Săptămâna Patimilor

>> 31 mar. 2010

Iată, iubiţii mei fraţi şi surori întru Hristos, că am ajuns şi Săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos.

Deşi s-ar putea spune că Intrarea Domnului în Ierusalim, ceea ce prăznuim astăzi, este o sărbătoare de bucurie, să ştiţi că nu este aşa. De ce? Pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin intrarea Sa, de fapt, mergea spre moarte. Nu orice moarte, chiar cea mai de ocară, care era numai pentru cei mai periculoşi tâlhari şi ucigaşi de oameni.

Da, fraţilor! MOARTE PE CRUCE! De ce? Pentru ca să ne mântuim noi păcătoşii, care, deşi am primit lumina botezului, Îl tot răstignim cu mulţimea păcatelor noastre.

Deci, deşi s-ar părea că ar trebui să ne bucurăm de această sărbătoare, totuşi , odată cu această Denie din această seară, ar trebui să ne întristăm pentru că Domnul nostru, din multa Sa iubire de oameni, îşi va da viaţa pentru mântuirea sufletelor noastre.

Începând de acum, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se îndreaptă cu paşi repezi spre patima Sa, de bunăvoie. Se îndreaptă spre a fi scuipat, lovit, batjocorit şi mai apoi răstignit, pentru ca noi să ne mântuim.

Cu plângere amară se cuvine să-I urmăm, ca şi femeile mironosiţe pe drumul crucii, pentru că începând de astăzi întunericul duhovnicesc acoperă toată lumea, pentru că Însuşi Domnul, Cel Care ne-a zidit, merge spre moarte.

Să cugetăm la patimile Celui ce ne-a zidit, prin care am fost răscumpăraţi. Cu preţul Sângelui, şi deci a morţii, am fost răscumpăraţi din robia vrăjmaşului.

De aceea, se cuvine ca noi, creştinii, să murim păcatului şi să înviem, odată cu învierea Sa din morţi, vieţii veşnice. Adevărata noastră viaţă este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, precum El Însuşi zice: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Iar pentru a fi în veşnicie cu Hristos trebuie să fim fii ai Bisericii Sale Creştin-Ortodoxe, în primul rând. Nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de falşii profeţi, care propovăduiesc un fals Hristos, cosmetizat, un întemeietor al Raiului pământesc. Aşa ceva nu există! El ne-a deschis nouă uşile Raiului prin moartea Sa pe cruce, dar nu un rai pământesc, ci Împărăţia Cerurilor. Altfel pentru ce a spus: “În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16,33)? Dacă întemeia un altfel de rai mai avea rost să zică aceasta?

Să nu uităm, iubiţii mei, că şi noi suntem dintre cei ce Îl răstignim clipă de clipă cu păcatele noastre. De aceea măcar în această săptămână, şi cea mai importantă a Postului Mare, să încercăm să ne curăţim sufletele noastre prin baia Sfintei Taine a Spovedaniei.

Privind patimile Sale, să ne înţelepţim şi să înţelegem marea iubire de oameni a lui Dumnezeu, care încă aşteaptă întoarcerea noastră, ca un Tată ce-şi aşteaptă fiul, ce şi-a risipit întreaga sa avere. Să înţelegem că NOI suntem fiul acela, ce ne-am risipit timpul preţios bălăcindu-ne în mocirla patimilor, ce ne stăpânesc.

Aşadar, curăţindu-ne sufletele noastre , să ne învrednicim să-L primim în sufletele noastre prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Fie ca Lumina Sfintei Învieri să ne lumineze şi nouă sufletele, să ne mângâie durerea pe care o simţim în această săptămână şi să ne umple de bucurie sfântă. Fie ca Bunul Dumnezeu să învie şi în sufletele noastre .

Amin.

Sursa:uncrestinortodox2.wordpress.com

Read more...

Duminica Floriilor

>> 27 mar. 2010


Sărbătoarea Floriilor ne aduce aminte de intrarea triumfală a lui Iisus în orasul Ierusalim. Este sărbătorită în fiecare an cu o săptămână înainte de Paste si se mai numeste Duminica Stâlpărilor.

După învierea minunată a lui Lazăr, căpeteniile iudeilor au luat hotărârea să-l omoare pe Iisus cu primul prilej care li se va ivi. Arhiereii si fariseii „dăduseră poruncă, că dacă va sti cineva unde este, să dea de veste
ca să-L prindă”(Ioan 11;57). Această hotărâre nu este surprinzătoare deoarece ei îsi vedeau puterea si influenta subminate ( dacă Îl lăsăm asa toti vor crede în El... Ioan 11;48). Cel care ia hotărârea cum să fie rezolvată această problemă este arhiereul Caiafa: „mai de folos ne este să moară un om pentru popor, decât să piară întreg neamul.”(Ioan 11;50). Pentru că era arhiereu, Caiafa prin cuvintele
sale a proorocit scopul jertfei lui Iisus –salvarea neamului omenesc.

După ce Iisus se întoarce din cetatea Efraim la prietenul său Lazăr, ia hotărârea să meargă la Ierusalim. Pe drumul spre Ierusalim, lângă muntele Măslinilor, Mântuitorul îi trimite pe doi dintre ucenicii săi să îi aducă din sat un mânz de asin pe care nu a mai stat nimeni. Acestia l-au găsit, după cum a spus Învătătorul lor: Mergeti în satul dinaintea voastră si, intrând în el, veti găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a sezut vreodată...(Luca 19;30).

Pentru a-si arăta pretuirea pe care o aveau pentru Iisus, oamenii asterneau în calea lui ramuri, si chiar hainele
lor strigând: Osana[1]!Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! ...Osana, Fiul lui David
! Vestea venirii lui Iisus în Ierusalim s-a întins foarte repede, datorită faimei sale si a minunii extraordinare pe care o înfăptuise în urmă cu câteva zile si care îi pusese pe jar pe mai-marii iudeilor: toată cetatea s-a cutremurat (Matei 21;10-11)

Evident această primire i-a întărâtat si mai rău pe sinedristi care, supărati îl apostrofează pe Iisus zicându-I: Învătătorule, ceartă-ti ucenicii. Dar El le răspunde: Dacă vor tăcea acestia, pietrele vor striga! (Luca 20;39-40) Acest episod se repetă în templu când copii îi adresează aceleasi urale, spre disperarea arhiereilor si cărturarilor (Matei 21;15-16).

Următorul lucru inedit pe care îl săvârseste Hristos este alungarea negutătorilor care pângăreau templul lui Dumnezeu: Casa
mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceti pesteră de tâlhari! (Matei 21;12-13). Înlăturând această cutumă, arhiereii si cărturarii îsi văd amenintate acum, după putere si pozitie, si veniturile (de loc neglijabile).

După alungarea „tâlharilor” din templu, Iisus a săvârsit o serie de minuni vindecând oameni orbi si schiopi. În tot acest timp arhiereii si cărturarii unelteau fără succes să-L prindă pe Iisus: Arhiereii si cărturarii si fruntasii poporului căutau să-L piardă. Si nu găseau ce să-I facă, deoarece tot poporul se tinea după El, ascultându-L (Luca 19;47-48).

Din relatarea evenimentelor de mai sus vedem cum actiunea se desfăsoară pe două planuri: Unul în care sunt prezentati oamenii ce se bucură de prezenta Mântuitorului în mijlocul lor, de cuvintele si de minunile pe care le înfăptuia. Si un altul ocult format din mai-marii evreilor care urmăreau stoparea „furtunii” iscate de Iisus între iudei prin cel mai brutal mod posibil: omorârea lui Iisus.
Sursa:oradereligie.uv.ro

Read more...

BUNA VESTIRE

>> 25 mar. 2010


Buna Vestire (sau Blagovestenia, cum se mai numeste in popor, cu vechiul termen slavonesc) e o sarbatoare cu data fixa (25 martie), de la care incepe sa curga perioada de 9 luni - pana la Craciun - cat Maria L-a purtat in pantece pe Iisus. Fecioara din Nazaret, crescuta in Templu pana la 15 ani si apoi data in tutela dreptului Iosif (caci parintii ei murisera intre timp), a fost aleasa de Dumnezeu si a primit instiintare prin Arhanghelul Gavriil: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har! Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei... Si iata, vei lua in pantece si vei naste fiu, si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema...” (Luca 1, 28-32). Iar Fecioara, cutremurandu-se in sufletul ei, s-a smerit voii lui Dumnezeu, zicand: "Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Si Arhanghelul l-a vestit in vis si pe Iosif (tutorele si logodnicul Mariei, care nu se atinsese de ea, ci o avea doar in grija) de zamislirea si nasterea cea minunata: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant...” (Matei 1, 20).

Pe 26 martie, imediat dupa Buna Vestire, e sarbatorit Soborul Sf. Arhanghel Gavriil, crainicul lui Dumnezeu. Arhanghelii, cum le-o spune si denumirea de origine greceasca, sunt "ingeri intaistatatori". Echivaland termenul grecesc, traditia romaneasca ii numeste si Voievozi. Conform traditiei evreiesti, ei sunt in numar de 7, dar in Biblie nu sunt nominalizati decat 3 (Mihail, Gavriil si Rafail).

Intruparea Cuvantului a fost pregatita pe cai multiple. Convergand toate spre un anumit moment al duratei istorice, cand intalnirea dintre cer si pamant a putut avea loc. Spre a mantui pe omul impovarat de pacat si rupt din comuniunea cu dumnezeirea, Dumnezeu Insusi trebuia sa vina in maxima apropiere de el, sa-i devina un semen capabil sa vorbeasca in graiul sau si sa-i descopere tainele divine.

In vederea acestui scop, Fiul lui Dumnezeu, Care in cuprinsul Sfintei Treimi are menirea de a releva pe Tatal, fiind icoana Sa, chipul Sau, era chemat sa asume si printre oameni rolul de descoperitor al Tatalui, care altminteri ar fi ramas pentru noi un vesnic necunoscut. Pentru ca Fiul sa poata cobori printre oameni si sa-Si improprieze natura mama, pe care avea s-o purifice, El trebuia sa gaseasca in cuprinsul lumii create un vas ales, apt de a deveni receptacol al divinitatii si de a zamisli un fiu preacurat al carui ipostas avea sa fie insusi Logosul divin. Ne aflam aici in plin mister si trebuie sa ne straduim a nu destrama taina care invaluie faptele mai presus de fire. Ortodoxia s-a ferit totdeauna de a formula explicatii logice ale acestor taine si de a rationaliza misterul; ea s-a marginit sa dea interpretari ce-si aveau originea In Scriptura si In experienta spirituala a Sfintilor Parinti, evitand sa le Inchida in formule dogmatice inguste, care niciodata nu pot epuiza aspectele paradoxale ale misterului divin.

Daca neamul lui Adam fusese pangarit in urma caderii si purta in fiinta sa o intinare datorata pacatului stramosesc, precum si caderi lor succesive, adaugate in decursul veacurilor, el trebuia sa sufere o purificare progresiva, pentru ca un vlastar al sau sa poata deveni acoperamant al Dumnezeului inomenit. Fecioara Maria va fi ultima mladita a unei spite de inaintasi care - dupa cum a aratat Sfantul Grigorie Palama3 - a fost curatita de Sfantul Duh spre a putea odrasli o faptura neprihanita.

In cuprinsul acestei spite genealogice se afla si David, care prin atatea trasaturi avea sa anticipeze pe Mesia, cunoscut de traditia ebraica sub denumirea de fiu al lui David. Este insa tulburator ca in genealogia reprodusa de Matei apar si patru femei: sotia pacatoasa a lui Urie, care i-a daruit lui David pe Solomon, Tamara, nora lui Iuda, care manata de ganduri bune a pacatuit totusi grav, Rut, morabiteanca, straina de neamul lui Israel si Rahab, femeia pacatoasa din Ierihon. Faptul ca evanghelistul a ales din toata seria de femei sfinte care au participat prin secole la zamislirea chipului neintinat al Mariei, tocmai pe acestea care, cu voia sau impotriva vointei lor, au fost intinate de pacatul trupesc, este de natura sa surprinda. Aceasta decantare treptata, aceasta curatire progresiva, implinita de-a lungul secolelor, s-a realizat plecand de la oameni legati de pamant, prin toate fibre le fiintei lor. Ei nu au fost nici ingeri, nici sfinti, ci pamanteni cu patimi dogoritoare, ce se cereau sublimate. Oare chiar David si Solomon nu ard si ei de aceleasi pasiuni mistuitoare pentru care vor cere iertare cerului? Toti acesti stramosi ai Maicii Domnului sunt oameni vii, personalitati puternice, la care setea de Dumnezeu nu izbuteste sa inabuse influenta fortelor telurice.

Pare ca providenta a urmarit sa purifice neamul din care se va naste Iisus, plecand de la aceia asupra carora pacatul avea inca o mare forta de atractie. Treptat insa s-a produs o subtiere a patimi lor, sub actiunea Sfantului Duh si este de presupus ca stramosii cei mai apropiati ai Mariei, vor fi atins o treapta superioara in purificarea si iluminarea lor interioara. Ceea ce traditia consemneaza despre Ioachim, tatal Maicii Domnului, mentionat sub numele de Eli de catre Luca, si despre Ana, mama sa, este de natura sa confirme aceasta presupunere. Prezenta lui Rut, moabiteanca, in acest sir de stramosi este, de asemenea, plina de semnificatie. Ea indica participarea neamurilor la zamislirea Fecioarei care va da nastere Fiului lui Dumnezeu. Providenta a randuit deci ca pe langa Israel si popoarele pagane sa ia parte la marea taina a pregatirii intruparii Cuvantului.

La capatul acestor generatii de drepti, avea sa apara Fecioara Maria, rod al unei lucrari harice extinse pe secole, bucurandu-se de o curatenie dobandita timp de generatii. Ea va fi floarea unica, suava si diafana, pentru care incoltisera si rodisera mladitele arborelui lui Iesei, infatisat plastic cu atata gingasie si putere evocatoare pe zidurile manastirilor din Bucovina.

Dar aceasta floare nu va fi doar rodul unei evolutii, pregatita printr-o lucrare indelungata. Fecioara Maria, dincolo de curatenia mostenita de la stramosi, va dobandi prin propriile straduinte o puritate mai presus de fire, astfel incat in ea pacatul stramosesc se va reduce la o simpla potenta inactiva si in modul acesta va putea deveni receptacol al dumnezeirii. Fara prezenta acestei fapturi unice, capabile sa primeasca, la plinirea vremii, in sanul ei preacurat pe Dumnezeu-Cuvantul si sa-I dea trup omenesc, coborarea Fiului in lumea creata nu ar fi putut avea loc.

Evanghelia nu mentioneaza nimic cu privire la copilaria Maicii Domnului, ea deschizandu-se cu episodul inefabil al Bunei vestiri. Scrierile apocrife au pastrat insa o serie de detalii, confirmate de traditia primelor veacuri si insusite de Sfintii Parinti, atat in comentariile lor, cat si in imnografie. Maica Domnului, intocmai ca si Ioan Botezatorul, a fost copilul sosit tarziu, la rugaciunile unor parinti batrani, Ioachim si Ana, coboratori din David si profund cucernici, pastratori fideli ai sperantei mesianice. Ea nu a fost deci rodul unei porniri trupesti, ci al unei asteptari infrigurate, punctata de o rugaciune continua. Parintii ei, in dorinta de a capata un prunc, au fagaduit lui Dumnezeu vlastarul nascut ca raspuns la rugaciunile lor. Maria va fi deci inchinata Tatalui, chiar inainte de zamislire. La nastere, copila va capata numele ebraic de Miriam sau Maria, ce se talcuieste Doamna sau Stapana. Si aici numele indica destinul celei care il poarta. Respectand mgaduiala data, parintii Preacuratei Fecioare o dusera la templul din Ierusalim, atunci cand ea implini 3 ani.

Traditia, mentionata si de Srantul Grigorie Palama, spune ca aici arhiereul, inspirat de Srantul Duh, a condus-o pe nevinovata fetita in Sranta Sfintelor, adica in sanctuarul templului, unde nu putea patrunde decat marele preot o data pe an. Vietuirea Mariei in templu a avut scopul de a o creste intr-o ambianta sranta, contribuind astfel la purificarea ei si la dobandirea unei experiente duhovnicesti. Desigur, in atmosfera templului, sub obladuirea preotilor si a batranelor cucernice, care se ingrijeau de fecioarele crescute in incinta sacra, Maria a capatat o instructie religioasa. Aici a deprins ea cunoasterea Bibliei si s-a familiarizat cu interpretarea cartii sfinte. Imnul inaltat de Maica Domnului atunci cand se va duce la Elisabeta, dovedeste ca se afla sub influenta lecturilor biblice. Ea participa desigur, alaturi de celelalte fecioare, si la serviciile religioase ale templului, invatand rugaciuni si ajutand pe preoti. Grigorie Palama staruie asupra insemnatatii pe care a avut-o in viata Fecioarei Maria sederea la templu, unde ea a dus o viata de meditatie si reculegere, pasind pe calea urcusului duhovnicesc.

La varsta de 15 ani, ca si celelalte fete tinere, Maria trebui sa paraseasca templul. Cu acest prilej se pare ca ea arata preotilor cum fusese consacrata lui Dumnezeu, chiar inainte de nastere, ceea ce presupunea pastrarea fecioriei pe viata. Pentru ca parintii ei murisera, tanara fata fu incredintata unei rude mai indepartate, coboratoare din David, batranul Iosif din Nazaret. Iosif trebuia sa slujeasca de sot copilei nevinovate, desi casatoria nu va fi consumata niciodata, ea avand drept unic scop sa daruiasca Fecioarei un ocrotitor, in persoana acestui drept si sa-i dea siguranta unui camin. Ca Fiul lui Dumnezeu nu putea sa-si plamadeasca, prin mijlocirea Duhului Srant, un trup omenesc, inzestrat cu suflet rational si cugetator5 decat dintr-o fecioara neintinata de pacat, apare in logica fireasca a lucrurilor. Fecioria anticipeaza asupra etapei ceresti, ea este "parga" a omenirii transfigurate. Prin feciorie omul se straduieste sa inlature urmarile pacatului originar. Numai intr-un trup preacurat de fecioara putea sa saIasluiasca Cuvantul, pentru ca astfel Dumnezeu sa intre in contact cu lumea creata. Firea omeneasca a lui Hristos trebuia sa-si ia inceputul, in vederea mantuirii noastre, dintr-o fiinta neprihanita si pe o cale straina de urmarile pacatului stramosesc.

Ceea ce pare insa mai greu de acceptat si de inteles, la prima vedere, este ca aceea care avea sa devina Nascatoare de Dumnezeu sa fi fost logodita. Sfintii Parinti au insistat asupra faptului ca modul zamislirii lui Iisus trebuia sa ramana o taina pentru cei din jur si de aceea era neaparat necesar ca Fecioara sa se afle sub ocrotirea unui barbat srant, investit cu titlul de logodnic (la evrei logodna constituia un contract aproape ca si casatoria), spre a evita unele sminteli. Se pare ca Providenta a randuit astfel, avand in vedere incapacitatea oamenilor de a intelege tainele suprafiresti si de a accepta misterul ca atare.

Pentru a inlatura eventualele caderi si rataciri, Iisus trebuie sa fie socotit dintru inceput fiul lui Iosif, desi ingerul va vesti limpede, atat Mariei, cat si preasupusului tata, ca pruncul va fi Fiul Tatalui ceresc. Totodata prezenta lui Iosif va contribui la crearea unei atmosfere de familie, de mare insemnatate in formarea copilului Iisus. Pentru a se inscrie in coordonatele vietii pamantesti, pruncul trebuia deci sa aiba un tata, fapt evidentiat cu prilejul alcatuirii de catre Matei si Luca a genealogiilor, in care Iosif apare drept tatal-oficial, spita neamului determinandu-se pe linie barbateasca.

Origen da aici o explicatie tulburatoare la sugestia Sfantului Ignatie al Antiohiei. Dupa el, taina pruncului sfant trebuia pastrata pentru ca cel rau sa nu afle de intruparea Cuvantului; de aici prezenta lui Iosif. Toata perioada pana la Botezul Domnului a avut de aceea un caracter ascuns, misterios, si este semnificativ ca diavolul nu isi va face aparitia in viata lui Iisus decat dupa Botez, adica dupa ce slava lui Hristos se descoperise. Este o interpretare interesanta, care nu poate fi ignorata, ea aruncand o lumina noua asupra perioadei copilariei. De asemenea, Sfantul Ioan Hrisostom crede ca Dumnezeu nu a voit ca dintru inceput sa se stie ca Iisus se nascuse dintr-o fecioara. Ortodoxia pe linia consacrata de Traditie si de Sfintii Parinti nu a vorbit niciodata de absenta pacatului stramosesc la Fecioara Maria - ea era doar descendenta din Adam! - insa, prin glasul multor scriitori bisericesti, a aratat ca, desi nascuta cu pacatul originar, ea s-a pastrat curata de orice pacat personal. Ulterior, Duhul Sfant o va curati de orice urma a pacatului stramosesc. Naratiunea evanghelica a Sfantului Luca se deschide asupra clipei unice in care Arhanghelul Gavriil, acelasi sol ceresc ce fusese trimis si lui Zaharia, se arata neprihanitei fecioare din Nazaret.

Trebuie subliniat ca numele de Nazaret se talcuieste sfintenie. Si aici numele este simbolic: din acest orasel al Galileii avea sa porneasca unda purificatoare menita sa sfinteasca intreaga creatiune. Evanghelistul mentioneaza ca Buna vestire a avut loc la sase luni dupa ce ingerul vestise nasterea Sfantului Ion. El tine astfel mereu sa reaminteasca legatura tainica, existenta intre Hristos si inaintemergatorul Sau. Data cand a avut loc acest eveniment, care marcheaza patrunderea transcendentului in imanent, este sfarsitul lunii martie, adica in jurul echinoctiu lui de primavara, atunci cand ziua incepe sa creasca si noaptea sa scada. Nasterea Domnului va avea loc atunci cand noaptea va fi cea mai lunga; Fiul coboara in lume pe cand intunericul pacatului invaluia intreaga omenire.

Cuvintele cu care ingerul o intampina pe Maria sunt "Bucura-te, ceea ce esti plina de har" (Luca 1,28). Bucuria este tonalitatea in care se desfasoara evenimentele evanghelice, dar nicicand nu s-a vestit unei fapturi omenesti o bucurie mai mare decat aceasta. Maica Domnului a fost plina de har la nastere, asa cum subliniaza Sfintii Parinti. Dupa ce Duhul Sfant o va curati de pacatul stramosesc, ea va primi o noua revarsare a harului, care va cuprinde toata plenitudinea darurilor. Arhanghelul adauga: "Domnul este cu tine" si o vesteste ca va fi binecuvantata intre femei. Timp de veacuri, omul resimtise distanta dintre el si Dumnezeu ca pe o pedeapsa si traise tensiunea tragica a despartirii de Tatal. De data aceasta, ingerul o anunta pe o muritoare ca Dumnezeu este langa ea, ca distanta dintre Creator si creatura s-a sters si ca prin ea lumea nevazuta intra in legatura cu cea vazuta.

Prin mijlocirea Mariei, omul nu va mai fi niciodata singur inchis in neputinta lui, caci Dumnezeu va fi pururea alaturi de el. Totusi, Maria se tulbura auzind cuvintele arhanghelului; de aceea, trimisul ceresc o linisteste: "Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu" (Luca 1,30).

In evolutia spirituala a omenirii, indepartarea fricii, a spaimei, este primul moment dialectic al revenirii omenirii cazute la Dumnezeu. Toata antichitatea a trait sub semnul unei spaime sacre si este semnificativ ca si astazi acea parte din omenire care nu-L mai cunoaste pe Dumnezeu este obsedata de anxietate. Intruparea Fiului va indeparta teama metafizica resimtita de om in fata existentei si a fortelor necunoscute, care influenteaza destinul uman. Harul va risipi aceasta apasare, punand pe om in contact cu dumnezeirea. Fecioara, prima faptura in care va salaslui deplin Duhul Sfant, va fi scoasa de sub dominatia fricii, pentru a se bucura de primirea harului sfintitor. Se pare ca exista un raport invers intre prezenta temerii in suflet si primirea harului. Harul alunga teama; cu cat un suflet este mai luminat de har, cu atat este mai liber de orice teama (desigur, ne referim aici la o teama de ordin spiritual) si invers, absenta harului, chiar temporara, din suflet, sau prezenta sa mai putin intensa, aduce cu sine cresterea sentimentului de neliniste fata de necunoscut.

Maria este prima fiinta careia i se vesteste in mod solemn sa lepede teama, deoarece datorita vrednici ei ei, omenirea va intra intr-un nou registru istoric. Dupa ce Gavriil i-a risipit tulburarea, ii descopera, in mod treptat, chemarea ce ii fusese harazita. Ca intotdeauna, cand Dumnezeu a voit sa reveleze omului taine suprafiresti, apare o gradatie in descoperirile facute, deoarece divinitatea urmareste o luminare progresiva a omului pentru a-l face sa inteleaga cele ce sunt anevoie de priceput. Prima veste pe care ingerul i-o da nevinovatei fecioare este ca ea va naste un fiu, care va purta numele de Iisus, ce se talcuieste Mantuitor. El Se va chema Fiul Celui Prea Inalt.

In acest mod arhanghelul descopera Mariei taina pruncului ce avea sa se zamisleasca in ea si anume originea sa divina, adaugand ca Dumnezeu va darui pruncului tronul parintelui sau David si ca El va imparati peste casa lui Iacov in veci. Prin aceste profetii, trimisul ceresc stabileste legatura cu traditia veterotestamentara si confirrna ca Iisus va fi Mesia cel vestit de prooroci. Speranta mesianica se vede astfel intarita, subliniindu-se insa ca imparatia lui Mesia va avea caracter transcendent deoarece "nu va avea sfarsit" (Luca l, 33). Mesianismul isi va gasi implinirea numai in veacul viitor; casa lui Iacov este aici comunitatea tuturor acelora care vor crede in Hristos. Se vede deci clar ca Israel a fost prefigurarea Bisericii lui Hristos, chemata sa primeasca la sanul sau toate neamurile. Structurile istorice ale acestui neam devin astfel simboluri valabile pentru poporul noului Legamant.

Sfanta Fecioara nu se lasa insa coplesita de solia ingerului, nu isi pierde cumpatul si indrazneste sa intrebe: "Cum vaji aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?" (Luca 1, 34). Curajul unei astfel de intrebari dovedeste o maturitate spirituala, caci numai cel ajuns la un inalt grad de constiinta incepe sa-si puna intrebari cu privire la sensul destinului sau. Intrebarea este expresia indraznelii spirituale prin care Maria dovedeste ca a depasit etapa supunerii oarbe, izvorata din teama si ca a atins-o pe aceea a acceptarii constiente si lucide, rod al libertatii creatoare. Prea Curata Maria nu este o unealta oarba in mana Providentei, zamislirea nu se va petrece fara stirea si impotriva vointei ei.

Dumnezeu nu a dorit ca aceea care avea sa devina Maica Fiului Sau sa ramana nestiutoare cu privire la menirea ei. Acesta a fost scopul coborarii ingerului, al patrunderii sale in lumea vazuta. El a venit sa aduca fecioarei din Nazaret vestea cea buna, sa-i descopere taina cea mai presus de fire ce avea sa se petreaca in propria sa fiinta, asteptand de la ea un raspuns, fara de care intruparea nu ar mai fi avut loc. De aceea, la intrebarea ei, ingerul raspunde, aratandu-i chipul minunat in care va avea loc zamislirea si dezvaluindu-i dumnezeirea pruncului pe care Il va naste. Intr-o clipa, trimisul ceresc descopera celei pline de dar misterul inefabil al intruparii Cuvantului divin: "Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Prea inalt te va umbri" (Luca 1,35). Maria va fi deci vasul ales asupra caruia se va concentra lucrarea intregii Sfinte Treimi, spre a face cu putinta unirea Fiului cu natura mama. Sfantul care se va naste din ea, spune ingerul mai departe, va fi Fiul lui Dumnezeu. Este o descoperire menita sa faca sa se cutremure o muritoare. Si totusi, Fecioara nu se lasa cuprinsa de teama nici de data aceasta si asteapta senina sfarsitul vestirii arhanghelului. Desigur, prezenta harului in inima ei a facut-o sa primeasca descoperirea fara sa se sminteasca, sufletul ei era pregatit pentru o asemenea veste.

Spre a intari credinta Fecioarei, ingerul ii mai spune ca si ruda ei Elisabeta zamislise prunc si ca va avea un fiu la batranete, veste ce dovedeste o data mai mult legatura existenta intre Hristos si Ioan Botezatorul. Dintru inceput destinul precursorului apare impletit cu acela al Dumnezeului pe care el trebuia sa-L descopere oamenilor.

Dupa ce a ascultat cu emotie toate aceste profetii, Maria a grait: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau" (Luca 1, 38). Sfintii Parinti sunt unanimi in a recunoaste ca de raspunsul Mariei a atarnat intruparea Cuvantului. Prin glasul Fecioarei, faptura a consimtit sa primeasca la ea pe Ziditorul sau, pentru ca astfel sa dobandeasca mantuirea. Rascumpararea omului nu s-a indeplinit deci independent de el; era necesara acceptarea Preacuratei Fecioare, pentru ca Duhul Sfant sa coboare in lumea creata si sa zamisleasca natura umana a Cuvantului.

Toata atitudine a Mariei din acest moment solemn dovedeste o adanca smerenie. Ea se pleaca supusa la voia Domnului, lasa harul sa lucreze in ea si nu se indoieste ca cele fagaduite se vor adeveri. Sfanta Fecioara nu cere semn care sa intareasca cele spuse de inger, cum facuse Zaharia, ci crede din prima clipa fara sovaiala, intelegand ca aceasta este un dar de sus pe care trebuie sa-I primeasca cu reculegere. Smerenia se impleteste la ea cu indrazneala spirituala. Maria se lasa ca o pasta moale in mana Celui de Sus, dar isi pastreaza luciditatea si puterea de judecata. Harul o sfinteste, fara a-i anihila personalitatea.

Maria fusese plina de dar inca de la nastere, dar dupa ce va fi dat ingerului raspunsul hotarator, Sfantul Duh se va cobori peste ea si, conform invataturii patristice, o va curati de orice urma a pacatului stramosesc. Purificarea ei deplina se va realiza deci de catre Sfantul Duh, numai dupa ce Sfanta Fecioara va fi acceptat misiunea randuita ei din vesnicie. Odata cu aceasta, Maria va primi si plenitudinea darurilor, deoarece in ea va saIaslui Sfantul Duh. Eva prin cadere vitregise pe om de prezenta Sfantului Duh. Omenirea ramasese timp de milenii lipsita de har si secatuita de viata spirituala. Maria, care deschide o noua etapa in istoria spirituala a lumii va reda omenirii cazute pe Sfantul Duh, deoarece ea va fi prima fiinta omeneasca strabatuta pana in adancurile ei de lucrarea sfintitoare a DuhuluiMaica Domnului va deveni un focar de concentrare a harului, care la randul sau va raspandi lumina sfintitoare asupra oamenilor; ea deschide astfel calea indumnezeirii intregii creatiuni.

Astfel purificata, Maria va dobandi puterea de a zamisli, sub actiunea Sfantului Duh, trupul Preacuratei care se va uni cu Logosul. Sfantul Ioan Damaschin a insistat asupra faptului ca Logosul nu si-a coborat trupul din cer, ci si-a alcatuit, prin mijlocirea Duhului Sfant, din Preacurata Sa Maica un trup de o fiinta cu noi, inzestrat cu suflet rational si cugetator. Cuvantul a devenit ipostasul acestui trup si in felul acesta natura umana si cea divina au capatat un centru unic, comun ambelor firi; de aceea nu se poate vorbi de om indumnezeit, ci de Dumnezeu intrupat.

Ceea ce il va deosebi pe Iisus de ceilalti oameni va fi tocmai faptul ca la El omenitatea nu mai este de sine statatoare, ci se implineste in functie de elementul divin. Fiul lui Dumnezeu Si-a insusit, Si-a "impropriat" trupul, cu tot ce este omenesc. Acest termen, folosit de Sfantul Chiril al Alexandriei, constituie cheia de bolta a hristologiei ortodoxe. El incearca sa exprime misterul unirii Cuvantului cu firea umana, unire care ramane totusi o taina de nepatruns. Prin aceasta formula, meditatia teologica se straduieste sa circumscrie misterul, gasind veriga de legatura intre dumnezeirea transcendenta si natura umana.

Din afirmatiile Sfintilor Parinti si mai ales din sublinierile Sfantului Ioan Damaschin reiese ca denumirea de Nascatoare de Dumnezeu rezuma toata taina intruparii. Fecioara este Nascatoare de Dumnezeu, deoarece Fiul lui Dumnezeu si-a alcatuit din fiinta ei natura omeneasca pe care a si inceput sa o indumnezeiasca din clipa aducerii ei la existenta Sfantul Ioan Damaschin subliniaza ca crearea firii umane, asumarea sa de catre Logos si indumnezeirea ei, au avut loc in chip simultan, dupa Sfantul Simeon Noul Teolog, prin intrupare, firea omeneasca a lui Hristos s-a umplut pana la covarsire de lumina Sfantului Duh, pe care o va impartasi apoi oamenilor! Aceasta lucrare s-a savarsit de catre Fiul in unire cu Sfantul Duh sub umbrirea Caruia se va implini intruparea Cuvantului. Prin intrupare, Fiul va deveni vizibil oamenilor si le va revela pe Tatal si pe Sfantul Duh. El va ramane intr-o relatie neintrerupta cu Duhul, care se arata prin Fiul, iar Fiul lucreaza prin Sfantul Duh. Actiunea de reciproca revelare a Fiului prin Duhul va putea fi urmarita de-a lungul intregii existente terestre a lui Hristos. Ea este, de altfel, sesizabila atat in viata Bisericii, cat si in aceea a credinciosilor. Fiul se afla din vesnicie intr-o relatie inefabila, relatie care va capata forma specifica dupa intrupare.

Din clipa in care Maria a rostit cu smerenie, dar si cu fermitate, cuvantul hotarator "fie", echivalentul lui "Sa fie lumina!" de la inceputul Genezei, Sfanta Treime a intrat in contact nemijlocit cu faptura si astfel a fost deschis "circuitul slavei", care va readuce pe om prin Sfantul Duh la Tatal.

Traditii de Buna Vestire

Bunavestire (25 martie) avea in unele zone si o alta semnificatie pe langa cea religioasa. Acum canta pentru prima data cucul, vestitorul unor lucruri importante in viata omului. Cand o persoana il auzea pentru prima oara cantand, trebuia sa numere de cate ori canta pentru a sti cati ani mai are de trait.

De Buna Vestire este bine sa se puna pe pragul casei paine si sare pentru hrana ingerilor.

In Apus, sarbatoarea Bunei Vestiri este numita si sarbatoarea Zamislirii Domnului. In calendarul nostru popular, Buna Vestire este cunoscuta sub denumirea de Blagovestenii sau Ziua Cucului.

Traditia mai spune ca, in aceasta zi aducatoare de veste minunata, oamenii nu au voie sa se certe, fiind mare pacat: cine se cearta in ziua de Buna Vestire are necazuri tot anul. In Bucovina nu se pun oua la closca de Buna Vestire, pentru ca se considera ca ar putea iesi pui cu doua capete si patru picioare.

In unele zone, pentru a avea roade bogate in livezi, pomii se amenintau cu toporul si se stropeau cu tuica. Tot acum, gospodarii din Maramures aduna lucrurile de prisos de prin curti si le dau foc. Ritualul, cunoscut sub numele Noaptea focurilor, e practicat la fiecare casa maramureseana, el durand pana dupa miezul noptii sau pana in zori. Fiind dezlegare la peste, se spune ca acela care gusta peste de Buna Vestire se va simti tot anul ca pestele in apa. In popor se mai spune ca pescarii nu au voie azi sa arunce mamaliga in apa, pentru ca mor pestii. De asemenea, este ziua in care este bine sa se puna pe pragul casei paine si sare pentru hrana ingerilor.


Buna vestire sau ziua cucului

Potrivit crestinilor, pe 25 martie, Arhanghelul Gavril sau Gabriel i-ar fi vestit Fecioarei Maria ca a fost aleasa de Dumnezeu sa dea nastere Mantuitorului Hristos. In calendarul popular sarbatoarea aceasta se mai numeste si Blagovistenie sau Ziua Cucului, cucul ocupand un loc central in cadrul acestei mult asteptate sarbatori. Cucul perceput ca incarnare a stramosului mitic, pasare cu un pronuntat substrat erotic, anunta sosirea efectiva a primaverii. Primul sau cantec care are loc de obicei la Bunavestire, trebuie sa fie asteptat de toti oamenii in haine curate, veseli, cu stomacul plin si cu bani in buzunare. Daca nu ar fi indeplinite aceste conditii rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate acele lucruri in anul care va urma. Daca primul cantec al cucului era auzit cumva pe stomacul gol, in partea stanga sau in spatele omului, era semn de rau augur, dupa cum indica si versurile: "Cucu-n spate mi-a cantat/ si moartea m-a sagetat!"; mai mult, daca cineva auzea cucul toata primavara se credea ca va muri in scurt timp. Pe aceleasi coordonate se situeaza si intrebare:"Cucule, puiucule/ Cati ani imi vei darui/ pana ce eu voi muri?", dupa care se numara cantecul cucului (de cate ori isi striga numele).


Pe de alta parte, flacaii si fetele il intrebau pe cuc lucruri care ii interesau mai mult, precum: "Cucule voinicule/ Cati ani imi vei da/ pan' m-oi insura (marita)?" Tacerea cucului aducea mare bucurie celor care intrebau, deoarece tacerea echivala cu o casatorie grabnica, in vreme ce cantatul cucului ii aducea la disperare pe tineri, fiecare glas fiind socotit un an de asteptare!

Comportamentul Cucului a facut din el un simbol al nestatorniciei si mai ales, al adulterului, al dragostei tainuite, numita in popor si boala cucului, aici avandu-si originea si cunoscuta expresie: "Mai baiete cucuiete/ Ce ti-e capul tot la fete!"

Dupa cum stim, la Bunavestire este dezlegare la peste, pestele fiind celalalt "personaj" central al acestei sarbatori. In plan simbolic, pestele se apropie de cuc, avand un pronuntat substrat sexual; in acest sens, aduceti-va aminte numai de basmul in care tanara fata ramane gravida dupa ce a mancat peste. Consumul ritual de peste era justificat prin credinta ca cei ce vor face asa vor fi sanatosi ca pestele tot anul.

Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...

INIMA IN MARELE POST(2)

>> 23 mar. 2010


A cincea saptamâna

„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului sau în inimile
voastre, carele striga: Avva Parinte.” /Gal. 4:6/ 1. De ce ne este rânduit postul? Cred ca pentru a ne aminti mai bine obârsia noastra. Ca sa ne amintim ca nu sântem doar rodul pamântului, ci al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca sa ne aducem aminte ca sântem neam ales, si ca Tatal nostru e însusi Împaratul cerurilor si pamântului. 2. De ce Maica noastra Biserica Pravoslavnica ne-a rânduit un astfel de post aspru? Fara îndoiala, pentru ca sa ne întoarcem mintea de la toate maruntele griji zilnice si sa cugetam la ceea ce e de capatâi si cu adevarat conteaza. Ca sa ne amintim obârsia noastra si adevarata noastra cale si adevarata noastra patrie. 3. Stii tu, fiul meu, de ce Maica noastra Biserica Pravoslavnica ne-a rânduit postul? Negresit, pentru a ne aminti ca macar de sântem facuti din pamânt, nu pamântul ne-a facut, caci si pe el a trebuit cineva sa-l zideasca. Ca sa ne amintim de cerul care îl purtam în noi, în aceasta coaja trupeasca si pamânteasca. Si sa putem desparti în noi cele ceresti de cele pamântesti, si cele vesnice de cele stricacioase, si cele netrecatoare de cele trecatoare, si pe calator de masina calatorului. 4. În om, inima este de capatâi. În inima e sângele, în sânge e sufletul, în suflet e duhul. Inima trupeasca si sângele sânt din pamânt si spre pamânt tind, sufletul si duhul sânt din ceruri si spre ceruri tind. De aceea 18 se poate vorbi despre inima din inima, adica de inima duhovniceasca din inima trupeasca. Caci, de nu ar fi asa, cum ar fi putut spune Atoatestiitorul: din inima ies gândurile rele, minciuna si hula? Cum ar putea acestea iesi din carne si din sânge? Iata, acestea numai din suflet si din duh pot iesi! 5. Duhul este în suflet si duhul misca sufletul. Cum e duhul, asa si sufletul. Daca duhul este robit, si sufletul este robit. Daca duhul este îndumnezeit, tot sufletul este îndumnezeit. Daca sufletul tau a primit de la Tatal lui Hristos Duhul care a fost în Hristos, atunci acelasi Duh te va face si pe tine fiul lui Dumnezeu. Acelasi Duh, din inima ta duhovniceasca, din miezul sufletului tau, striga catre Dumnezeu: Avva, ce va sa însemne Parinte! 6. Sânt însa si duhuri nu de la Dumnezeu, care misca sufletul împotriva lui Dumnezeu. Învatativa sa deosebiti duhurile! Neîncetat, roaga-te lui Dumnezeu sa îti daruiasca Sfântul sau Duh, acelasi care a fost în Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos si care S’a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime si care a miscat sufletele tuturor sfintilor si dreptilor pâna în ziua de azi. 7. În aceasta a cincea saptamâna a Postului Mare, tu vei darui inima ta lui Dumnezeu. Si când sufletul tau se va linisti, Dumnezeu va trimite Sfântul Duh sa primeasca inima ta, sa se salasluiasca în inima ta si o ia si sa o calauzeasca. 8. Cum vei simti ca adevaratul Duh al lui Dumnezeu a venit în inima ta? E usor si simplu, spun sfintii purtatori de duh: dupa bucuria si mângâierea ce se va raspândi în întreaga ta fiinta. Dupa pacea si linistea din inima ta. Dupa puterea si taria si lumina din tine. Si mai ales pentru ca nu vei putea vorbi altfel despre Dumnezeu decât zicând: Parinte! 9. Pentru aceasta, bine vei cuvânta aceasta saptamâna a Postului Mare si bine vei cuvânta sfintii lui Dumnezeu, care au rânduit postul. Si vei multumi Maicii tale Biserica Pravoslavnica ca te-a deprins cu postul. Caci vei vedea câstigul postului, iar postul se va îndreptati în fata mintii tale. Slava si multumita Domnului în veac si în veacul veacului. Amin.

20 A sasea saptamâna


„Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pre
Dumnezeu.” /Mat. 5:8/ 1. Ochiul curat vede lumea si tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici sa se uite, nici sa vada. Asa este si cu inima omului. Dumnezeu a daruit inima omeneasca cu osebita vedere. Când inima e acoperita cu paiele pacatului, ea orbeste si nu poate vedea nimic. Când inima se curateste deplin, ea vede lumea nevazuta în lumea vazuta; vede lumea nevazuta asa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevazute, Îl vede pe Dumnezeu. 2. Roaga-l pe Dumnezeu sa îti curateasca inima, si vei vedea o neasteptata minune în aceasta lume materiala, pe care pâna acum ai privit-o numai cu ochii fara inima. 3. Inima curata zideste, Doamne, întru mine! – asa se ruga prorocul si psalmistul Davíd. Si tu asa sa te rogi; înnoieste si iar înnoieste aceasta rugaciune, si Dumnezeu îti va darui inima curata si vazatoare, si vei vedea întelesul tuturor lucrurilor si întâmplarilor, si vei cunoaste întelesul ascuns al fiecarui lucru zidit din aceasta lume. 4. Prin ce putem si prin ce poate Dumnezeu curati inima omului? Numai prin Duhul. Si, daca Îl vei milostivi pe Dumnezeu sa zideasca inima curata întru tine, El o va face cu ajutorul Duhului Fiului sau, Iisus Hristos – cu ajutorul Sfântului sau Duh, care e unul, neîmpartit, neschimbat, deosebit de oricare alt duh care închipuie multime, împartire, schimbare. 5. De aceea înteleapta noastra maica Biserica Pravoslavnica a rânduit ca de la Miezonoptica la Pavecernita, în fiecare zi, la fiecare slujba si rugaciune, sa se citeasca aceasta rugaciune: Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevarului, carele pretutindenea esti si toate plinesti, vino si salasluieste întru noi si curateste pre noi de toate stricaciunea si mântuieste, Doamne, sufletele noastre! 6. Oare ai fost la tarina când se treiera grâul? Când e zapuseala si liniste, se sta si se asteapta sa bata vântul. Caci fara vânt nu se poate desparti pleava de grâu. Iar când vântul începe sa bata, toata lumea se umple de bucurie. Caci vântul îi ajuta cel mai bine la curatat. Într-o clipita vântul ia pleava si ramâne grâul pe tarina. 7. Însusi Domnul nostru Iisus, Mântuitorul si Învietorul nostru, a spus despre Duhul lui Dumnezeu ca este slobod: Duhul unde voieste sufla. /Io. 3:8/ Cu adevarat, unde vrea si când vrea. De aceea a si poruncit Apostolilor sai, când S’a Înaltat la ceruri, sa astepte în Ierusalim – unde vor primi putere, când se va pogorî Duhul Sfânt asupra lor. /F.Ap. 1:8/ 8. În aceasta a sasea saptamâna a Marelui Post, când vei auzi Evanghelia învierii lui Lazar din morti, aduna-ti gândurile si îndreapta-le spre inima curata pe care Dumnezeu o vede. Si cearca curatia inimii tale cu aceasta minune a învierii a celui mort de patru zile. Inima necurata nu îl va vedea pe Dumnezeu în aceasta întâmplare, nici minunea dumnezeiasca, si va îndruga povesti despre hipnotism, autosugestie si alte magii primite si de stiinta. Iar tu, daca aici nu 22 Îl vei vedea pe Dumnezeu (în chipul lui Hristos cel Înviat) si nici minunea dumnezeiasca în învierea lui Lazar, înseamna ca înca ai inima necurata. 9. Însa, în nici un caz, nu deznadajdui. Numai sa îti doresti cu adevarat o inima curata – si Dumnezeu care este daruitorul tuturor celor bune – îti va da. Nu te îndoi – Dumnezeu îti va da inima curata, si bucuria ta va fi nemasurata si nesfârsita. 10. Atunci se va petrece în tine acea minune dumnezeiasca launtrica si preafrumoasa, pe care o înfatiseaza Apostolul întâilor si adevaratilor crestini în acest chip: Dumnezeu, carele au zis sa lumineze dintru întunerec lumina, Acela a stralucit si întru inimile noastre, spre luminarea cunostintei Slavei lui Dumnezeu, în fata lui Iisus Hristos. /II Cor 4:6/ Si te vei bucura, si bucuria ta va fi nemasurata si fara de sfârsit. Caci acea Lumina a Duhului dumnezeiesc din inima ta va lumina totul în tine si în jurul tau, va lumina fulgerator, pâna si moartea si mormântul, si nu vei vedea nici moartea, nici mormântul, ci numai pe Dumnezeu cel viu, Tatal tau, si viata cea vesnica, nemarginita, purtatoare de biruinta si atotputernica.

A saptea saptamâna


„Sa iubesti pre Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima
ta.” /Mat. 22:37/ 1. În aceasta saptamâna urmeaza pasii Domnului Hristos, si fii mereu alaturi Lui, spre deosebire de judecatorii si chinuitorii Lui. Si iubeste-l cu toata inima ta. 2. Muta-te duhovniceste în acele zile si în acele întâmplari, si saruta-i poala si mânecile vesmintelor, nu îndeparta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum soptesc: „Vinovat e,” tu strigale în urechi: „Drept e!” Iubeste-l pe Cel ce te iubeste, cu toata inima ta! 3. Când Evreii Îl palmuiesc, tu întinde mâna ta în aparare si primeste palma în locul Lui. Când Îl scuipa, tu spune: Scuipatorilor, ce veti arunca unii altora în fata, daca asupra Lui folositi tot scuipatul vostru, toata alcatuirea voastra? 4. Când Pilat Îl întreaba pe tacutul Domn: Ce este adevarul?, tu marturiseste si spune: Iata, El este Adevarul dumnezeiesc viu si întrupat. Când ostasii Romani Îl biciuiesc, tu stai lânga El si spune fiarelor: Fiii lupoaicei, vesnici purtatori de moarte, nu biciuiti pe Mielul lui Dumnezeu cel purtator de viata, Care da viata împaratiei voastre a mortii. 5. Mergi dupa El pe Calea Patimilor, si poarta crucea Lui împreuna cu Simon Kirineanul, si împreuna cu fericita Veronica sterge-i fata de praf si sânge, si împreuna cu Mironositele plângi si umezeste-i 24 buzele uscate cu un pahar de apa rece, si racoreste-i fruntea înfierbântata. Daruieste-i întreaga inima ta si iubeste-l cu toata inima ta în ceasurile umilintei Lui. 6. Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu striga: Au! Când sânt batute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarasi vaita-te, ca si cum fierul s’ar înfige în trupul tau. 7. Închina-te Preasfintei Sale Maici si saruta poala si mânecile vesmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închina-te înca o data sfintei sale dureri. Si înca o data sfintei sale taceri. Spune în sineti: Preacinstita Maica, si eu Îl iubesc cu toata inima mea. 8. Scoate inima ta si pune-o în trupul Sau si uita de sine. Fii în El si rabda ce rabda El si cu totul sa mori pentru sine. Mori înaintea Lui. 9. Când Iosif si Nicodim Îl pogoara în mormânt, tu cauta sa fii împreuna cu El în mormânt. Închipuieti ca nu esti viu în aceasta lume. Ca o umbra sa stai undeva aproape de mormânt, si viata ta sa o privesti ca fiind în mormânt. Si îti va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El si întru El. 10. Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El si întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Ostenii Împaratului merg înaintea Împaratului, fetele lor-s ca fulgere arzatoare, iar vesmintele albe-s ca zapada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgothei si în întunericul sufletului tau, atunci te vei simti ca un om nou. 11. Si când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, si nu vei stii daca sa te ascunzi sau sa fugi sau sa i te arati, iata, El întâiul se va apropia de tine si ca pe Maria te va chema dupa nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o noua viata, o noua putere. Si El îti va întoarce inima ta, ti-o va da si pe a Lui. Si tu, tremurând, vei cadea la picioarele Lui si, printre suspine, vei striga precum Thoma: Domnul Meu si Dumnezeul Meu, slava Tie! Binecuvântati pre cei ce blestema pre voi, si va rugati pentru cei ce fac voua necaz. /Lc. 6:28/ Si nu judecati, si nu va veti judeca; nu osânditi, si nu va veti osândi, iertati si vi se va ierta. /Lc. 6:37/ Omul cel bun, din vistieria cea buna a inimii sale scoate cele bune; si omul cel rau, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; ca din prisosinta inimii graieste gura lui. /Lc. 6:45/ Ca nu au trimes Dumnezeu pre Fiul sau în lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mântuiasca lumea prin el. /Io. 3:17/ Urâciunea aduce cearta, iar dragostea acopera toate gresalele. /Pil. 10:12/

26 Stii tu oare , fiule ?


De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate
de ploaie, si se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina rautatii oamenilor, firea s’a turburat si si-a lepadat rânduiala. Stii tu oare, fiule, de ce tarinile rodesc slab primavara, iar vara dau recolta proasta? Pentru ca si fiicele oamenilor îsi urasc rodul pântecelor lor si îl ucid în plina crestere. Stii tu oare, fiule, de ce izvoarele seaca si roadele pamântului nu mai au gustul de odinioara? Din pricina pacatelor oamenilor, prin care a intrat neputinta în toata firea. Stii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabda înfrângeri din pricina neîntelegerii din launtru si din pricina vrajbei, si manânca pâinea amarita de lacrimi si urâciune? Deoarece i-a biruit pe varsatorii de sânge din jurul sau, dar nu i-a biruit pe cei din launtru. Stii tu oare, fiule, de ce maica nu îsi poate îndestula fiii? Pentru ca, alaptându-i, nu le cânta cântecul dragostei, ci cântecul urii fata de vecini. Stii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâtit si au pierdut frumusetea strabunilor? Din pricina ca au lepadat chipul lui Dumnezeu, care din launtru, din suflet, daruieste frumusete fetei si au pus pomezi pamântesti. Stii tu oare, fiule, de ce s’au înmultit bolile si înfricosatele molime? Pentru ca oamenii au început sa creada ca sanatatea este furata de la natura si nu daruita de Dumnezeu. Iar ceea ce e rapit cu sila, cu îndoita sila trebuie aparat. Stii tu oare, fiule, de ce oamenii se lupta pentru pamânt si nu se rusineaza de asemanarea lor cu cârtitele? Pentru ca pamântul le creste prin inima, iar ochii vad doar ceea ce creste în inima. Si pentru ca, fiul meu, pacatul prea mult îi slabeste în lupta pentru ceruri. Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni si va îndrepta toate.

Sursa:Extras din Cartea INIMA IN MARELE POST (SFÂNTUL NICOLAE
VELIMIROVICI
EPISCOPUL OHRIDEI ȘI JICEI)

Read more...

Maria Egipteanca si drumul de la desfranare la sfintenie

>> 21 mar. 2010


Duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti este inchinata Cuvioasei Maria Egipteanca. A trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. A murit in anul 431, in timpul imparatului Teodosie cel Tanar.

Maria Egipteanca s-a nascut in Egipt. La varsta de 12 ani si-a parasit parintii si a mers in Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viata desfranata. La varsta de 29 de ani, paraseste Alexandria si ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt si Libia, care calatoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci.

Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas. Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Reuseste sa se inchine Sfintei Cruci si ia decizia sa-si traiasca viata in pustia Iordanului. Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, in post si rugaciune. Cu un an inainte de moartea sa, taina vietii ei a fost descoperita parintelui Zosima, care a impartasit-o, iar dupa un timp s-a intors ca sa o ingroape, fiind ajutat la saparea mormantului de catre un leu.

Parintele Makarios Simonopetritul, in cartea sa "Triodul explicat”, publicata la Editura Deisis in anul 2003, sustine ca potrivit studiilor recente, viata Sfintei Maria Egipteanca ar fi mai degraba „o amplificare legendara in scopuri didactice a vietii unei Sfinte Maria Egipteanca din Palestina, despre care vorbesc Viata Sfantului Teoctist din Lesbos, doua istorii ale lui Pavel din Monembasia si o istorie „folositoare de suflet" anonima”. Potrivit Vietii Sfantului Teoctist, confirmate de Chiril din Skythopolis in Viata Sfantului Chiriac scrisa de acesta, aceasta Marie a vietuit in Palestina si a fost cantareata la biserica Anastasis din Ierusalim. Ea a ales sa fuga singura in pustie din cauza „scandalurilor" pe care le-a prilejuit frumusetea ei. Ioannis si Panamon au intalnit-o in desert aproape in aceleasi imprejurari in care o intalneste Zosima pe Maria Egipteanca in Viata patriarhului Sofronie. Ea le-a povestit plecarea sa in pustie, viata sa de asceza rugandu-i sa vina din nou la ea la intoarcerea din vizita pe care acestia o faceau avvei Chiriac. Cand acestia au revenit la grota sfintei anahorete, au gasit-o moarta si au ingropat-o ca pe Maria Egipteanca.

Istoria Sfintei Maria Egipteanca ramane in esenta identica cu cea a Mariei Palestinianca, insa marea diferenta sta in faptul ca prima s-a dus in pustie pentru a se pocai de pacate, in timp ce Maria Palestinianca s-a dus in pustia Iordanului pentru a fugi de pacatele trupesti, fiind foarte frumoasa.
Relatarea patriarhului Sofronie o prezinta ca pe o mare pacatoasa, care s-a dus in Palestina pentru desfrau, in timp ce Maria Palestinianca nu a fost supusa poftelor, retragandu-se in desert tocmai pentru a preintampina pacatul.

Ceea ce trebuie sa retinem din cele doua relatari, este indemnul la pocainta si la lupta cu pacatul.

Mentionam ca in cartea Triodului, Biserica a inclus Viata Cuvioasei Maria Egipteanca, scrisa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului.

Sfanta Maria Egipteanca este pomenita in Biserica Ortodoxa si pe 1 aprilie. Viata ei este citita in miercurea din saptamana a cincea a Postului Mare, in cadrul Canonului Sfantului Andrei Criteanul.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Read more...

INIMA IN MARELE POST(1)

>> 20 mar. 2010

CEA DINTAI SAPTAMANA

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/
1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci
şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate.
Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai
mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău
se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult
decât la toţi îngerii din ceruri.
2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta
fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla
ce aşteaptă Dumnezeu de la om.
3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La
fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate
lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute
şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine
după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în
miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu,
dă-i inima ta!
4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă
viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă
spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât
preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept,
dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el
deşteptăciune, ci inimă. Căci s’a zis: „ce este nebun
al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.”
/I Cor. 1:25/
5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e
bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia
în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie
sânt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate
împărăţiile ştiute şi neştiute?
6. Sau ce-i ajută omului puterea şi frumuseţea cea
trupească? Oare nu întâlnim zilnic pe cei ce în
tinereţi erau puternici şi frumoşi, iar acum, gârboviţi
şi traşi, se sprijină ori în baston, ori de mâna cuiva?
Multora, puterea şi frumuseţea trupească le-a
slujit, din nefericire, la putrezirea inimii înainte de
putrezirea pielii şi oaselor.
7. Fericiţi sânt cei ce din tinereţe nu s’au îndrăgostit
de nici o frumuseţe trecătoare şi muritoare, ci de
Ziditorul lor, a cărui putere nu slăbeşte şi a cărui
frumuseţe nu piere! La dragostea lor, Dumnezeu va
răspunde cu dragoste însutită, şi inima lor Dumnezeu
o va rândui lângă inima Sa.
8. Postul înseamnă slăbirea legăturii inimii cu
lumea şi întărirea legăturii inimii cu Dumnezeu.
Aminteşte-ţi şi cugetă la aceasta în cea dintâi
săptămână a Marelui Post.
9. Întărirea legăturii cu Dumnezeu aduce bucurie în
inimă. De aceea se citeşte la începutul Postului din
cărţile bisericeşti: „Iată, a venit veselitoarea vreme a
postului!”
10. Aminteşte-ţi numele acelor mărimi duhovniceşti
care, cu postul, au slăbit legăturile lor cu lumea şi
au întărit legăturile cu Dumnezeul cel Viu – Sfinţii
Antónie, Pável, Efthímie, Avxentie, Avrámie, Sávva,
Visaríon, Vitálie, Gherásim, Chiriac, Zosíma,
Haríton, Efrém, Arsénie, Carion, Zaharia, Sávva
cel Sfinţit, Siméon şi Alípie Stâlpnicii, Onúfrie,
Pahómie, Pétru şi Athanasie Athoniţii, şi cei
dimpreună cu dânşii.
11. Aminteşte-ţi şi de Dumnezeu purtătoarele fecioare
şi femei, a căror inimi au fost umplute de dragoste către
Hristos – Sfintele Thécla, Xenía, Evpraxía, Anastasía,
Matróna, Sarà, Maria Eghipteanca, Pelaghía, Thaisía,
Theodúla, Vasilísa şi cele dimpreună cu ele.
12. Dacă îţi sânt departe după loc sau după vreme,
atunci aminteşte-ţi de acele slăvite nume din neamul
tău – Sfânta Parascheva, Sfântul Sava, slava Serbiei,
Sfinţii Ioanníchie de la Devici, Pétru de la Korişa,
Vasílie al Ostrogului, Prohor, Gavriíl, Ioachim,
Ioánn al Rilei, Naúm al Ohridei, Nectárie al Bitoliei
şi mulţi, mulţi alţii care cu postul au sfinţit trupurile
lor şi cu rugăciunea au sfinţit ţara în care vieţuieşti.
13. Ei toţi acelaşi glas au auzit: „Fiule, dă-mi inima
ta!” Acelui glas au răspuns şi inima lor întru totul au
dat-o Dumnezeului şi Ziditorului lor.

A DOUA SAPTAMANA

„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima,
căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/
1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată,
şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar
nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum
casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată
necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima
pentru om. Pentru acesta s’a zis: „Mai înainte de
toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”
2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul.
Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă
apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e
dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul,
aşa-i şi vărsarea râului.
3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n’ar
lucra, dacă sângele n’ar duce-o la inimă. Când
doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta
dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge
şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce
lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă
prin inimă.
4. Acolo unde este centrul sistemului circulator
sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului
circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al
inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea,
totuşi şi această realitate e o mare taină.
5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru
mintea noastră, pentru că mintea este mai mică
decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea
inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai
de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi
aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează
tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de
poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea
lui Dumnezeu în inima lui!
6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar
când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult
este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate
molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o
singură privire, un singur gând poate molipsi şi
strica sufletul.
7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când
te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât
mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când
îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se
păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.
Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra
în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte
de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu
– zice Domnul.
8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un
garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă
în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un
cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să
nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul
vieţii tale, fiul meu!
9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune
Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima
de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima
ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o
caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!
10 10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului
este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra
patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci
inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această
mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă
spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.
11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţiai
întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului
şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai
Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti
inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru
neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea
întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.
12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o
cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o
cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu
Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o
candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace
trecerea din această lume pământească în lumea
cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea
conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână
a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai
înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima,
căci din ea izvorăşte viaţa.

A TREIA SAPTAMANA

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai
bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/
1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru
început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia
cea dintru început şi buruiana cea străveche au
izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al
strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi
prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?
2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine
Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă
faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască
Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze
pe cei păcătoşi.
3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază
şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa
în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi
ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl
vei plânge?
4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez
pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în
faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit
pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.
5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi,
dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl
cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar
şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat
în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru
a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare
12 nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului
Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi
pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu
este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos.
Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie –
dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.
6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient.
Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă
neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un
om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă.
Oare îl vei invidia?
7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după
umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în
nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea
ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia,
îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl
îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta,
iar pe a lui o vindeci.
8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul
pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din
invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi
zi. Prietenii lor s’au sfădit care dintre cei doi era
mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s’au hotărât să
deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor
doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor
de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel
invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele
a sărit şi s’a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu,
inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia
este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.
9. În această a treia săptămână a Postului Mare,
lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum
le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura
noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima
noastră s’a lărgit. /II Cor. 6:11/ Unde este invidie,
gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar
inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.
10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile
din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi
cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar
împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge
şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!
11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează
sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele
dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii,
jocurile de noroc sub numele divertismentului,
beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub
numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia
se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi
inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot
tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi
prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui
şi nu deschide uşa ta.

A PATRA SAPTAMANA

„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii,
furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care
spurcă pre om.” /Mat. 15:19/
1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea
Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din
pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se
preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a
toată putreziciunea.
2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa
stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup
a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa
inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba
noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sânt
în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune
e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se
află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.
3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O,
Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima
omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu,
Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia
îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul
în inima omului. Barometrul inimii omului are
însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până
în tăria cerurilor.
4. De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se
păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.
Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va
izvorî toată urâciunea.
5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul
vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat, şi
botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în duh. Fiul
lui Dumnezeu s’a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o
maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima
ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti
fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu
preschimbi izvorul vieţii într’un izvor al morţii?
6. O, Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti,
cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile
Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat
primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima
cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai
ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima
– această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte
l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce
dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.
7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sânt
oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău.
Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui
mai slobod, adică Celui ce este cel mai slobod, ca să
o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce
vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără
să bage de seamă, o predă Tiranului, celui ce este cel
mai lipsit de libertate.
8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat
cuţitul să taie pâine, şi copilul ţine cuţitul, iar mama
ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care
taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri.
Dacă copilul împinge mâna mamei, atunci nu va tăia
pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta
chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre
cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău?
16 9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi
libertatea dăruită pentru a da inima ta Domnului
spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine,
iar El o va călăuzi.
10. În această a patra săptămână a Postului Mare, aduţi
aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al
Mântuitorului tău despre inima care nu o călăuzeşte
Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă.
Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi.
11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în
rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima.
Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile
bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta
dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea
cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău
nume. Amin.


Sursa:Extras din Cartea INIMA IN MARELE POST (SFÂNTUL NICOLAE
VELIMIROVICI
EPISCOPUL OHRIDEI ȘI JICEI)

Read more...

Despre Durerile Oamenilor

>> 19 mar. 2010

http://calindragan.files.wordpress.com/2009/07/arsenie-boca-797393.jpg


Între Dumnezeu şi om
sau între raţiune şi credinţă

Toată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să ştie. Noi, creştinii, ştim.

Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem înfăţişarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Şi de aici vine că simţim neajunsurile noastre, necunos­cutele şi tensiunile noastre spre desăvârşire.

Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creaţiei divine, dar suntem şi realizarea noastră.

Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică că: „n-am făcut ni­mic” în viaţă. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieţii tale sensul său destinul ei. Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesităţii; noi mai suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă şi ca atare mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.

La porţile sufletului omenesc Dumnezeu Îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din iniţiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creaţie suntem aşteptaţi de Dumne­zeu ca făpturi ale Sale, conştiente de rudenia noastră cu El.

Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credinţa şi un om ca model: Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi această icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, şi de fiecare clipă, te constaţi un om fără sens, un om fără hrană în faţa haosu­lui care caută să te soarbă în tragedia nefiinţei - una din definiţiile răului.

Propriul tău destin aşteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în felul de a fi a1 lui Iisus în lume.

Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanşa­rea mecanismului religios al sufletului.

Sufletul Îl recunoaşte pe Tatăl său şi I se alipeşte. Dar fiind închis într-un trup, care aparţine lumii acesteia, sufletul se alipeşte şi de lumea dinafară; crezând că într-aceasta îşi poate găsi liniştea sa. Dar nu şi-o găseşte; de aceea, toată nevoinţa vieţii călugăreşti are această raţiune de a fi: să nu lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită „aici” dragostea noastră.

Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire şi adevăr, şi nu-L putem „vedea”, pentru că nu oferă ima-ginaţiei,cinematografiei noastre nimic, de aceea avem impresia că credinţa în Dumnezeu e un risc sau un pariu al raţiunii.

Fapt este că credinţa e o continuă asceză a raţiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea lui Dum­nezeu ne cere şi pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă - şi nu eşti liniştit până n-o ai - antrenează în ea fiinţa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezis­tibil mânaţi spre această cunoaştere metafizică a lui Dumnezeu şi ca atare feriţi de neajunsu­rile noastre de oameni.

Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre.

Din cele de până aici rămâne de reţinut că întreaga noastră fiinţă trebuie sfinţită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaş­tere teoretică a lui Dumnezeu au şi dracii, (ba şi mulţi teologi) dar aceasta nu-i sfinţeşte. Dumnezeu face parte din destinul omului şi e neliniştit sufletul nostru până nu se odihneşte întru Dumnezeu.

De aceea, când lipseşte preocuparea de mântuire fiinţa noastră e în pierzanie, care şi ea, pierzania, amăgeşte cu o „odihnă”.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaş­tem ca Tată şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.

Căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Cine nu vrea să se mântuiască? Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv, Iisus Hristos. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele? Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

,,N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orân­duim viaţa. Până nu recunoaştem că avem îndoită fire şi,îndoită viaţă: una pământească şi alta cerească, fără de sfârşit şi începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.

Trebuie să ştim, toţi supuşii Împărăţiei, că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anu­me: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viata veşnică şi astfel ne întoarcem Acasă iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pă- mân­tească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” , mai desprinse de pământ şi firea pămân­tească, trăind mai după firea lor cerească, tră­ind mai „în grija lui Dumnezeu” de cât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6,2), când pământul va fi stârv.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iu­birea înlocuieşte toate neajunsurile. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii, Dum­nezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al Împărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire Treimică.

Calea mântuirii

Patru sunt căile ce se deschid înaintea oa­menilor:

1. căile lumii. 2. căile trupului. 3. căile diavolului şi

4. calea lui Dumnezeu.

1. Calea pe care merge lumea e lată, fiindcă mulţi sunt care merg într-însa (Matei 7,13); merge toată lumea.

2. Sunt apoi căile pe care merg trupurile celor adormiţi sau chiar morţi cu sufletul, deşi le merge numele că trăiesc (Apoc. 3,1) dar sunt numai trupuri (Facerea 6,3). Şi calea tru­purilor tot acolo duce.

3. Sunt pe urmă căile pe care merge diavolul, de când a fost aruncat pe pământ, adică între oameni, unde înşală toată lumea (Apoc. 12,9).

Acestea trei, duc pe cei ce merg pe ele la acelaşi loc, toţi sunt călători la iad (Iov 21,13), adică în calea pierzării. Aşa au călătorit nepo­ţii lui Adam în calea pierzării, deşi le-a trimis Dumnezeu Legea şi Proorocii, dar în 5.530 de ani numai doi s-au izbăvit: Enoh şi Ilie.

*

Dumnezeu prea milostivul, însă, întru ma­rea Sa iubire de oameni, a făcut totul ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării, într-o cale nouă, calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare în parte, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis.

4. CALEA pe care merge Dumnezeu, faţă de calea pierzării pe care merge diavolul şi toată lumea pe care o înşeală el, este aseme­nea corăbiei lui Noe plutind peste puhoaiele potopului. Iar corabia e Biserica. Deosebirea e numai atâta: că aceea (corabia lui Noe) a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când Biserica are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de apele potopului şi învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, iar aici Iisus, şi în va­luri diavolul înecându-i pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînţeles - şi ar fi bine să se înţeleagă - că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin la viaţă totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Ba mai mult, scuipă mâi­nile ce li se întind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor 7 Sfinte Taine ale lui Dumnezeu, care izbăvesc pe oameni: îi nasc din trup în Duh (Coloseni 2,12), din potop în Ceruri, din moarte la Viaţă, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos - Cel cu cruce - sunt fiii pierzării (Ioan 17,12), fiindcă n-au primit iubirea Adevă­rului ca să se mântuiască. De aceea, Dumne­zeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puter­nice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (Tesaloniceni 2,10-12).

*

În zilele noastre câte unii cârtesc pe de margini (şi ecumeniştii), întrebând cumplit: Cum, numai în Biserica Ortodoxă este mân­tuire? Ceilalţi toţi se prăpădesc?

Răspundem că, precum în vremea potopu­lui: „a murit tot trupul ce se mişca pe pâmânt şi s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pămân­tul… şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în cora­bie” (Fac. 7, 14-23), tot aşa până la capătul vea­cului.

Atunci, în ceasul ispitei ce va să vie peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ, în strâmtorarea cea mare (Apoc. 7,14), care va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa a tot pământul, e limpede că numai în Corabia lui Dumnezeu mai este scăpare, în Bi­serica cea adevărată, unde este un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturora (Efeseni 4, 5-6).

Sau va întreba: oare, S-a împărţit Hristos? (Corinteni 1,13)

*

Diavolul, şarpele cel vechi (Apoc. 20,2) care aruncă puhoiul, cu vremea s-a mai iscusit în rele şi a scornit şi el „corăbii” cu care dă târcoale pe marea potopului, să-i culeagă el pe cei ce întind mâna din puhoaie dar scuipă Biserica. Mai mult, a izbutit să tragă din uşa Corăbiei lui Dumnezeu şi pe unii slujitori ai luminii, agăţându-i cu undiţa mândriei şi pu­nându-i în uşile „corăbiilor” sale, ca amăgirea izbăvirii să fie deplină. Minciuna e uşor de prins: -„corăbiile” satanei n-au Crucea pe catarg, iar înlăuntru nu sunt cele 7 Sfinte Taine [aten­ţie la neatenţie ecumenişti].

Prin urmare ştim sigur, desăvârşit sigur, că mântuirea este în Biserica Ortodoxă, cea înteme­iată de Iisus Hristos-Dumnezeu şi cârmuită de El de la început, nu de la o vreme oarecare încoace. În afară de Biserica lui Hristos, Cel cu Cruce, „Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto­lească Biserică” altă cale de mântuire nu ştim.

Ce face Dumnezeu cu ceilalţi, ce nu se află în Biserica adevărată? - Nu ispitim pe Dumne­zeu. Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Bise­rică nu este mântuire” - Sfântul Ciprian.

Dacă cineva e mai presus de sfinţii cu moaşte… poate că şi lui Dumnezeu îi va da în­văţături, - şi nu-i de mirare să rătăcească cineva, chiar cu Scriptura în mână! Nu după Scripturi L-au răstignit oamenii (iudeii) pe Dumnezeu? (Ioan 19,7).

Acum am putea pricepe, că mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Fără să vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie şi roada voinţei şi ostenelii noastre. E însă aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.

Deci, Calea mântuirii începe din Biserica văzută de pe pământ şi sfârşeşte în Biserica nevăzută din Ceruri.

Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dum­nezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi ce­reşti, care însă petrecem vremelnic în corturi (II Corinteni 5,1) pământeşti. Precum noi oame­nii suntem făpturi îndoite, văzuţi şi nevăzuţi, aşa şi Biserica e cu fire îndoită, văzută şi nevăzută:

- Biserica văzută este Biserica de pe pământ şi se numeşte Biserica luptătoare, pentru că aici oamenii se luptă cu lumea, cu trupul, cu ei înşişi, şi cu diavolul, ca să câştige cununa sfinţeniei, sau mântuirea. În Biserică nu este păcat, ea râmâne mereu sfântă şi îi sfinţeşte pe cei ce intră.

- Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din obştea bunilor biruitori Mucenici, a Sfinţilor Cuvioşi şi a tuturor Sfinţi­lor purtători şi propovăduitori de Dumnezeu - unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacurilor.

Unii s-au învrednicit încă de aici să pe­treacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, şi de puteri cereşti, şi chiar pe Domnul să Îl vază. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului şi răpirea lui în Rai (Fapte 26,12-18; II Corinteni 12,4).

Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit (1 Ioan 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iară­şi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este CALEA mântuirii.

Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul!

Fericit, cine se întoarce…!

Piedicile din calea mântuirii

Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie dus de mână, de mâna nevă­zută a Mântuitorului, prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în ca­lea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potriv­nicului nevăzut, războindu-ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-1 rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meş­teşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile po­trivnicului. Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine -luaţi aminte- care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

„Lumea” este primul vrăjmaş şi prima pie­dică în calea mântuirii:

Prin „lume” se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17,9). E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Matei 10,36). Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată „ruşine de a fi buni”. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu

te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

Lumea e veacul viclean (Galateni 1,4), placul oamenilor (Efeseni 6,6) şi slava deşartă (I Ioan 2,16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (I Ioan 5,19), diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupu­lui, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (I Ioan 2,15-16).

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii „lumea” , are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale „lumii”, înmulţind păcatele, şi ne-am băgat datori iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răb­dare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu.

Pe urmă, cine vrea să biruie „lumea” e da­tor cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necu­noştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu oricât de rea pur­tare ar avea, şi oricâte rele ţi-ar face.

Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi ru­găciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din „lume”. Căci zice Scriptura: „Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie…”. „Nebu­nul însă roagă pe Dumnezeu să-1 miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a ve­nit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel,arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta”.

În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: „Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele”! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate ni­mic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică prin fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.

Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit”, în vreme ce se luptă după lege (II Timotei 2,5), iar legea e dra­gostea, poate vedea lucruri minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte:

- dacă se va mântui cel ce se sălbătăceşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18,35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;

- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci la purtarea ta cea după Dumnezeu rău­tatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătăci împotriva lui Dumnezeu.

Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez!

Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută ,ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscu­sinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: pricina mântuirii este aproapele. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea. Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi cre­dinţa Sfinţilor” (Apoc. 13,10). Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua:

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşu­nat al omului, se vede bătut la prima piedică, „lumea”, cea mai uşoară ce o ridică în calea ro­bilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată prin viciile trupului şi cu iubirea de sine pe care Sfinţii Părinţi o numesc puiul necurat sau primul pui al diavolului.

Se tânguie trupul ca să te milostiveşti de el, o tânguire vicleană a stricăciunii, care nu tre­buie ascultată ci scoasă şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. Trupul, nărăvit în vremea negrijei de mântuire cu patimile şi poftele care 1-au desfrânat şi 1-au scos de sub conducerea minţii - sau au scos mintea de la conducere - se răscoală împotriva sufletului şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu:

„Deoarece pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate” (Romani 8,7).

Aşa se face că fiecare ducem un necredin­cios în spate, trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a face trupul nostru să fie templu al Duhului Sfânt e de luptă, uneori toată viaţa.

Instinctul (sexual), ce există în diferenţa dintre bărbat şi femeie, dacă e ascultat, satis­făcut, te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale, căci pentru instinct rânduiala e o tiranie. Instinctul: rupe zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care ţi se pare ca un lanţ, sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.

Instinctul se răzvrăteşte. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală: Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii şi al inimii noastre răzvrătite.

Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu atât eşti mai răzvrătit. Rădăcina (răului) este energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o CALE mai presus de fire, şi când e forţată, atunci azvârle, începe să judece, critică, ocă­răşte, cârteşte cu nemulţumire şi aşteaptă bă­trâneţea. Şi tocmai această bătrâneţe, aşteptată astfel, e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceeaşi mare greşeală.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Iar acestea, conduse după dreapta soco­teală, nu dăunează. Acestea îl îmblânzesc şi-1 fac supus lui Dumnezeu: acestea scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Toată lupta aceasta, însă, nicidecum să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic is­cusit, care ştie măsura, trebuinţa şi putinţa fie­căruia după vârstă, sănătatea rămasă şi după tăria ispitelor - deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau au pierdut.

Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „pri­mul pui al diavolului” cum o numesc Sfinţii Părinţi, (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Împo­triva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: Oricine vo­ieşte să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (Luca 9,23).

Lucrul acesta îl poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi a strămutat puterea dragostei către Dumnezeu. Cu alte cuvinte: pe cel ce 1-a ajutat Dumnezeu să iasă din lanţurile dinafară ale iubirii de lume, îi ajută să iasă şi din legăturile dinlăun­tru ale iubirii de sine.

Ca să treci cu bine peste piedica a doua, a vi­ciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, sporeşte Dumnezeu dragostea Sa pentru tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu pe măsura piedicii din cale. Fiindcă, într-adevăr, preţuirea pătimaşă a trupului adică iubirea trupească de sine sau primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate, şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde.

Obişnuit noi, muşcaţi la minte de mândrie, nu prea putem şti în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări, certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să viem lui Dumnezeu (Galateni 2,19). De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată nă­păstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu.

Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc de legăturile dinlăuntru ale iubirii trupeşti de sine, se poartă şi se mărturisesc ca fiind străini şi călători pe pământ. De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din ceruri” (II Corinteni 5,2).

Iată de ce, cu ajutorul dreptei socoteli, tre­buie stins trupul, veştejită floarea lui în lumea aceasta iar faptele lui omorâte (Romani 8,7). Acestea însemnează cuvintele Mântuitorului: Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o (Matei 10,39). În­telegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii.

Acelaşi cuvânt îl auzim sub altă formă, ast­fel: Cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui (Marcu 8,15). Sufletul are şi el o parte pătimaşă care atât s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să le fie viaţa veşnică în lumea aceasta. Sufletele acestea se pierd. Parcă auzim cuvintele boga­tului: Acum suflete ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani, mănâncă, bea şi te veseleşte. Iar Dumne­zeu i-a zis: Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Luca 12,19,20).

Deci, ca să ne mântuim trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împăti­mirea cu lumea şi trupul, care toate aici rămân.

Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli , că şi sufletul are patimile lui: părerea de sine, slava deşartă, mândria, iar când scapă de aceste bucurii mincinoase şi-i dăruieşte Dumnezeu adevărate bucurii duhov­niceşti se îndrăgostesc de propriul lor suflet, că iată se face curat, şi ei sunt încă în lumea aceasta. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar pentru darurile cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.

Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine ci pentru Dumnezeu. Toată viaţa lui, toată dragostea lui e Dumne­zeu, care îl face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine.

De aceea Sfântul Evanghelist Ioan prinde treapta a treia a aceluiaşi cuvânt al Domnului zicând: Cine îşi iubeşte sufletul îl va pierde iar cine îşi urăşte sufletul în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţă veşnică (Ioan 12,25).

De-am străluci duhovniceşte ca soarele, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceas­ta şi nu-i aici dragostea noastră; de aceea, nu trebuie ţintuită aici dragostea noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din calea întoarcerii noastre Acasă…

Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii lor din lumea cea deşartă şi le-au strămutat la Dumnezeu şi s-au lepădat de sine, cu darul lui Dumnezeu au biruit lumea şi pe ei înşişi.

Diavolul e piedica a treia în calea întoarce­rii noastre Acasă:

În calea mântuirii sau a întoarcerii Acasă, mai dăm de o piedică: de vrăjmaşul mântuirii - diavolul însuşi, de puterea răului în persoa­nă. El, în mândria lui, nu poate răbda să fie bătut.

Dacă a fost bătut când se lupta cu noi dina­fară prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat - după zeci de ani de lupte dinlăuntru - din trup şi suflet, vine în persoană să se războiască cu noi, vine cu toate puterile dracilor săi să ne dea război. De acum începe războiul cu mintea, războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, războiul nevăzut, spre care să nu îndrăznească nimeni de n-a fost chemat de Dumnezeu. Atâta cât trebuie să ştie şi să lupte oricine care vrea mântuirea, va afla când va fi cuvântul despre războaiele diavolului cu sufletul. Deocamdată să ne mulţumim a şti că arme asupra diavolului avem aceste trei:

- Numele Domnului, şi Numele Maicii Domnului; despre care zice Sfântul Ioan Scă­rarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem ca numele lui Dumnezeu”.

- A doua armă împotriva diavolului este Sfânta Cruce (I Corinteni 1,18). Aş întreba pe cei ce nu au Sfânta Cruce, cu ce semn vă apăraţi de diavolul? N-au semn, că nu-i lasă diavo-lul să-1 facă. Semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, crucea Ta ne-ai dat-o nouă”.

- Iar a treia apărare este smerenia sufletu­lui, când în ceasul tulburării tale zici din adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”, şi fă inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea. Vede Dumnezeu osteneala ta şi nicidecum nu te va lăsa.

Pentru ca omenirea să înţeleagă drama de­săvârşirii persoanei omeneşti a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze omul a doua oară şi, prin creştinism, care este văzut ca o a doua creaţie a lumii, să-l facă în stare de această înţelegere şi realizare a desăvârşiri sale personale. Aceas­tă desăvârşire, urmărită şi aşteptată de Dumne­zeu de la om, ni s-a dat de model în persoana clară şi reală a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu­-Omului.

Că Dumnezeu prea milostivul, întru marea Sa iubire de oameni, a făcut totul din partea Sa ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării în calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a mic­şorat pe Sine şi S-a făcut om desăvârşit - întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat- şi ne-a învăţat calea cu lucrul şi cu persoana Sa. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers ome­neşte pe calea cea nouă. Prin urmare, calea mân­tuirii este calea pe care El însuşi, cel dintâi, a mers pe ea, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis. De aceea El e Calea şi naturală şi supranatu­rală a desăvârşirii. El e, pentru noi oamenii, măsura desăvârşirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat.

Ştiind diavolul că mâncările, avuţiile şi slava sunt cele trei între care se frământă toate cele omeneşti, cu acestea a ispitit şi pe Dom­nul în pustie ca doar-doar Îl va prăvăli şi pe El în prăpastia pierzării, ca pe tot omul. Însă Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a arun­cat din ceruri.

Ştiind Domnul că toată legea şi proorocii atârnă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni, S-a grăbit să le păzească asemenea unui om, de la început până la sfârşit. Aceste porunci, care rezumă Scriptura, trebuie păzite împotriva cuiva, care vrea să le surpe, trebuie apărate, trebuie trăite în ciuda firii şi a unui potrivnic, altfel nu ne mântuim.

Cu acest potrivnic a avut Iisus o luptă în­doită, una prin ispitele plăcerii cu care a fost momit, căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pămân­tească, pentru cine umblă după ea, are dră­cească putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu şi a doua prin încercările durerii, care, cum zice Sfântul Maxim, era stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă. Dar Domnul 1-a bătut pe diavol, câştigând - ca om - o biruinţă desăvârşită asu­pra lui, deoarece el, diavolul, nu avea nimic din ale lui în Domnul (Ioan 14,15).

Dacă Iisus s-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porunca primă din lege, pe care avea s-o propovăduiască între oameni ca nimeni al­tul: porunca dragostei de Dumnezeu ca Tată al oamenilor. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti, a deschis Împărăţia lui Dumne­zeu, a vestit învierea şi a dat mântuirea în dar.

Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ceea ce e totuna cu crearea firii din nou. Mântuitorul, omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi nease­mănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desă­vârşi, lămurindu-1 ca aurul.

Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ: pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumina dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii, împli­nindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede că Iisus e Dumnezeu şi Dum­nezeu este iubire. Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu se ascunde în po­runcile Sale, după cum ne asigură Sfinţii Marcu Ascetul şi Maxim Mărturisitorul. Trăirea aces­tor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.

Prin urmare, şi noi dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dum­nezeu încă n-a ars şi aţa aceea. Nu în afară, în noi chiar, în fiecare, Iisus are mulţi potrivnici, care-I închid uşa, Îi întorc spatele, Îi sting lampa raţiunii sau I-o afumă cu patimile, Îi ridică piedici „practice în cale”.

Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împin­ge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câşti­gând - ca om - o biruinţă desăvârşită asupra diavolului, biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu bi­ruinţa Sa, Mântuitorul, El care e meşteşugul, cunoştinţa şi puterea, ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului şi să surpe stăpânirea lui în care-i ţinea pe oameni. El e modelul de luptă, cât ţine calea mântuirii.

Deci, cei ce vrem să ne mântuim trebuie să mergem şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşă, iar noi nu suntem decât numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajută, dăruindu-ne din persoana şi viaţa Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi Se luptă pentru noi ca să-L urmăm întocmai, pe toată calea noastră pământească.

Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi nease­mănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-1 desă­vârşi, lămurindu-1 ca aurul.

De ce e refuzat creştinismul de fiecare în genere?

E refuzat nu din vreun motiv întemeiat, ci dintr-o viclenie inoculată naturii omeneşti, care se alipeşte de plăcere ca de un „bine” şi se depărtează de durere sau jertfă ca de un „rău”. Creştinismul practic, prin natura lui, stăvileşte dărăpănarea firii omeneşti prin pa­timi care produc o plăcere imediată, dar care cu timpul, devastând, întunecă totul şi per­vertesc înţelesurile cuvintelor de bine şi rău, punându-le unul în locul altuia.

În faza tinereţii e preferată plăcerea, nici­decum frânarea ei. Cine, aşadar, va scăpa de toate capcanele ei?

Abia dacă o mai stăvilesc puţin cei ce prac­tică credinţa după cuvintele stabilite de Biserică.

Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce - desăvârşita lepadare de sine - mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fă­ră de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta.

Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu, iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici. Cel ce se converteşte din toate puterile fiinţei sale şi cu toată sinceritatea la creştinism - care este o a doua creaţie a lumii, o a doua creaţie a omului, o a doua creaţie a firii, cel ce poate să se convertească la Domnul nostru Iisus Hristos cu toată sinceritatea şi la toată lumina cunoş­tinţei şi a dragostei de care-i capabilă această cunoştintă dumnezeiască, acela se converteşte la toată dragostea - cea una, a lui Dumnezeu, singura care poate face unificarea!

Războiul duhovnicesc

Omul în întregimea lui are a doua însem­nătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în exis­tenţa unei lumi nevăzute (cum face omul pro­testant) sau să deducă cu mintea existenţa ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută). Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâurire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoştinţă actuală a acelui fapt. Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau câr­muit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât şi ale iadului, încer­când să-l înrâurească în sensul urmărit de ele. Omul nu e fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes.

Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi pentru aceea că în jurul fie­cărui ins şi pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concen­trată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută. (Pr. Dumitru Stăniloae: Elemente de antropologie ortodoxă).

Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui Iisus că - „Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găseşte prin pustii ci numai în inima omului”.

Şi iarăşi semnificative sunt cuvintele din ru­găciunea „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti”. (Heruvicul - Sfânta Liturghie)

Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea, sunt „locul” lui Dumnezeu în om. Dar şi urâ­ciunea pustiirii poate să cuprindă „locul cel sfânt” cum zice Daniil.

Deci, după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu şi chinui­rea duhurilor rele sau „odihna” duhurilor rele şi chinuirea lui Dumnezeu.

Avem două conştiinţe paralele. E fapt impor­tant aceasta şi aproape necunoscut. Sublini­em: „conştiinţa religioasă” şi „conştiinţa eului”. Adesea „conştiinţa religioasă” apare ca întune­cată, pentru că duşmana sa, „conştiinţa eului”, cu o forţă extremă o ţine în nemişcare. Ea continuă totuşi, chiar aşa, să dea mărturie.

O inversare a situaţiei - mântuirea nu poate avea loc decât sub acţiunea „conştiinţei reli­gioase”, normative, revelată în Hristos.

În „conştiinţa eului”, omul se înţelege ca centru al lumii şi îşi reduce la el toate elemen­tele existenţei de care se ştie conştient.

În sfera „conştiinţei religioase”, dimpotri­vă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depăşeşte, îl pătrunde şi îl atrage spre ea. Iată la ce adâncimi se dă răz­boiul nevăzut.

Pe „conştiinţa religioasă” se altoieşte sme­renia, mama tuturor virtuţilor. Pe cealaltă, pe „conştiinţa eului”, însă, se grefează indepen­denţa, neascultarea îndă-rătnică, trufia - căpe­tenia răutăţilor. Şi una şi alta au expresia lor exterioară văzută: una - dragostea ascultării desăvârşite (Filipeni 2, 2-5), cealaltă - îndărăt­nicia şi toată răzvrătirea.

Focul, pârjolul acestui război, „nu-l stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Şi e mai bine a fi smerit, decât a şti ce e smerenia.

După cum ştiţi, una din încheierile rugăciunilor - pe care le zice preotul la Sfânta Liturg­hie, spune: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi te odihneşti.” Băgaţi de seamă, deci, că Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în persoane, Se, odihneşte întru sfinţi! Ce înseam­nă aceasta? Aceasta înseamnă că în păcătoşi Se chinuieşte! „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru, şi întru Sfinţi Te odihneşti”

Dacă sufletul drepţilor Îl odihneşte pe Dum­nezeu, închipuiţi-vă cât Se chinu-ieşte El în su­fletul păcătoşilor?! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om. La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Să ştiti că poruncile Domnului sunt porun­cile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţă, faţă de viaţa voastră, faţă de viaţa copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului.

Ascultaţi, că nu vă grăim din cărţi şi peste puterile voastre de înţelegere. Uite, de aici, din uşile împărăteşti, numai noi preoţii vă grăim. Şi vă spunem că avem canonul să vă ascultăm necazurile. Iar când este unul mai curat, zicem: bine că mai este unul mai neticăloşit de păcate; şi atunci ne-am odihnit. Şi am simţit bucurie când a venit un creştin mai depărtat de păcate. Şi atunci ne-am odihnit.

Dragii mei, în primele veacuri ale creştinis­mului toţi creştinii se numeau sfinţi pentru ca zilnic se mărturiseau şi se împărtăşeau, şi se împărtăşeau de viaţa de dincolo, căci mărturi­sind pe Dumnezeu, ei plecau la treburile lor zilnice şi se trezeau arestaţi sau li se tăia capul pentru credinţa în Hristos! Întru aceştia se odihnea Dumnezeu. Despre aceasta vi s-ar pu­tea ţine o predică morală. Trageţi-vă singuri înţelesurile din aceste cuvinte: „Ca Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te odihneşti”.

Băgaţi de seamă care plată o vreţi:

- Vreţi plata Duhului Sfânt? Odihniţi-L pe Dumnezeu întru voi! Cealaltă plată nu-i decât pedeapsă şi pe asta nu o vreţi. Altă plată nu este.

Dumnezeu în Treime locuieşte în oameni asemenea soarelui, care este unul singur dar dă lumină, căldură şi este glob (soare).

Ştiti sau aţi auzit că mulţi Îl căută pe Dum­nezeu în „ceruri” şi că ar vrea să meargă cu avionul la El, sau cu nişte gloanţe care ar trece prin nu ştiu ce straturi. Noi nu trebuie să-L înţe­legem pe Dumnezeu în acest mod, adică stând undeva departe, în nu ştiu ce hăuri din lume.

Dumnezeu nu locuieşte în depărtare, ci în inimile oamenilor. Împărăţia lui Dumnezeu nu este la cine ştie câte milioane de ani lumină depărtare, ci este în lăuntrul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu e o împărăţie a conştiinţei îm­păcate cu toată lumea, o împărăţie a iubirii de Dumnezeu şi de oameni, în care se oglindeşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, realizaţi în inimă această cunoştinţă a lui Dumnezeu, această conştiinţă curată!

Am găsit la unul din Sfinţii Părinţi cuvân­tul că, însuşi Dumnezeu grăieşte din conştiinţa limpede a Sfinţilor, a slujitorilor Săi. Şi zice Sfântul, lărgind înţelesul, că Dumnezeu strigă voia Sa din conştiinţa Sfinţilor către confraţii lor, oamenii.

Acum aş vrea ca, de aici, să vă ridic puţin mintea la preţul pe care-1 aveţi voi, să vă ridic mintea la valoarea pe care o aveţi îngropată în ţarina trupului vostru, şi pe care, rogu-vă să o dezgropaţi şi s-o scoateţi la lumină, ca să fa­ceţi lucrările lui Dumnezeu, ca să fiţi odihnă, nu muncitori chinuitori (ai lui Dumnezeu).

Mereu am crezut în această valoare a omu­lui, nu aceea pe care o vedem noi, cu ochii în­chişi, ci valoarea pe care ne-a dat-o însuşi Dumnezeu. Că omul care ştie aceasta altfel se poartă, altă nădejde are, merge mereu cu fruntea ridicată, nu cu fruntea plecată spre pământ. Cuvântul acesta se întemeiază pe ur­mătoarele trei texte: două ale lui Iisus şi unul al Sfântului Apostol Pavel:

1. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte pe Mine; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Ta­tăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 21,23). - E limpede.

În vremea veche se ştia foarte bine lucrul acesta. Drept aceea, ca să vă silesc să mă cre­deţi, vă tâlcuiesc două nume: Teofan şi Teofor- (care înseamnă) iubitor de Dumnezeu şi pur­tător de Dumnezeu. Prin urmare, iată la câtă cinste, la câtă valoare ne-a ridicat Iisus, desco­perindu-ne voinţa Tatălui şi a Sa, de a locui în oameni. Şi ce ne cere Iisus în schimbul acestui favor? Nimic altceva decât a-I păzi poruncile Lui şi poruncile Lui nu sunt grele. E iubirea de Dumnezeu şi de oameni, de toţi oamenii, şi de cei ce te urăsc! Şi se poate. Întâi a putut Iisus. Veţi spune: Era Dumnezeu! Bine. Dar întâiul Ucenic era om, Sfântul Ştefan. Ce a zis când îl omorau cu pietre? „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Se ruga de iertare ca Iisus.

Acestea-s cele două porunci ce trebuie să le sileşti… Da ce, iubirea e poruncă? Da, că orice poruncă e silinţă, la început, până te obişnuieşti, şi apoi din fire, fără silă, iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni. De aceea îi po­runcă, fiindcă nu-i chiar uşoară. Şi atunci, până nu-i uşoară, (până când îţi va deveni uşoară), stăruie în ea, până capeţi deprindere. Atunci să ştii că eşti locuit de Duhul lui Dum­nezeu, eşti locuit de Fiul, Care se ascunde în poruncile Sale şi eşti locuit de Tatăl, al Cărui chip şi asemănare eşti.

2. Al doilea text al lui Iisus: în primul cu­vânt e vorba de Fiul şi de Tatăl; şi vorbeşte şi de Duhul Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţi­nute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

Ştiţi ce se întâmplă cu oamenii? Să luăm de exemplu pe Sfinţii Apostoli: S-au bucurat cu Iisus, dar cu toate acestea când a venit ceasul încercării s-au temut. Erau fricoşi. Uite, ăsta-i omul? A înviat Iisus şi nu voiau să creadă, unii de bucurie, alţii de teamă. Abia în ziua Pogorârii Duhului Sfânt au deschis inimile pentru totdeauna. Din ceasul acela n-au mai stat cu uşile încuiate de teama nimănui.

Acum fraţilor, controlaţi-vă ce duh este în voi? Dacă vă e teamă să-L mărturisiţi pe Hristos, atunci sunteţi fricoşii din Apocalipsă. De aceea e trimis Duhul Sfânt, ca să ne tămă­duiască de frică. Ştiţi cui îi este frică? Celui care are conştiinţia încărcată. Cum să ieşim din frică? -„Dragii mei, folosiţi-vă de cuvântul lui Iisus”, „Luaţi Duh Sfânt” Duhul Sfânt este cel care te curăţeşte pe tine atunci când ceri ier­tare, că pe nimeni n-a refuzat Dumnezeu dacă omul s-a smerit. Lucrul acesta se face în faţa preotului. Veniţi în faţa preotului şi (prin Taina Sfintei Spovedanii) cereţi iertare de păcate! De la Iisus avem acest Duh Sfânt, dar (noi, preoţii) nu putem ierta păcatele celor ce nu ne-o cer, celor ce nu vin la spovedanie. Nu putem ierta păcatele în absenţă; nu putem ierta păcatele prin poştă. Când ţi s-au iertat păcatele în chip legal, aşa cum e rânduiala Bisericii, atunci ai ieşit din frică.

Acum altceva: Băgaţi de seamă că sunt două duhuri: Duhul lui Dumnezeu şi duhul satanei - duhul mândriei şi cel al părerii de sine, care te ridică împotriva lui Dumnezeu. Dacă omul nu bagă de seamă, se întâmplă ca şi cu o grădină - se umple de mărăcini, se um­ple de păcate. Şi atunci bietul om începe să se îmbolnăvească la suflet, la minte şi se apropie de doaga nebuniei. Aceasta-i „binefacerea” pe care ţi-o dau păcatele. Ştiţi că sunt şerpi care sug vacile, tot aşa şi păcatul e un fel de dulceaţă, dar pe urmă e venin şi otravă. Toate pă­catele au ceva îndemnător în ele, şi pe urmă găseşti că-s otravă, că-s venin.

Măi fraţilor, nu fiţi ca „vaca-şarpe”. Omul are minte şi dacă te tot duci după păcate, te întuneci la minte, slăbeşti dinspre Dumnezeu şi la necaz vine satana şi-ţi aruncă ştreangul la gât ca să te câştige total.

Biserica e oprită a se ruga pentru cei ce cu voia lor s-au dat satanei. Vedeţi, omul în pros­tia lui vrea să fie al „ăluia” şi zice: „să fiu al…, să mă ia… !” Şi satana se foloseşte de omul prost. Nu vă lăsaţi încărcaţi de păcate, că cu cât te laşi mai mult, cu atât te trezeşti mai ne­putincios la vreme de necaz. Şi atunci, în loc să zici: „Doamne, ajută-mă!” îţi umblă prin cap gânduri să te omori, să te pierzi, să nu te mai poată scăpa (scoate) nici sfinţii lui Dumnezeu.

Asta-i prezenţa Duhului Sfânt. Ori de câte ori cerem iertare, Duhul lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea omului, Duhul care sălăşluieşte în noi de la Sfântul Botez. Această sălăşluire a Duhului Sfânt se înnoieşte cu fiecare Sfântă Împărtăşanie. De aceea creştinii primelor veacuri se împărtăşeau în fiecare zi şi de aceea nici nu se temeau de prigoană. La ei nu era frică. Până şi copiii erau mai curajoşi decât mulţi dintre oameni mari de azi, cunos­când cuvântul unui copil când zicea: „Tată, nu te teme, că şi eu am să-L mărturisesc pe Iisus Hristos când mă fac mare”.

Dacă veţi avea răbdare în necazuri, să ştiţi că veţi avea şi Duhul Sfânt. Dacă veţi avea şi puterea de a mulţumi în necazuri, atunci stră­luceşte Duhul Sfânt în voi şi să ştiţi că nu-i cu neputinţă.

Când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva. Să nu pună vina nici pe stat şi nici pe împrejurări, ci pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale în credinţă, pe lipsa dragos­tei sale faţă de Dumnezeu. Că întotdeauna, cei ce au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia-s mereu cu cârteala pe buze.

A-ţi fi viaţa mai curată, a te elibera de păcat, o poţi face în orice vreme. Nu te opreşte nimeni, creştine, să te faci mai bun, mai curat, mai cuminte şi cu minte! Deci, nu întârzia!

„Odată oamenii I s-au plâns lui Dumnezeu că tare o duc greu cu necazurile, cu lipsurile şi cu păcatele.

- Drept aţi spus fiilor că o duceţi greu cu păcatele. Deci dacă o duceţi greu cu ele, nu le mai faceţi!”

Omul se roagă de Dumnezeu să-1 scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte întâi?
Toate necazurile noastre, noi ni le-am pricinuit cu păcatele noastre şi ele sunt urmări şi plată îndesată pentru păcate; şi asta până vom înţelege pentru ce ne vin şi ne iau de nas, ca să ne săturăm odată de ele.


Sursa:Extras din Cartea(Despre Durerile Oamenilor Pr.Arsenie Boca)

Read more...

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP