăciun mâinile, iar la vederea minunii acesta a devenit cel mai credincios om.
Cea mai spectaculoasă manifestare religioasă şi bogată în momente este legată de data de 25 decembrie, respectiv Naşterea Domnului, o naştere materială. În jurul acestui important eveniment s-a dezvoltat un întreg repertoriu de sorginte creştină, materializat într-o succesiune de obiceiuri şi datini, precum colindele, cântecele de stea sau întâmplări şi episoade dramatice legate de Vifleemul şi Iozii. Este de înţeles că ziua Crăciunului se bucură de o specială şi laborioasă pregătire încă din ziua premergătoare acestei sărbători, vorbindu-se sugestiv de Ajunul Crăciunului.
Pregătiri de Ajun
Gospodinele se ocupă de făcutul colacilor, care tot conform unei tradiţii populare trebuie să amintească de înfăşurarea unei mâini cu degetele întinse aparţinând Crăciunesei, care a ajutat-o pe Maica Precista la naşterea pruncului şi căreia i-au fost spintecate mâinile. Colacii aceştia sunt pregătiţi pentru colindătorii care vor veni. Covrigii vor fi daţi colindătorilor mărunţi, colăceii vor fi ai colindătorilor mai numeroşi, iar colacii vor fi ai flăcăilor şi ai colindătorilor neamuri. Se vor mai pregăti turtele, care se mai numesc şi „scutecele” sau „pelincile” – „pelincuţele Domnului”, realizându-se o paralelă cu cele care au fost de trebuinţă la naşterea Mântuitorului. Acestea vor fi presărate din timp cu apă călduţă, cu zahăr pisat, amestecat cu nucă sau cu sămânţă de cânepă. În seara de Ajun stăpâna merge în „casa mare”, aşează pe masa de sub icoană o sticlă de vin roşu, la dreapta sticlei farfuria cu turte, o altă farfurie cu bob, perje fierte, iar în cele patru colţuri ale mesei câte un colac. Între cei din partea dreaptă se pune câte un fuior de cânepă care, spun unii că ar fi barba lui Moş Crăciun.
Împodobirea Mesei din seara lui Ajun diferă de la o localitate la alta, dar au în comun faptul că toate bucatele sunt de post. Nimeni din cei ai casei nu are voie să guste până ce preotul nu blagosloveşte masa, nu gustă din felurile de mâncare şi nu cinsteşte un pahar cu vin. La plecare părintele i-a banii de sub faţa de masă, doi colăcei şi o parte din vinul din sticlă, iar dascălii poartă traistele de colaci. Sfinţirea mesei de Ajun şi vestirea Naşterii Domnului este o datină veche îndeplinită de preoţi şi însoţitorii acestuia. În popor se spune că Ajunul Crăciunului presupune un post aspru. E indicat chiar să se ajuneze şi până nu se iveşte prima stea de seară, care aminteşte de steaua observată de către magii de la Răsărit. Până atunci nu trebuie să se mănânce nimic şi astfel omul va fi sănătos, va avea mult noroc şi va fi mai demn pentru Sfânta Împărtăşanie.
Unii au credinţa că înspre Crăciun cerurile se deschid şi, de acest moment, nu se pot bucura decât oamenii buni, ba mai mult cetele îngereşti pot fi auzite doar de cei curaţi la suflete. Deschiderea cerului permite oricărui creştin să îşi pună o dorinţă, care cu certitudine se va îndeplini. Spre seara lui Crăciun stăpânii caselor au datoria să adune de prin sat toate lucrurile împrumutate pentru că locul lor este acasă. De asemenea înainte de răsăritul soarelui se trezesc şi pun mâna pe uneltele cu care muncesc ca să se folosească cu uşurinţă la lucrul pământului întreg anul. În paralel femeile îşi găsesc puţin timp să folosească furca, fuiorul, acul pentru a se bucura de spor în noul an. Fetele nemăritate roagă mamele să-l determine pe preot să zăbovească un timp pe laiţă şi să mănânce câte ceva, ca astfel peţitorii lor să nu întârzie. Orice membru al familiei sau al comunităţii îşi are rolul bine definit şi interesul vădit de a-şi îndeplini cu străşnicie îndatorirea.
Oamenii se ocupă de prosperitatea gospodăriei pentru anul care se iveşte, tinerii intraţi în ceata colindătorilor se pot considera flăcăi, iar fetele se gândesc la peţitori şi la căminul pe care îl vor întemeia. Printre aceste nenumărate preocupări omul din comunitate nu uită niciodată de raportul pe care trebuie să-l întreţină cu natura. Chiar femeia care se ocup[ de colacii pentru Crăciun se va duce în grădină sau în livadă şi cu mâinile pline de aluat le măneşte „măr, astfel rodnic să fii cum stă aluatul pe mâinile mele”. Alte gospodine după ce vor da pâinea în cuptor nu uită imediat să spună „cum e cuptorul şi lopata plină de pâine aşa să fie copacii, pomii plini de poame”. În pregătirea Ajunului Crăciunului sunt angrenaţi şi copiii de toate vârstele, care cu mult timp înainte şi-au pregătit tovărăşiile pentru a umbla cu colindatul ce deschide ciclul celor 12 zile a sărbătorilor de iarnă.
Colindul
Colindul este un obicei vechi ce angrenează atât copiii, cât şi flăcăii constituiţi în cete, sau bărbaţii până la o anumită vârstă. Aceştia intonează în casele gospodarilor cântece cu caracter religios sau cu reminescenţe populare pentru a întâmpina şi vesti Naşterea Mântuitorului, dar şi pentru a ura sănătate şi fericire gazdelor. Colindele copiilor vor fi scurte şi vor vesti sărbătoarea ca atare, urările lor vor fi directe nelipsind enumerarea celor dorite de ei. Flăcăii vor cânta colinde în care urarea este mai puţin directă şi nu va lipsi mulţumirea pentru daruri. În general capitolul teologiei creştine cu puternice influenţe de factură populară este preferinţa celor mici, mai ales în cântecele de stea, precum "Steaua sus răsare”, „În oraşul Vifleem”, sau „Trei crai de la Răsărit”. Colindele propriu zise vestesc şi ele sărbătoarea, dar se adresează unor membri ai familie sau ai comunităţii, precum gospodarului, gospodinei, flăcăului de însurat, fetei de măritat, tinerilor căsătoriţi sau văduvei. Primul dar oferit colindătorilor în forma tradiţională a obiceiului era colacul, semn al belşugului. Mulţumirea pentru daruri era făcută de obicei de cel care conducea ceata. Cei care nu primeau colindătorii beneficiau de strigături, batjocore sau chiar de adevărate blesteme. Colindele se auzeau în sat şi de-a lungul celor trei zile ale Crăciunului, uneori până în seara Sfântului Vasile, iar cu steaua se umbla uneori până al Bobotează.

Sursa:www.jurnalulbtd.ro

Read more...

Predica Duminica dinaintea Nasterii Domnului

>> 19 dec. 2010


Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului - Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Mantuitorului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!
Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele dumnezeiesti: Craciunul (Nasterea Domnului), Invierea, Inaltarea Sfintei Cruci, toate au inainte si dupa sarbatoare, o pregatire a sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment suprem al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare.; sarbatoarea inteleasa ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa pentru ca lumea neincetat sa se inradacineze in acest fapt dumnezeiesc si sa creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa mearga din desavarsire in desavarsire, neincetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa mearga din slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Pregatirea nasterii Domnului, a faptului unic in creatie, in care Dumnezeu coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa inalte la dumnezeire, sa-l indumnezeiasca pe om.

Acest act unic al istoriei il marturiseste Evanghelia, si faca Domnul, intreaga lume, omenire, sa se indrepte spre Evanghelie, caci ea este unica. Toate religiile sa traiasca acest dar al Dumnezeirii, al coborarii lui Dumnezeu la noi!

Si, Doamne, cat de negrait va descrie, si cata intelepciune divina, inteleasca si mai putin inteleasa de noi, ne pregateste Dumnezeu pentru a trai taina intruparii Sale, taina prin care El, Parintele Ceresc trimite pe Fiul Sau din veci, Dumnezeu din veci, sa se faca om! Omul creat dupa chipul Lui din veci, dar faptura. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, sa se intrupeze in faptura!...

Si ne descrie Evanghelia de astazi legatura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu intreg neamul Lui, cu cele doua genealogii (cum se numesc in Scripturi). Ce inseamna o genealogie? In vremea veche se pastrau anumite genealogii. Oameni mai instariti, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, isi urmareau parintii, inaintasii lor, cu ani, cu sute de ani, ca sa desluseasca undeva, la vreun moment - nu la radacina, ca radacina e unica - in istorie, pe cineva mai deosebit.

Mai zilele trecute, participand la Iasi la parastasul de o suta cincizeci de ani al mitropolitului Veniamin Costache, se deslusea obarsia lui dintr-un sfetnic al lui Stefan cel Mare: Arbore. Si asa se mangaie oamenii, cu inaintasii lor, nu? Uneori se mai si lauda. Nu-i vorba, Veniamin Costache a fost ca un sfant in neamul romanesc; dar noi, ceilalti. Si atunci intelegem ce inseamna aceasta genealogie, iubitilor. Este legatura noastra cu mosii si stramosii, iar in Sfanta Evanghelie, legatura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.

Si am auzit in dumnezeiasca Evanghelie de astazi (cei care au fost la vreme, cand s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalti, acum s-o reamintim, dupa cuviinta) ca Sfanta Evanghelie dupa Matei incepe chiar cu aceasta genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mantuitorului, altfel spus, cu parintii si stramosii Lui dupa trup, dupa firea omeneasca.

Si chiar asa incepe Evanghelia dupa Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam ...”. Se desfasoara apoi neamurile dupa trup ale Mantuitorului, de la Avraam, parintele Avraam, care a trait, dupa calculul cercetatorilor, cu vreo opt sute de ani inainte de Mantuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem si intelegem pe urma ca este vorba si de celelalte: “Avraam a nascut pe Isaac (fiul sau, pe care a vrut sa-l jertfeasca; dar Dumnezeu n-a ingaduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a nascut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care si Iosif cel drept); Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui; Iuda a nascut pe Fares si pe Zara, din Tamar; Fares a nascut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram...” Si asa se desfasoara pana la David, pana la Solomon si pana la stramutarea in Babilon. Apoi, dupa stramutarea in Babilon, pomeneste de Iehonia, Salatiel, Zorobabel si ceilalti care apoi au venit in istorie, de la parintii lor, si ajunge aceasta desfasurare de neamuri din generatie in generatie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de cate patrusprezece, fiecare grupa de doua ori cate sapte, dupa numerele zilelor creatiei, aici toate socotite nume sfinte. (“...toate neamurile de la Avraam pana la David sunt paisprezece; de la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece ; si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece neamuri”).

Aceasta este genealogia data de Sfantul Evanghelist Matei. Poate va intrebati de ce incepe de la Avraam. Avraam este parintele neamului evreiesc, iar intr-un anume fel si parinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea araba. Sotia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii si, atunci, primul copil s-a nascut din Avraam cu Agar, sclava. Asa era randuiala atunci, ca sa aiba urmasi si cu sclavele. Deci din Avraam si Agar s-a nascut Ismael. Apoi, cand Sarra a nascut si ea pe Isaac, sarmana Sarra a indepartat-o pe Agar. Si Agar a plecat cu feciorul ei in pustie, unde a patimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit si n-a pierit. Si a fost odraslit din Avraam cu Agar, Ismael - neamul lumii arabe. Poate aici este o drama in istorie, si anume: Agar si Ismael au fost indepartati, dar lumea araba, islamul, il considera pe Avraam ca un parinte, insa au oarecare amaraciune pe cei urmasi din Sarra si Isaac, si iata ca au durat peste milenii aceste suparari. Dar noi nadajduim ca pana la urma vor ajunge la pace, ca iata, prin Avraam mai adanc, la sursa, Una e radacina si anume Hristos, din Tatal in Duhul Sfant. Pana la urma, tot cum a spus Mantuitorul, va fi o turma si un pastor pentru toata lumea.

Si atunci, iubitilor, retineti acest fapt: de la Avraam infatiseaza Sfantul Evanghelist Matei, mosii si stramosii Mantuitorului dupa trup pana la Hristos. Avraam - am spus - e parintele neamului evreiesc si parintele islamului, dar prin Maica Domnului si noi il cinstim pe Avraam; deci este un parinte comun, dupa trup, al celor trei mari religii monoteiste.

De ce Sfantul Evanghelist Matei infatiseaza pe mosii si stramosii Mantuitorului de la Avraam, urcand spre Hristos? Repet: pleaca de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel si urca la acel moment al istoriei in care S-a nascut Hristos. Retinem acest lurcu de mare insemnatate. De ce de la Avraam? Evanghelia dupa Matei este scrisa de el, intai in limba aramaica, in care a vorbit Mantuitorul. A fost scrisa pentru evrei, adica sa le spuna: “Fratii mei evrei! Hristos cel rastignit si inviat este de la Avraam, pe care voi il cinstiti si-l socotiti tata. Noi, iata, il avem pe Avraam. Hristos este Mantuitorul. Recunoasteti-L, credeti, iubiti-L si mantuiti-va prin El!” De aceea aceasta evanghelie, dupa Matei, scrisa pentru evrei, incepe cu genealogia, cu stramosii Mantuitorului de la Avraam, pe care il pretuiesc toti evreii.

Mai avem o genealogie tot dupa trup, iubitilor, cu toti inaintasii Mantuitorului pe firul neamului omenesc, pe firul firii omenesti a Mantuitorului, si anume la Sfantul Evanghelist Luca. Daca genealogia dupa Matei apare a capitolul intai, cealalta genealogie, a Sfantului Evanghelist Luca, o gasim la capitolul al treilea, cand, dupa botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci de ani cand a primit botezul la Iordan (botezul dupa Vechiul Testament, nu botezul nostru); si cand a inceput sa propovaduiasca, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia...” si merge, iubitilor, nu ascendent (adica suind de la Avraam la Hristos), ci coborand de la Mantuitorul Iisus Hristos, mergand inapoi pe linie, pana la Adam. Si asa incheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem - dintre primii patriarhi, care a trait cel mai mult: noua sute saizeci si unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, si aici, deodata: fiul lui Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutatie: Adam, faptura a lui Dumnezeu, direct (“Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”), si fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, in radacina, in obarsia intregii umanitati, este Dumnezeu. Sa nu uitam aceasta: Dumnezeu - Sursa, Izvorul, Radacina creatiei intregi, de dincolo de creatie.

Dar sa revenim. Observati cele doua genealogii: una urca spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealalta coboara de la Hristos, mergand inapoi, cuprinzand intreaga omenire pana la Adam, deci adresandu-se tuturor. Daca cea de la Matei se adreseaza neamului evreiesc, cea de la Luca se adreseaza intregului neam omenesc. Si atunci, aceste doua genealogii ne descopera legatura cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a facut om si, iata, genealogiile ne arata cm Hristos Se inrudeste dupa trup cu noi, cu toti.

Sfintii evanghelisti Matei si Luca ne infatiseaza obarsia trupeasca, originea trupeasca, dupa trup, cu noi toti, pe cele doua linii: urcand in sanul neamului evreiesc, si coborand catre noi, catre fiecare din noi.

Obarsia dupa trup! Mai este o obarsie a Mantuitorului; care credeti? Cea fireasca (dupa fire), cea divina. Ei bine, ceilalti doi evanghelisti, Marcu si Ioan (vedeti, doi cate doi: primul si al treilea; al doilea si al patrulea) ne infatiseaza aceasta obarsie. Primul si al treilea ne dezvaluie legatura trupeasca, a omenitatii, a lui Hristos cu noi. Cealalta - legatura duhovniceasca, dumnezeiasca. Caci, iata, Evanghelia dupa Sfantul Marcu incepe deodata, stralucind, ca izbucnind din marea taina a lui Dumnezeu: “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodata, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: Iata, Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Deci aici avem - observati - tot genealogia, dar de cealalta natura, dumnezeiasca.

Iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, incepand tot cu obarsia dumnezeiasca, cand zice: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Si intru El era viata si viata era lumina oamenilor”. Deci si aceasta evanghelie ne dezvaluie aceasta taina a tainelor, si anume ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvantul, Cel Care S-a intrupat si Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Si toate printr-Insul s-au facut. El e radacina umanitatii, radacina creatiei intregi; El, Fiul lui Dumnezeu.

Astfel vedem cum dumnezeiestile Scripturi ne dezvaluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, rasarind din sanul Parintelui Ceresc din veci. Caci Parintele Ceresc e Parinte din veci si, fiind Parinte din veci, din veci e si Fiul. Daca n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Parinte din veci si n-ai putea sa-L numesti Tata al nostru... decat doar cei care socotesc - ca sarmanul, nefericitul Arie - ca Hristos e faptura. O, sarmanul Arie! N-avea voie sa spuna “Tatal nostru”, pentru ca mintea, ca toti cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestia mint cand zic Tatal nostru, pentru ca nu recunosc pe Fiul din veci. Caci numai asa Parintele Ceresc e Parinte din veci, daca are un Fiu din veci si prin Fiul ne are si pe noi toti ca fii ai Lui. Asa gandim. N-au dreptul sa spuna nici Tatal nostru, nici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, caci numai prin Fiul din veci suntem si noi fii ai lui Dumnezeu.

Si inca o mare taina se descopera, o, iubitilor: In Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desavarsit doua firi: firea (natura) dumnezeiasca si cea omeneasca. Cum am fost noi ziditi? A zis Parintele Ceresc in sfatul Sfintei Treimi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra”. Or, ce inseamna a fi zidit dupa asemanarea lui Dumnezeu? In legatura cu Sfanta Evanghelie de astazi, si din cuvantul smerit de astazi, aceasta inseamna: ca asa cum in Fiul lui Dumnezeu sunt doua naturi - divina si umana -, si in noi oamenii, sunt doua lumi: e lumea firii noastre, zdita, fireasca, din tarana pamantului, cum spune Scriptura, dar e si ceva dumnezeiesc in noi; e harul dumnezeiesc si indumnezeitor in noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, in Duhul Sfant.

Deci si in noi e ceva tainic, adanc; ceva zidit, omenesc, dar si ceva dumnezeiesc, dupa chipul lui Dumnezeu facut om. De ce subliniez aceasta? E de mare insemnatate. Pentru ca numai asa il intelegem curat pe om, numai asa ne intelegem pe noi, numai asa ne implinim pe noi, cu aceste doua daruri dumnezeiesti: de a fi ziditi din tarana pamantului si de a avea in noi si ceva din vesnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din inaltimea divina. Asa ne implinim, cand simtim in noi aceste doua lumi; traind in lumea aceasta (cu hrana, batura, imbracaminte, adapost si celelalte, uneori cosmetizate, prefacute, mistificate, sau mai stiu eu cum), dar avand si ceva dumnezeiesc in noi; si noi uitam de dumnezeiescul din noi.

O, Doamne! De curand am gasit o carte a unui ganditor al nostru, crestin bun, saracul. L-am cunoscut personal cand eram cantaret la Zlatari [?] si m-am ocupat de revista cu parintele Toma Chiricuta. In aceasta revista scria si Vasile Bancila, si ce frumos gandea acest om! (Editura Anastasia a tiparit cartea lui). Si acest Vasile Bancila spunea in vremea materialismului (pe ai carui adepti, sarmanii, e greu sa-i califici, parca ti-e si jena)... O parte din fratii nostri intelectuali inca mai zaboveau in baltoaca asta statuta a materialismului, unde, daca baltoaca e statuta rasar si viermi, care sunt gandurile noastre rele, si-i purtam noi. Atunci, acest Vasile Bancila spunea: E in om ceva ce-l distinge de celelalte fapturi, nu numai graiul si o simpla rationalitate a lui. Ca rationalitatea nu este mai buna... Un lucru ce invata el si spunea, era ca de mici copiii nostri sa fie hraniti cu sfanta noastra credinta, nu cum zic unii - sa ajunga la ratiune. E ca si cand omul n-a trait pana n-a aparut ratiunea lui Descartes sau a altcuiva. A fost necesar rationamentul filosofilor ca omul sa fie om? De mic trebuie sa-l invatam pe copil, spunea Vasile Bancila, si mai spunea el: Omul traieste in lumea aceasta, se alimenteaza ca ea, se acomodeaza cu realitatea aceasta sensibila dar, auziti, omul a facut un salt suprem, saltul in transcendent, si in aceasta consta toata puterea si maretia omului.

Asa a inteles el Scriptura, si alaturi de el au mai inteles-o si altii, cam tot in vremea lui, poate ceva mai inainte de el. Sa revin. Ceva mai inainte de el, pe la inceputul acestui secol, la noi, alaturi de el gandeau si teologii nostiri (Nichifor Crainic s.a.), sau Nae Ionescu, dar marea majoritate invata dupa bazele darvinismului, evolutionismul acesta steril, nu inradacinat in Dumnezeu. Un alt savant, Fischer [?], ca raspuns unor teorii ale vremii, indeosebi psihologiei abisale (Freud, care sutinea ca adancul din om ne descopera doar poftele acestea trupesti, libidoul; sau Adler cu dorinta de putere, de a te ridica peste ceilalti), spunea ca recunoasterea acelor inaltimi spirituale ale naturii umane, acestea sunt definitia noastra.

Am reprodus exact cuvintele lor, odata cu marturisirea credintei noastre, ca sa stim ca oamenii care se unesc la radacina, adanc, au fost luminati si au spus adevarul, chiar daca vocile lor au fost inabuiste de glasul asurzitor al celorlalti. Or, aceasta este intrebarea in legatura cu Sfanta Evanghelie, aceastaa este descoperirea adanca pe care trebuie s-o pastram, care sa te descopere, sa te defineasca. Adica trebuie sa simti nevoia, traind pe orizontala existentei, sa imbratisezi toata lumea, asa cum Mantuitorul a imbratisat-o pe Cruce, caci de aceea a ales sa moara pe Cruce, pentru a muri imbratisand aceasta lume, cum spun Parintii; si verticala Crucii, care ne inalta. Sa nu inabusim in noi niciodata verticala, dorul de inaltime si inaltare spirituala; altfel devenim niste handicapati. De aceea s-au nascut atatia handicapati, pentru ca, desi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, il mutilam. Se afla contracandidati inlauntru. Asa se nasc boli si suferinte; mai ales cele sufletesti.

Acum, iubitilor, plecand de la aceasta stare, a zidirii noastre, de aici inca un gand mai departe. Vedeti, infatisarea aceasta a genealogiei, a tuturor inaintasilor, stramosilor Mantuitorului, a profetilor care au vestit si au pregatit marele si unicul fapt... Caci dupa cadere, cazuti am fi ramas si ne-am fi prabusit, fara Hristos, daca Dumnezeu nu ar fi pregatit, prin stramosi mai ales, prin acele varfuri ale profetilor, venirea Fiului Sau, intr-un suis continuu, al Vechiului Testament . Intreg Vechiul Testament tinde spre Hristos, dupa cum Noul Testament creste din Hristos. Sa retinem ideea. O, ce taina se dezvaluie cand noi auzim pe profeti vestindu-L pe Hristos! Bunaoara Isaia (cap. 6,14) spune: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si se va numi Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”. (Asa cum au rostit copiii nostri in Decembrie: Dumnezeu este cu noi! Era in preajma Craciunului si erau in fata si in numele lui Hristos, Cel Care Se intrupeaza si, prin Cruce si Inviere, biruie moartea. Asa au trait acesti copii, pe care i-am pomenit indeosebi ieri, in ziua de douazeci si unu decembrie, cand la Bucuresti au fost primii jertfiti). Mai pe urma, in capitolele 52-53 infatiseaza suferinta Mantuitorului: “El pentru pacatele noastre a fost zdrobit”. Il infatiseaza in chipul Mielului, despre care Sfantul Ioan Botezatorul va spune: “Cel ce ridica pacatul lumii”.

Profetul Miheia lauda Betleemul intre cetatile lui Iuda, ca de acolo se va naste “Cel care este din zilele vesniciei”. Eu nu pomenesc acum toate profetiile; altceva vreau sa pun in lumina. Vedeti, taina aceasta, iubitilor, si cum se desfasoara intai in Vechiul Testament, tot timpul Vechiului Testament, pana cand? Pana la plinirea vremii, la o anumita plinire a vremii. Noi nu trebuie sa privim numai momente desfacute, din aceasta desfasurare, ci toate vazute intr-un plan integral.

Ingaduiti a spune o smerita reflectie, experienta: Pregateam o lucrare si, deodata, in lucrarea aceea mi-a aparut o idee, o alta idee, inca una. Si se legau una de alta si-mi dadeam seama ca fiecare idee nu trebuie vazuta singular, intr-un fel de autonomie a ei. Avea fiecare identitatea ei, dar se lega de altele, tot asa cum un copilas leaga litera de litera si face un cuvant, apoi o propozitie, o fraza. Asa cum un arhitect leaga fiecare detaliu avand in vedere edificiul, catedrala intreaga; sau tot asa cum istoria o vezi in fapte singulare, dar si in unitatea ei. Asa si Vechiul Testament; il vezi si in fapte singulare, dar si in unitate. Deci ai viziunea unei opere si in particular dar si intreaga. Ai viziunea vietii tale si in particular, cand erai prunc, copil, tanar adolescent, mai varstnic, dar si in totaliatatea ei.

O Doamne! Atunci am zis: acum te inteleg, Doamne, mai bine! Acum inteleg ca Tu ai intreaga istorie, o porti in Tine, Doamne, daca eu amaratul si smeritul de om am realizat aceasta. Si aici se desfasoara tocmai una din trasaturile chipului lui Dumnezeu in noi pe care nu o are nici o faptura. Au celelalte animale viziunea istoriei? Ganditi-va! Mi-aduc aminte de o lucrare in care era scris ca sarmana Ladighina avea un cimpanzeu si voia sa-l faca om. Dar cum sa-l faca? Sa-l puna sa faca si el ceva ce face omul: sa bata un cui. Doi ani s-a luptat Ladighina cu Johny cimpanzeul sa bata cuiul si n-a reusit. De ce? Pentru ca cimpanzeul nu avea viziunea, semnificatia, sensul rational de a fi. Sau nu-l potrivea, sau nu-l fixa. Dar inradacinarea noastra in Radacina Unica a Fiului lui Dumnezeu facut Om, e cea care ne salta peste lume, ne da aceasta viziune a intregului in masura noastra, dar si dincolo ne inradacineaza in Dumnezeu, fapt ce am simtit cu adevarat. O, Doamne! Intelegem cum Tu ai viziunea intregii opere a Ta. Toata opera o are Dumnezeu in El, asa cum eu, amaratul de mine am si eu o operisoara cat de mica, acolo!

Asa L-am inteles, in maretia Lui si constiinta s-a unit cu sufletul in fata maretiei si a adevarului dumnezeiesc si am inteles si profetiile si toate aceste genealogii. Pentru ca toate se legau unele de altele tocmai prin apropierea noastra adanca de Dumnezeu; si mi-am zis atunci cuvantul Fericitului Augustin: “Doamne, sa te cunosc pe Tine ca sa ma cunosc pe mine.” Sau cum spunem noi la spovedanie adeseori, cate unui suflet care sta la indoiala: “Ai Scriptura in casa? O citesti? Stii ca in Noul Testament este vorba de dumneata?” Pai daca acolo e vorba de Icoana, de Radacina noastra, de Mantuitorul Iisus Hristos, e vorba si de noi. Nu ne putem cunoaste daca nu-L cunoastem pe El. Cunoscandu-L pe El ne cunoastem pe noi, in taina aceasta, vedeti, in care se dezvaluie deodata intreaga revelatie dumnezeiasca; si atunci credem cu tarie in ea. Credem ca asa a fost pentru ca ai impresia ca este o experienta a vietii tale. Si intind atunci radacina in El. Simti ca oriunde te vei afla esti cu El, mai ales acum, cand, iata, a trebuit sa vina stiinta ca sa mai adauge si ea ceva: ca in fiecare faptura, bobita cat de mica de creatie, se oglindeste faptura intreaga.

Pai aceasta ne descopera Dumnezeu in dumnezeiasca Scriptura de cand lumea. Zice psalmistul, preamarind pe Dumnezeu: “Pe cat de departe sunt rasariturile de apusuri, asa a intarit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dansul”. Deci oriunde , in fiecare lucru, in fiecare faptura, Il simti cu radacina si mila Lui, cum zice, iarasi, psalmistul: “A Ta este ziua, a Ta este noaptea. Tu ai intocmit lumina, Tu ai facut toate marginile pamantului, vara si primavara Tu le-ai zidit”. Iar in alta parte la fel graieste psalmistul, luminat: “Cat de departe e cerul de pamant, asa intareste Dumnezeu mila Lui catre noi”. Sau spune: “De la fata Ta Doamne, unde voi fugi? Ca Tu pretutindenea esti”. Sa simti ca e pretutindeni este o mare bucurie.

Ingaduiti cateva cuvinte: Mai acum catva timp, cu cativa ani in urma, era cineva stapanit de o slabiciune. Il urmarea pe acel om o persoana de care se indragostise patimas. “N-am liniste parinte. Noaptea il visez, ca un cosmar ma chinuie. Si-mi vorbeste si-mi striga si in timpul zilei, parca”. Erau situatii si de o parte si de alta. O persoana feminina imi vorbea de un barbat, o persoana barbateasca imi vorbea de o femeie, pana la obsesie. Altii mi-au vorbit ca le este frica de o crima din partea cuiva. Si atunci, in aceste chinuri launtrice, ce m-a luminat Dumnezeu sa zic? Spun: Vezi dumneata - si va rog sa fim cu luare-aminte -, aceste cosmaruri, unde se inscriu ele? Ele nu se inscriu in adancul omului, la radacina; se inscriu in straturile superficiale. Acolo apar; si in vise si in cosmaruri si in obsesii. Obsesii grele de tot la unii, pana la indemnul de a lua cutitul sa spintece pe cineva. Si imi mai spuneau: “Am fost la medic, la psihiatru; n-am reusit sa scap de rau, de aceste cosmaruri”. Atunci am mers pe aceasta taina a descoperirii credintei. Repet: in adancul din noi, radacina, e in Dumnezeu, dincolo de lume. Iar obarsia mea, originea mea, e tocmai acel loc de intalnire cu Dumnezeu, in care Dumnezeu coboara, ca pe mine sa ma ridice la acea veriga care e voia lui Dumnezeu, e veriga harului. Nu e din lumea aceasta. Si atunci, dumneata trebuie sa mergi mai adanc, sa sapi peste straturile acestea care te chinuie, cu posesiile, obsesiile posesive. Pana in adanc sa mergi, la ultima adancime, acolo unde demonul nu poate patrunde, caci “Dumnezeu a pus in vistierii adancul” Adancul din mine e in vistieria lui Dumnezeu, e in mana lui Dumnezeu. Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu, zice Scriptura iarasi.

Si atunci, cu rugaciunea mergi mai adanc decat toate straturile acestea, mergi la sursa, care este Dumnezeu. Caci nimeni nu e sursa mea - retinem - nici dumneata nu esti sursa mea, radacina mea, nici eu nu sunt sursa dumitale, radacina dumitale, niciunul din noi. Sursa, radacina, este unica: Dumnezeu. Deci sursa e dincolo de lume, nu-i din lumea aceasta.

Si atunci, daca eu cred cu tarie si stiu ca sursa mea e mai adanca decat toata lumea aceasta, decat toti filosofii si savantii, decat toate cosmarurile acestea, ca a celor din Gadara, atunci eu merg, patrund la esenta, la sursa, fac legatura cu sursa, cu Dumnezeu. Si celelalte se risipesc cum se topeste ceara in fata focului, si asa si demonii. Aceasta este calea risipirii acestor stari tragice, care uneori ii inabusa pe bietii oameni.

Deci acesta este al doilea adevar pe care trebuie sa-l retinem astazi, din descoperirea celor doua genealogii ale Mantuitorului. Mergeti la sursa, iubitilor, la radacina existentei noastre, acea radacina prin care noi din nou ne simtim in ultimul nostru adevar, in temeiul existentei noastre si nu ne mai clatina nimic, pentru ca Cel neclintit, Cel vesnic, e cu noi!

Si cu aceasta sarbatoare de astazi se mai pune o problema. Noi praznuim Craciunul si Invierea in fiecare an. Mi-aduc aminte, mai acum vreo doi-trei ani, cand cineva care avusese si o functie ceva mai importanta, sef la televiziune, spunea sarmanul: Ce sa mai vorbim noi tinerilor, de Pasti, ca cineva a inviat acum vreo doua mii de ani? O, sarmanul de el! Cum gandea! E ca si cum Invierea ar fi fost numai pentru Hristos. Dar Invierea era pentru noi. Cea mai mare taina si fapta a lui Hristos n-a fost doar Invierea, caci El era Dumnezeul cel viu. Cea mai mare minune a Domnului e ca S-a facut om si a murit pentru noi. Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a facut om; pentru noi Fiul lui Dumnezeu a murit si a inviat. Pentru ca noi sa crestem din acest fapt dumnezeiesc, al Invierii.

Ce vreau sa va spun? Cum sa traiesti Nasterea? Daca ti-as zice: “Da, s-au petrecut atunci, acum doua mii de ani”, parca te arunca intr-un fel de obisnuinta, de rutina. Doamne pazeste! Taina sarbatorii si a sarbatoririi o gasim din nou la Bancila. Noi vom adauga un cuvintel la el. Zice Bancila: “Existenta noastra e obisnuita, nesarbatoreasca. Nu mai simti sarbatoarea - altfel spus, nu mai simti taina Nasterii si a Invierii. Or, ce zice el: Iata, ici-colo s-a mai instituit un fel de obisnuinta nesarbatoreasca, sau cum spune cineva la noi, praznic, prin care se intelege masa, adica mancare multa si vin mult. El nu intelegea praznicul ca taina a sarbatorii, praznicul in sens duhovnicesc, sarbatoare duhovniceasca. Trei sunt cauzele de suferinta ale constiintei de nesarbatorire: ideea limita, contradictorie, a tuturor mizeriilor eului nostru, a conflictului cu societatea si a conflictului cu natura; adica suntem atat de coplesiti de eul nostru, de conflictul cu semenii si de conflictul cu natura. Iata, bunaoara, s-a prabusit pamantul la vreo patru sute de kilometri, dincolo de Iasi. Toate acestea ne coplesesc si ne intuneca privirea si nu mai intelegem taina sarbatorii.

Sau, adaugam aici si altceva. Sarbatoarea e un act suprem, dumnezeiesc: S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara. Daca ne-am gandi noi nitel, adanc! Vedeti, Evanghelia dupa Luca il numeste pe Adam fiul lui Dumnezeu, in ultima instanta. Atunci, obarsia noastra este in Dumnezeu, va spuneam adineaori. Ori, cum a fost zamislit Adam insusi? In zidirea lui Adam e ceva din taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, caci Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Adam, si el de la Duhul Sfant, ca a primit suflare de viata, nu? Luand Dumnezeu tarana din pamant l-a plamadit pe Adam si a suflat in el suflare de viata, harul Duhului Sfant. Din pamant, dar ce fel de pamant? Dumnezeiestii Parinti numesc pamantul, fecioara curata, caci nu fusese inca intinat de pacatul uciderii, de sangele varsat de Cain din Abel. Era pamantul fecioara curata, neblestemat, deci. Adam, intr-un anumit fel, avea si el din taina Intruparii faptul acesta: pamantul-fecioara, neintinat, neblestemat, si suflare de viata de la Duhul Sfant.

Dar el n-a stiut sa creasca in aceasta, a parasit aceasta taina, si atunci a venit Fiul lui Dumnezeu. De aceea dureaza pana la o plinire a vremii, pana la ziua Invierii. Noi insa, prin taina botezului, a Impartasaniei, trebuie sa crestem sufleteste, in sarbatoare; sa simtim si noi ca, asemenea Fiului lui Dumnezeu, e Duhul Sfant in noi, ca trupul nostru devine fecioara curata, biruind patimile, slabiciunile trupului, care ne dau atatea boli si suferinte. De aceea dureaza atat de mult pana la alta plinire a vremii, pe care noi ar trebui s-o grabim, asa cu Sfantul Apostol Petru spune: “Noi ar trebui sa fim asteptand si grabind venirea zilei aceleia, atunci cand vom praznui un cer nou si un pamant nou”.

Pentru aceasta, zice Apostolul pe care l-am ascultat astazi: “Prin credinta stramosul nostru, Avraam, atunci cand a fost chemat, a ascultat si a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge; si a mers spre pamanul fagaduintei”. Trebuie spus ca de la Adam pana la Avraam lumea privea spre vechiul paradis pierdut, dar de la Avraam se deschide o noua viziune in istorie: catre paradisul viitor, catre Hristos. Toti cei din Vechiul Testament, prin credinta au strabatut suferinte, necazuri, robiri, privind spre Hristos, spre intruparea Lui. Toti profetii, si cei mai putin insemnati, aveau o tendinta spre inainte, viziune care era numai a omului in taina viziunii revelatiei dumnezeiesti.

Si au trait taina serbarii. Acum noi traim taina intruparii, inradacinati in ea din momentul botezului si al mirungerii. Prin Evanghelie avem neincetat ochii catre Hristos, desavarsitorul credintei noastre, plinitorul credintei noastre, cum spunea acelasi Pavel. Iar despre cei din Vechiul Testament: “Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului. Si toti acestia, marturisind prin credinta, n-au primit fagaduinta pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea”(Evrei 11,38, 39).

Precum copiii nostri din Decembrie, asa s-au jertfit, si cum inca va mai dura toata istoria. Nu trebuie s-o privim ca pe un moment static, gol, fereasca Dumnezeu, ci sa ne intrebam: cat am trait si cat am crescut noi din Nasterea lui Hristos cea din Fecioara, de la Duhul Sfant, cat crestem noi viziunea catre cerul cel nou si pamantul cel nou al Invierii, a invierii si a trupurilor; si daca putem raspunde la aceste intrebari vom simti ca sufletele noastre sunt vii, asa cum spune Mantuitorul: “Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ca a si trecut din moarte la viata”. Si: “Adevar spun voua, vine vremea si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi, vor invia”.

Simtim noi ca a inviat sufletul nostru, ca s-a risipit indoiala, necredinta, deznadejdea, ca il simtim pe Hristos viu? Nu cumva sa spunem cu fiecare Craciun pe care il intampinam si-l traim: Ei, a fost ceva, odata! Dar orice act dumnezeiesc e pentru eternitate. Omul sa stie, sa simta din nou radacina in Hristos si, apeland mereu la radacina, la sursa, sa simtim cum crestem din Radacina. Atunci cresc in noi nu numai frunzele, ci si roadele. Sa ne amintim cum a blestemat Mantuitorul smochinul, cand a cautat in el smochine si n-a gasit - si nu era vremea smochinelor: “In veci sa nu mai fie rod in tine!” In veci. M-a cutremurat acest fapt. A doua zi, apostolii au trecut si au vazut smochinul blestemat. Petru I-a zis: “Doamne, iata, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat din radacina”. Doamne! Atunci Iisus i-a spus: “Aveti credinta lui Dumnezeu!” (Marcu 11,22). Pilda smochinului ne priveste pe noi toti, fiinte duhovnicesti, ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, despre care spune Mantuitorul: Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez”. Spiritul nu moare niciodata, spiritul rodeste neincetat.

La fiecare sarbatoare noi sa simtim taina sarbatorii; sa simtim ca rodim, crestem in ea dupa chipul lui Hristos. Altfel ne uscam. Ganditi-va: Au mai fost profeti de la Hristos pana astazi, care sa vesteasca intruparea, venirea lui Dumnezeu? N-au mai fost. Avem o alta profetie: a cresterii noastre din Nasterea Fiului lui Dumnezeu si Invierea noastra sufeteasca in timp, catre Hristos, Cel care va ridica la inviere intreaga faptura, la cea de a doua plinire a vremii. Daca noi traim asa, atunci vom avea parte de inviere.

Iar acum sa traim cel putin invierea aceasta sufleteasca si a neamului nostru, intru marirea lui Dumnezeu. O, Doamne! Ajuta-ne asa sa traim taina pe care Tu ai descoperit intru noi, taina lui Dumnezeu si Om. Vrei si pe noi sa ne zidesti in amandoua aceste daruri, ce sunt si ale fapturii umane, dar si a neincetatei inaltari spirituale a omului catre lumina si Dumnezeu. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Read more...

NINGE IN PRAG DE SARBATORI

>> 15 dec. 2010



Ninge în prag de sărbători,
Fulgii jucăuşi dispar în zare.
Se aud colindele cu dalbe flori
Vestind Crăciunul, măreaţa sărbătoare.

Brazi împodobiţi sclipesc în noapte,
Rând pe rând împodobind ferestre.
Copii stau în dulcea aşteptare,
Când vor gasi sub brad, mici jucării măiestre.

Şi vine Moş Crăciun, umplând copilăria
De multe bucurii, cadouri şi amintiri.
Dar mai presus de toţi, vine Mesia
Ca să aducă pace, iubire şi cereşti trăiri.

Din multa Lui iubire, vine iar în lume
Ca să împartă din ceruri binecuvântare.
Să ne aducă în suflete ce-s reci căldura,
Speranţa, credinţa şi dragostea ce-i mare.

Să îl primim în suflete aşa cum au făcut păstorii
Şi să-i aducem în dar a noastre fapte bune.
Să-l colindăm, cântând cu îngerii împreună
Şi-n inimi vestea bună şi bucuria să răsune.

Read more...

Interviu cu Parintele IUSTIN PARVU

>> 9 dec. 2010


Par­inte, cu durere obser­vam ca Roma­nia nu mai are put­erea si val­oarea de alta­data, pen­tru ca ea nu face decat sa exe­cute ordinele mar­ilor put­eri ce con­duc intreaga omenire, fara sa se mai opuna catusi de putin si se accepta niste masuri impotriva Romaniei, in defavoarea noas­tra, atat mate­r­ial cat si spir­i­tual. Cre­deti ca mai exista o Romanie libera?

Roma­nia azi nu mai exista decat cu numele, si nu numai Roma­nia, de alt­fel. Real­i­tatea popoarelor nu mai este con­tro­lata de ele insele, ci ele sunt con­duse de cen­trul euro­pean. Nu se poate vorbi despre o Romanie lib­era pen­tru ca guver­nul Romaniei este con­dus de mar­ile put­eri care stau ascunse in spatele Uni­u­nii Europene sau al altor uni­uni inter­na­tionale. Democ­ra­tia nu exista in real­i­tate, ea este numai in aparenta si ne da noua impre­sia ca sun­tem liberi. A ramas doar o rezis­tenta for­mala a natiu­nilor, ast­fel incat sa le mai poti numi Roma­nia, Bul­garia, Ser­bia. Real­i­tatea este doar in mainile comite­tu­lui cen­tral care diri­jeaza toata viata popoarelor. Este o evi­denta inabusire a voin­tei popoarelor si o tend­inta evi­denta de ameste­care a nea­murilor, ca oamenii sa nu isi mai recunoasca mai intai iden­ti­tatea ca neam, iar mai apoi iden­ti­tatea ca om, cre­atie a lui Dum­nezeu. Nu vedeti exper­i­mentele amer­i­canilor, ca iau un grup de copii dintr-o tara si ii pun sa invete in alta tara, ca sa amestece cul­turile si obi­ceiurile natale? Pe ei nu ii intere­seaza pacea si bunastarea popoarelor, asta e numai o teorie goala pen­tru pros­timea asta a lumii. Natiu­nile, la ora actu­ala, sunt descompuse.


Si cei care nu cred in aceasta fal­si­tate a pacii lor cum sa se opuna?

Nu ai cum te opune. Daca te revolti si iesi in strada impotriva lor, tot jocul lor il faci. Majori­tatea revoltelor de azi ori sunt manevrate tot de ei, ori au grija ei sa isi infil­treze oamenii lor ca sa le deturneze ros­tul. Si nici nu stim de fapt impotriva cui ne razvra­tim si protes­tam. Noi avem impre­sia ca Europa are un sis­tem demo­c­ra­tic la baza, dar Europa este tot sovi­eti­zata, o Europa sovi­et­ica. Este ace­lasi mare lagar sovi­etic al Moscovei decat cu alta sapca, iar din­colo, in Occi­dent, avem de-a face cu lagarul cap­i­tal­is­mu­lui. In aparenta, intre rusi si amer­i­cani pare a fi o diferenta polit­ica si eco­nom­ica, dar in spatele lor este un sin­gur stapan, care atunci cand isi va desavarsi put­erea asupra tuturor statelor, se va incorona drept con­d­u­ca­torul lumii si nu va fi altul decat marele antihrist. Aceasta put­ere diri­jeaza si con­troleaza totul pana la pre­tul unei paini, totul e con­tro­lat. De aceea si vor sa puna aceste cipuri elec­tron­ice, ca sa te con­troleze si pe tine, nu numai painea pe care o mananci.


Vedeti aproape un even­tual razboi?

Este posi­bil, dupa cum se deruleaza eveni­mentele. Si, pe de alta parte, este aproape si sfarsi­tul acesta al lumii si tre­buie sa se implin­easca toate pro­roci­ile Apoc­alip­sei. De aceea ei cumva se si grabesc si vor sa dimin­ueze numarul acesta al con­suma­to­rilor, ca sa ii poata stapani mai usor. Vor veni vre­muri grele – nu ai sa poti sa mai iei un medica­ment, o bucata de paine, si comu­ni­carea si intra­ju­torarea din­tre noi va fi cu anevoie de facut. Se va face, si asta deja s-a inceput, uciderea omu­lui la nivel ofi­cial, prin otravurile care ni le intro­duc in man­care, prin otravurile ce ni le intro­duc in aerul ce-l res­pi­ram, prin otravurile din vac­cin­uri – toate se fac la nivel ofi­cial. Iar noi le luam pe toate de bune, pen­tru ca asa spune ziarul ori tele­viz­iunea. Omul a ajuns un sclav, un rob, dar cu mult sub con­di­tia sclavu­lui de alta­data. Pen­tru ca sclavul inainte stia cui se supune, dar omul de azi a devenit un rob care nu isi cunoaste stapanii. El nici macar nu stie ca este rob.(atentie la ce spune Parintele.. e unul dintre pericolele cele mai mari! - n.m.)


Deci aceasta criza eco­nom­ica con­siderati ca tre­buie rab­data asa sau sa cau­tam alte solu­tii eco­nom­ice si politice? Cum ne putem opune?

Grev­ele nu au nicio val­oare, ele fac parte din planul lor. Romanul de alt­fel e foarte puturos, s-a invatat cu comod­i­tatea si nu suporta sa munceasca ceva. Au gra­dini la tara cu pomi fruc­tiferi si nici ca se duc sa ingri­jeasca grad­ina sau sa adune prunele. Ei vor ceva con­fort­a­bil; de pilda aici la noi, in zona, abia gas­esti un insta­la­tor sa iti repare chi­u­veta sau pe cineva sa iti varuiasca sau sa iti ten­cuiasca in casa. Ne-am invatat boieri. Eu cred ca aceasta criza este si din icono­mia lui Dum­nezeu, pen­tru ca ne indeamna la o viata mai austera, la o seri­oz­i­tate in viata noas­tra crestina de zi cu zi, la lacrima si pocainta. Sa mul­tumim lui Dum­nezeu ca nu ne-a pedep­sit mai rau pen­tru cat am fi mer­i­tat. Poate ca va mai trezi pe unii criza asta. Prea multa necred­inta si prea multa faradelege este pe pamant. De aceea, daca vom avea con­sti­inta pacatose­niei noas­tre, ne vom asuma si criza in care traim. Mai bine sa ne rugam ca Sf. Siluan pen­tru intreaga omenire decat sa protes­tam. Pen­tru legea lui Dum­nezeu nu stim sa protes­tam, dar pen­tru marirea salari­ilor da. Cand marsalui­esc homo­sex­u­alii, cand ni se pun cipuri, cand ni se omoara copiii prin vac­cin­uri, nu protesteaza nimeni, sau foarte putini. Iata ca avem posi­bil­i­tatea sa revenim la asceza cres­tin­is­mu­lui de altadata.

Pen­tru noi, cres­tinii, este o bine­facere aceasta sara­cie, pen­tru ca ne invata sa fim mai cu stapanire de sine, mai gri­julii si mai cu frica de Dum­nezeu. Nu vedeti ca popoarele mai eman­ci­pate, care au toate la inde­m­ana, nu mai cred in Dum­nezeu? Primul act pe care il fac, atunci cand se simt in bunastare, este sa uite de Dum­nezeu.(Perfect adevarat, si istoric validat! - n.m.) Unde este o Franta, unde este o Spanie, o Italie de alta­data? Dar sa crezi ca un sis­tem politic sau eco­nomic te mai poate izbavi, este o mare inse­lare, pen­tru ca soci­etatea este alter­ata ca si con­d­u­ca­torii lumii pana in adan­curile fiin­tei lor. E o mare pierdere de timp. Nu mai avem alta solu­tie decat rugaciunea.


Si cum sa ne rugam? In spi­tal, la Cluj, imi spuneati ca va pare rau ca nu ati indem­nat oamenii mai mult spre rugaci­une, ca nu i-ati invatat sa se roage.

E foarte impor­tant sa stii sa te rogi. De multe ori si noi, calu­garii, stam in man­a­s­tiri si nu ne rugam, doar ni se pare ca ne rugam. Nu e de ajuns sa mergi la bis­er­ica, la slu­jbe si sa stai acolo ca si cum ti-ai facut dato­ria, din oblig­atie. Tre­buie sa insis­tam pe lucrarea laun­trica. Dege­aba zicem multe rugaci­uni cu gura sau cu mintea, daca nu apro­fun­dam, daca nu traim ceea ce ne rugam. Acum si mirenii tre­buie sa apro­fun­deze rugaci­unea din inima, pen­tru ca va fi sin­gura noas­tra izbavire – rugaci­unea din inima. Pen­tru ca in inima este radacina tuturor patim­ilor si acolo tre­buie sa lucram. Pana acum a mai mers cu lucruri super­fi­ciale, dar pen­tru vre­murile ce ne stau inainte, nu va fi de ajuns. Daca nu vom avea rugaci­une cu stra­pun­gerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psi­ho­logic, pen­tru ca au metode nevazute de reed­ucare a mintii. Astazi mi se pare ca nepasarea este cel mai greu pacat. Nu mai sim­tim nimic la rugaci­une, nu avem lacrimi de pocainta. Vor veni vre­muri in care numai cei ce vor simti harul lui Dum­nezeu vor putea dis­tinge binele de rau. Cu mintea ome­neasca va fi cu neputinta de ales intre bine si rau. Vor fi mari inse­lari si numai harul lui Dum­nezeu ne va putea izbavi de ele. Asadar, rugati-va, rugati-va sa nu cadeti in ispita inse­larii! Pen­tru ca numai prin rugaci­une putem primi harul lui Dum­nezeu. Daca nu ne rugam si per­se­veram in lenevia si nepasarea noas­tra fara pocainta, atunci este posi­bil sa pier­dem instinc­tul indrep­tarii.Sa ne fer­easca Dum­nezeu sa pier­dem instinc­tul indreptarii!


Dar nu exista riscul ca in aceste stram­torari si pe fon­dul unei saracii de pro­por­tii, oamenii sa intre in pan­ica si sa se ridice unul impotriva celuilalt si sa nu mai existe bunavointa crestina?

Pai toc­mai de aceea vom avea nevoie sa invatam rugaci­unea laun­trica, sa ne putem stapani in aceste sit­u­atii si sa nu ne paraseasca harul lui Dum­nezeu. Ei asta si urmaresc – instau­rarea anarhiei, ca ast­fel sa ia amploare ura si dezbina­rea intre oameni, pana si intre crestini.


In incheiere am vrea sa ne spuneti cum ati dep­a­sit greu­tatea bolii si toto­data un cuvant de incu­ra­jare pen­tru cres­tinii care trec prin boli grele si sufer­inte trupesti.

As vrea sa le mul­tumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pen­tru nevred­ni­cia si neputinta mea si Maica Dom­nu­lui sa ras­plateasca rugaci­unea si oste­neala fiecaruia. Dar sa stiti ca intot­deauna bolile si necazurile sunt con­secinta pacat­u­lui, de sus pana jos. Fiecare este pedep­sit de Dum­nezeu dupa raspun­derea pe care o are – mica sau mare. Stateam si ma gan­deam pe patul spi­talu­lui de la Cluj: Care o fi cauza sufer­in­tei mele, de nu vrea Dom­nul sa ma ridice deloc? Si cauza nu eram decat eu, pacatele mele. Si cand am con­sti­en­ti­zat ca pen­tru pacatele mele sufar aceasta boala, atunci m-a si ridi­cat Dum­nezeu. Man­dria mea este pric­ina bolii. Acum mi-a mai dat Dum­nezeu si schiopatatul asta la piciorul drept – si asta are o cauza: ca mergeam prea tan­tos asa. Prea cre­deam eu ca toata lumea e a mea si eu sunt buricul paman­tu­lui. Dar iata ca nu sunt nimic, decat iarba uscata. Asa ca sa dam slava lui Dum­nezeu in boli, pen­tru ca prin boala invatam smere­nia, bunatatea, rab­darea si asa primim man­tuirea. Toate sunt spre smere­nia si man­tuirea noas­tra. Fara smere­nie nu ne putem mantui.


(inter­viu real­izat de Mon­ahia Fotini, 5 iunie 2010, complet in revista Atitudini)

Read more...

Sfântul Ierarh Nicolae

>> 6 dec. 2010


"Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor."

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte "biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.

Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.

Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.

Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.

Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.

Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.

Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.

Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.

În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.

Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.

Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.

Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.

Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.

Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.

Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi

Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.

Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.

Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă".

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.

Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele".

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră".

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.

Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: "Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc". Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.

Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: "Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.

Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi".

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.

Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: "Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor".

În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.

Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.

Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: "Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire".

Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

Read more...

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP