VIATA PARINTELUI CLEOPA -FAPTE SI CUVINTE DE ÎNVATATURA (partea 1)

>> 28 mai 2010

1. Părintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului, ''Împărăteasa Heruvimilor si a Serafimilor si Stăpâna noastră''. De aceea nu era zi în care să-i fi rămas necitit Acatistul Bunei Vestiri si câteva canoane din Bogorodicină.

2. Spunea Părintele Cleopa: ''Stiti voi cine-i Maica Domnului? Ea este Împărăteasa Heruvimilor, Împărăteasa a toată făptura, cămara întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, usa luminii, că lumina cea neapropiată gânditoare prin ea a venit în lume. Ea este usa vietii, că Viata Hristos prin ea a intrat în lume. Ea este poarta cea încuiată prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel''.

3. Mai spunea: ''Maica Domnului este scară către cer, pod către cer; porumbita care a încetat potopul păcatelor, precum porumbita lui Noe a adeverit încetarea potopului. Este cădelnită dumnezeiască, căci a primit focul dumnezeirii si Biserică a Preasfântului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului si Biserica Duhului Sfânt''.

4. Spunea iarăsi: ''Când vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos în brate, tu stii ce vezi acolo? Cerul si pământul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului si al pământului. Iar Maica Domnului reprezintă pământul, adică toate popoarele de pe fata pământului, că ea este din neamul nostru. Este din semintie împărătească si arhierească''.

5. Zicea bătrânul: ''Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decât umerii heruvimilor si ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine tine Fecioara Maria în brate? Voi stiti pe cine tine? Pe Cel ce a făcut cerul si pământul si toate cele văzute si nevăzute''.

6. Iarăsi spunea: ''Stiti voi cine este Maica Domnului si câtă cinste, câtă putere si câtă milă are? Este mama noastră, că are milă si de săraci si de văduve si de crestini. Pururea se roagă Mântuitorului Hristos pentru noi toti''.

7. Aproape în fiecare predică Părintele Cleopa îi întreba pe crestini: ''Aveti voi icoana Maicii Domnului în casă?'', ''Dar căndelută la icoana Maicii Domnului aveti?'' Si îi sfătuia: ''Să luati ocrotitoare si ajutătoare pe Maica Domnului, Mama noastră din cer si de pe pământ! Împărăteasa cerului si a pământului!
Dacă o veti lua pe ea ocrotitoare, citindu-i dimineata un acatist cu căndeluta aprinsă si seara un paraclis, veti avea ajutor si în timpul vietii si în clipa mortii si în ziua Judecătii... Stiti voi cât poate Maica Domnului înaintea Tronului Preasfintei Treimi? Dacă nu era ea, cred că lumea aceasta se pierdea cu mult mai devreme!''

8. Celor care dădeau slujbe la biserică, le zicea: ''Aici am pus slujbe mari, dar dacă omul acasă nu face nimic, se împlineste ceea ce zice în Sfânta Scriptură: Când unul se roagă si celălalt nu se roagă, unul zideste si celălalt strică! Atât vă dau: după rugăciunile de dimineată să cititi Acatistul Bunei Vestiri cu căndeluta aprinsă. O să vedeti că Maica Domnului este grabnic ajutătoare!''

9. Spunea ucenicul său: ''Când am venit la Părintele Cleopa, i-am spus că vreau să rămân la mănăstire. Atunci sfintia sa mi-a zis: ''Dacă esti hotărât să rabzi trei bătăi pe zi si o dată mâncare la trei zile, atunci rămâi în mănăstire!'' Aceste cuvinte m-au întărit si m-au făcut mai hotărât. Am înteles că trebuie să pun mai multă vointă si Dumnezeu îmi va ajuta''.

10. De multe ori Părintele Cleopa zicea: ''Ce suntem noi? O mână de pământ în fundul unui mormânt! Din pământ bun am fost făcuti, dar l-am spurcat si mergem în pământ si spurcăm pământul! Ce suntem noi? Întinăciune si mâncarea viermilor''.

11. Părintele Cleopa repeta mereu: ''Mâine, poimâine mă duc la Hristos! Mâine pleacă Mosul Putregai!'', ''Mâine nu veti mai vedea decât o cruce în cimitir!'', ''Mâine, poimâine, vesnica pomenire Mosului Putregai!'', ''Ia, un hârb legat cu sârmă!'', ''Mâine mă duc la fratii mei. Ei strigă la mine: ''Hai, măi frate! Lasă vorba cu oamenii!''''

12. De multe ori când cineva îi cânta ''Multi ani trăiască!'', sfintia sa îl oprea si zicea: ''Nu asa, ci: ''Vesnica pomenire, vesnica pomenire, vesnica lui pomenire!'''' Sau zicea: ''La multi ani, Mosul Putregai!''

13. Celor care spuneau că îi munceste patima desfrânării, deseori le zicea bătrânul: ''Moartea, moartea, moartea! Sicriul, lopata, hârletul, târnăcopul� Sfântul Vasile cel Mare spune: ''Când vei vedea cea mai frumoasă femeie din lume, du-te cu mintea în mormântul ei la câteva zile după ce a murit. Atâta miros greu si curgere puturoasă iese din trupul ei, încât toate closetele din lume nu miros mai rău''. Iată ce pofteai!''

14. Când voia cineva să-l fotografieze, Părintele Cleopa îi zicea: ''Caută un măgar, fă-i poză si scrie pe ea ''Cleopa''!''

15. Părintele Cleopa zicea: ''Sfântul Vasile cel Mare spunea că cea mai mare întelepciune, care îl păzeste pe om de tot păcatul si îl duce în Rai, la fericirea vesnică, este moartea. Moartea si cugetarea la moarte. Iar în minte si în inimă să avem rugăciunea ''Doamne Iisuse''!''

16. Altă dată spunea: ''Trupul acesta ne trage la pământ, asa cum zice Sfântul Ioan Damaschin: ''Pământul la pământ trage!'' Dar noi nu trebuie să-l lăsăm, nu trebuie să ne luăm după hoitul ăsta''.

17. Pe femeile care spuneau că au soti răi, Părintele Cleopa le sfătuia să nu divorteze, ci mai degrabă să se roage pentru ei: ''Nu-ti zic eu, ci Sfântul Apostol Pavel: De unde stii, femeie, că nu îti vei mântui bărbatul? Nu stii tu că se sfinteste bărbatul necredincios prin femeia credincioasă si invers?'' Si pe bărbati asemenea îi sfătuia, si multi se bucurau văzând minuni în casele lor.

18. Multi crestini astăzi se tem de farmece si de vrăji. Pe acestia Părintele Cleopa îi sfătuia: ''Nu vă temeti de vrăji! Să aveti frică de Dumnezeu si grijă să nu-L supărati cu păcatele. Si farmecele nu vor avea nici o putere! Spovediti-vă de păcate, postiti si faceti Sfântul Maslu''.

19. Celor bolnavi care veneau la el, le făcea pomelnic si le spunea: ''Cea mai mare slujbă pentru cei bolnavi este Sfântul Maslu. Dar nu foloseste, dacă omul nu este spovedit. Deci mai întâi spovediti-vă de toate păcatele si apoi faceti Sfântul Maslu cu cel putin trei preoti''.
20. Tinerilor care voiau să se căsătorească, le dădea sfaturi, îi binecuvânta, le făcea pomelnic pentru sfintele slujbe si le spunea: ''Rugati-vă la Maica Domnului cu post si metanii si cititi Acatistul Bunei Vestiri!''

21. Spunea adeseori si acest cuvânt la crestini: ''Când vedeti că s-a îmbolnăvit cineva la voi în casă: ori tată, ori mamă, ori fiu, ori fiică, oricine ar fi, nu chemati mai întâi doctorul, ci preotul ca să-l spovedească. Căci, Doamne fereste, să-l apuce moartea nespovedit si cu păcate grele. Nu mai are iertare si slujbele atunci nu îi folosesc la nimic''.

22. Când cineva se îngrijora pentru vremurile de acum si îl întreba: ''Ce o să fie, părinte?'', sfintia sa răspundea: ''Anii si vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Cum vrea Tatăl, asa face!'' Iar dacă cineva zicea: ''Afară este vreme rea'', părintele răspundea: ''Tot ce dă Domnul este bun!''

23. Călugărilor si fratilor care voiau să plece în pustie, le spunea: ''Ai 20 de ani în mănăstire la ascultările cele mai de jos? Numai atunci poti să pleci la pustie! Cine vrea să meargă la pustie, zice Sfântul Vasile cel Mare, să mai ia unul sau doi împreună cu el si să aibă experientă de ascultare si tăierea voii în mănăstire''.

24. Iarăsi zicea: ''Duhovnicul la maici să aibă vârsta de cel putin 50 de ani si 20 de ani de ascultare într-o mănăstire''.

25. Chiar si când bea apă, Părintele Cleopa cerea binecuvântare de la ucenicul său de chilie sau de la un frate, ca să ne dea nouă pildă de smerenie.

26. Uneori când se întâmpla să intre în chilie si nu putea face rugăciune că veneau crestinii în urma sfintiei sale, zicea: ''Am intrat în chilie si nu am făcut rugăciune. Am intrat ca un hot si ca un tâlhar!'' Si se scula si făcea cel putin trei închinăciuni până la pământ, zicând: ''Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Tie!'' Apoi făcea o închinăciune si la Maica Domnului.

27. Acelasi ucenic spunea: ''Când ceream binecuvântare să mănânc, îmi zicea Părintele Cleopa cuvântul acesta: ''Mănâncă, bea, dormi!'' Si îl întrebam: ''Cum vine cuvântul acesta?'' Iar el zicea: ''Mănâncă când ti-e foame, bea când ti-e sete si dormi când ti-e somn!''''

28. Sfintia sa vorbea de multe ori de neputintele si bolile sale, zicând despre el însusi: ''Mosul Putregai, 86 de ani, sase operatii, o mână ruptă, coastele rupte�'' Oricine venea la sfintia sa, punea pe ucenicul său să le spună acest cuvânt. Unii spuneau ucenicului: ''Ce ne spui tu aceasta? Noi venim la Părintele Cleopa ca la un sfânt! Ce ne însiri atâtea boli si neputinte?''

29. A întrebat odată ucenicul pe Părintele Cleopa dacă poate merge în afara mănăstirii fără rasă. Iar el a zis: ''În ziua în care mergi într-un loc si iesi din mănăstire fără rasă, să faci 1000 de metanii! Chiar dacă n-o porti pe tine, s-o ai cu tine''.

30. Ucenicul său mai spunea: ''Pe sfintia sa nu l-am văzut niciodată stând fără centură sau dezbrăcat de dulamă. Ba încă mereu avea peste dulamă o vestă sau o bundită''.

Sursa:Cartea-Viata Parintelui Cleopa - Arh. Ioanichie Balan

Read more...

Dspre Hristos

>> 26 mai 2010


Dumnezeu a creat lumea în şase zile - şi nu într-o clipeală - iar prin acest din urmă fapt,s-a făcut cunoscută şi o trăsătură remarcabilă a Creatorului, aparte de cele ce ţin de creaţie. Era un fel de a spune că Dumnezeu este îndelungrăbdător că "ştie" să îngăduie imperfecţiunea în lume. Acel "pămînt", deşi "netocmit şi gol", era totuşi simpatic [blînd] în ochii Creatorului - dincolo de perfecţiunea formală şi de plenitudinea vitală de care abia urma să se bucure.
Dumnezeu este dragoste şi Dumnezeu este Tatăl. Iată prin excelenţă raţiunile pentru care Creatorul îngăduie o creaţiune pîngărită [nereuşită] şi nu o nimiceşte, chiar dacă ea Îl refuză. Omul, părăsindu-L pe Dumnezeu, a păşit spre moarte. Iar pentru Dumnezeu aceasta nu înseamnă decît un singur lucru:
"Fie. Voi merge după el".

Să luăm aminte la cele spuse, pentru că înseamnă mult. Atunci cînd parcurgem scrierile Noului
Testament şi dăm de parabola cu oaia pierdută, să chibzuim un pic asupra motivului pentru care
păstorul pleacă în căutarea-i. La ce bun să o găsească? Oare ca să o jupoaie? Oare ca să o pedepsească exemplar, spre a tututor învăţătură, să se ştie ce este Suprema Justiţie şi cum legea se cuvine a fi împlinită? Departe acest gînd! Păstorul o face pentru altceva: o caută să-i redea siguranţa. Păstorul o vrea acolo unde nu sînt lupii răpitori.
Omul s-a îndepărtat mult de la Dumnezeu, deci Dumnezeu trebuie să vină la el. Dumnezeu trebuie să Se facă om.
Permiteţi-mi, aici, să fac o mică remarcă: în gîndirea unor Sfinţi Părinţi bizantini se poate citi
următoarea reflecţie la acest subiect. Dacă omul nu era să cadă în păcat, Dumnezeu oricum ar fi venit la el. Ceea ce avea să difere, totuşi, în cazul acesta, era Întruparea ne-dureroasă şi ne-pătimitoare. Nu se ajungea la Cruce. Doar Naştere, fără Cruce, fără Îngropare.
Dar omul a căzut. A păşit în tărîmul morţii, deci trebuie recuperat, trebuie "scos" de acolo. Şi iată
Dumnezeu se porneşte după el, îl caută pe pămînt, iar când pe vreunul nu-l găseşte, coboară chiar mai jos, în infern.
Vom reveni, pe parcurs, la aceste cugetări, şi anume: ce înseamnă plecarea lui Dumnezeu în căutarea omului, care pe drept cuvînt se cheamă Mîntuire [l.rus. "Salvare"], pentru că anume lucrarea Mîntuitorului [l.rus."Salvatorul"] şi stă în a scăpa pe "accidentat", localizîndu-l şi degajîndu-l de sub "dărîmături".
Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la Evanghelie.
Pentru început, aşi vrea să ne lămurim într-o chestiune cam încurcată azi, dar care, de fapt, este foarte simplă. Ce înseamnă a fi creştin? Nu v-aţi întrebat? E un subiect plin de confuzie. În realitate, însă, e simplu de tot: creştin se numeşte omul care Îl priveşte pe Hristos prin ochi de Apostol. Vă daţi seama, îl putem califica pe creştin ca bun, ca rău, ca deştept, ca obtuz - dar ele nu ţin decât de particular.
Pe Hristos Îl putem privi cu ochi diferiţi. E limpede că un fel de privire este a lui Iuda şi un alt fel este a Sfîntului Apostol Petru. Privirea lui Ponţiu Pilat e şi ea diferită. Irod are şi el o viziune asupra lui Hristos. Înţelegem, dar, că a fi creştin nu înseamnă să te uiţi la Hristos ca şi Pilat, ci aşa cum se uitau la El Apostolii.
O altă nedumerire apare imediat, şi anume, unde se pot găsi aceşti "ochi"? Cum putem face rost de acea privire de ucenic, de acel om care Îl vedea pe Hristos, care Îl auzea, care vieţuia împreună cu El, care Îl iubea - mai ales ca acesta din urmă, pentru că inimii care iubeşte i se descoperă lucrurile cele mai importante. Răspunsul în aparenţă e simplu: "păi, unde să fie - în Biblie, în scrierile Noului Testament, în Evanghelie!".

Sursa: Despre Hristos (diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev)

Read more...

Sfanta Treime

>> 24 mai 2010


Creştinii ortodocşi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh—Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt cosubstanţiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeaşi esenţă (gr. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp [1] în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei. Ospitalitatea lui Avraam, un arhetip vetero-testamentar al Sfintei Treimi.
Ospitalitatea lui Avraam, un arhetip vetero-testamentar al Sfintei Treimi.

Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o "mare forţă", ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credinţa Ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică "cel viu", care lucrează în creaţia Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins ("Eu sunt Cel ce sunt" - Exodul 3, 14).

Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul [2], şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.

Afirmaţia principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Sfânta Treime în lunea de după Pogorârea Duhului Sfânt. Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptãţii, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate pe toate câte le voieşte. Creeazã toate fãpturile, vãzute şi nevãzute, le ţine şi le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le conduce şi împărăţeşte peste ele în o împărăţie fără de sfârşit şi nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple şi nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ţine şi îl domină. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârşire. Ea delimiteazã toate începătoriile şi toate cetele şi stă mai presus de orice începãtorie şi ceatã, este mai presus de fiinţă, de viaţă, de cuvânt, de idee. Este însăşi lumina, însăşi bunãtatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa, pentru cã nu are existenţa sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, al raţiunii pentru cei care participă la raţiune şi pentru toţi cauza bunătăţilor.Cunoaşte toate înainte de facerea lor.

Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite, dar adoratã într-o singurã închinăciune, mărturisitã şi adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă, lucru care pare şi absurd.

Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: "Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19)

Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh.

Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, "strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui" , înţelepciunea şi puterea cea vie , Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu , nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la naşterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme şi că existenţa Fiului este posterioară existenţei Tatălui. Deoarece spunem că naşterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa şi prin puterea Lui, de la neexistenţă la existenţă; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el dupã fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el.

De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatãl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârseşte, dar nu se desăvârseşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine.

Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenãscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfînt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Aşadar, toate câte le are Fiul şi Duhul, le are de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă nu este Tatãl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există şi Fiul şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi Fiul şi Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaştere, de naştere şi de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase.

Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârşită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârşită din trei ipostase nedesăvârşite, ci o singură fiinţă, în trei ipostase desăvârşite, simplă, mai presus de desăvârşire şi mai înainte de desăvârşire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârşite este negreşit compus. Dar din ipostase desăvârşite este cu neputinţă să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârşite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârşit din ele. Piatra, lemnul şi fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârşite; dar raportate la clădirea făcutã din ele, fiecare este nedesăvârşită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.

Sursa:ro.orthodoxwiki.org

Read more...

(ISIHASMUL) RUGACIUNEA INIMII

>> 20 mai 2010


Cuvantul isihasm vine de la termenul grecesc isihia, care inseamna liniste, tacere interioara. Isihasmul este una dintre cele mai directe si pure (libera de dogmatism ori inchistari religioase) cai de a atinge iluminarea spirituala. Toti marii sfinti ortodocsi au practicat isihasmul sau cel putin au abordat tehnicile speciale de control, transcendere a mintii ori focalizare a atentiei in interior (pantece, inima etc) caci dupa cum spune Sf. Grigorie Sinaitul dar si altii "e cu neputinta sa se mantuiasca cineva fara atentie amanuntita si fara paza mintii".

Cartea de capatai a isihasmului nu este Biblia ci Filocalia - o culegere a experientelor si invataturilor spirituale relatate de mari sfinti ori discipoli ai acestora. Practica de baza a isihasmului consta din rugaciunea inimii sau a mintii. Rugaciunea inimii include mai multe etape, pana la practica ei desavarsita. Stadiul suprem al acesteia fiind realizeazarea efectiva a contopirii cu Dumnezeu; transcenderea iluziei "desertaciunii" acestei lumi si dizolvarea mintii prin identificare cu constiinta divina.

"Minte care se intoarce in ea insasi si mai presus de ea spre a se uni cu Dumnezeu"
Sf. Grigore Palama

In aceatsa ultima etapa nu se mai pot rosti cuvinte, rugaciunea dispare, si orice mijloc al acesteia ramane doar o traire pura inefabila lipsita de orice obiect intr-un profund extaz mistic "rapire extatica" care poate dura zile in sir. In acest stadium sunt revelate marile mistere, trairile coplesitoare "pe care nici un muritor nu le-ar banui". Adevarata realitate perceputa deja la o dimensiune unde timpul si spatial, forma, lumina si insasi actul intelegerii or al cunoasterii sunt transcese dupa cum spune si Sfantul Dionisie Areopagitul:

"Dumnezeirea nu este nici suflet nici minte nici parere nici ratiune, nu poate fi exprimata, nici inteleasa…nici stiinta nici adevar nici imparatie nici unitate nici bunatate nici duh nici paternitate nici filiatie, ea scapa oricarui rationament de a o numi ori cunoaste. Nu e nici intuneric, nici ratacire…despre ea nu se poate afirma ori nega nimic in mod absolut dar este totodata Cauza unica si desavarsita a tuturor fiind transcendenta, fiind libera de toate si mai presus de toate." din lucrarea Teologia Mistica

RUGACIUNEA INIMII (sau a mintii)

Aceasta cuprinde o serie de tehnici structurate pe mai multe etape echivalente nivelului de practica. Rugaciunea inimii este nestemata invataturii si meditatiei crestine. Azi din pacate, isihasmul se mai practica in putine locuri pe glob. Rugaciunea inimii este mult superioara rugaciunii obisnuite caci ea sporeste necontenit puterea de concentrare si creste profunzimea perceptiei si aduce linistea sufletului, o stare permanenta de beatitudine pentru cel care se roaga.
Rugaciune inimii:

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul(a)."

Treptele rugaciunii inimii

Acestea difera. Dupa unii parinti sunt 8, dupa altii doar 3 sau 5, dar o varianta generala dupa Filocalia ar fi aceasta:
1) Rugaciunea mintii: - primul stadium al rostirii in care mintea repeat neincetat: "Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul(a)." Aici intreaga atentie este focalizata pe aceasta rostire, astfel gandurile razlete inceteaza sa mai sustraga fiinta. Mintea atunci este automat orientata in interior
2) Rugaciune mintii in inima: - "Aici mintea in timpul rugaciunii petrece fara iesire in interiorul inimii. Aici se afla toata esenta lucrarii" (Parintele Cleopa in "Ne vorbeste Parintele Cleopa" vol. 12.) Aici atentia este directionata in inima, lucru ce in unele cazuri se intampla spontan sau se intampla firesc, de la sine. "Dupa o bucata de vreme am simtit ca rugaciunea se coborase, asa zicand de la sine de pe buze in inima". (Pelerinul Rus) Devenim constienti de natura noastra, de gandurile, de emotile noastre pe care acum le percepem, le analizam - introspectie. Apare o stare de calm profund, siguranta incepand sa creasca focalizarea si forta interioara.
3) Rugaciunea neincetata sau cea care se misca de la sine: - "Inima cu fiecare zvacnitura repeta singura cuvintele rugaciunii…inceta-i sa mai pronunt rugaciunea si nu mai faceam altceva decat sa ascult cu bagare de seama ce spunea inima. Ochii (viziunea interioara) mi se scufunda inlauntrul ei si aparu un sentiment intens de fericire. (pentru o mai buna intelegere am redat relatarea experientei Pelerinului Rus). In acest stadiu apare asanumita dulceata duhovniceasca, o forma permanenta de beatitudine. Rugaciunea devine aici neincetata in sensul ca acea stare beatifica din inima devine continua "ca o curgere" chiar si in timpul desfasurarii actiunii zilnice, chiar si cand vorbim sau dormim "Eu dorm, dar inima-mi vegheaza" (Cantarea Cantarilor cap 5.2).
4) Rugaciunea curata: - Aici "rugaciunea da nastere unei contemplatii…cel care traieste o astfel de contemplatie cunoaste o stare de extaz si devine asemenea unui trup parasit de suflet" (Sf. Isaac Sirul). In acest extaz, in care mintea nu mai poate misca ramane doar constiinta care contempla. Aici apare din inima "o lumina ce straluceste ca soarele ce izvoraste din adancul inimii" (evident este o perceptie a viziunii interioare).
5) Rugaciunea, vederea duhovniceasca (dupa Sf. Isaac Sirul) sau rugaciunea fara de rugaciune: - "De indata ce mintea a trecut dincolo de rugaciunea curata nu mai exista nici simtiri, nici lacrimi, nici stapanire, nici libertate, nici smerenie, nici…nici…nici lumea asta sau cealalta. Asadar nu exista rugaciune dincolo de rugaciunea curata…Trecand dincolo de marginile ei intram in starea de extaz si nu mai suntem in rugaciune. Aceasta este viziunea" (Sf. Isaac Sirul)





Read more...

Ierarhiile Ceresti

>> 17 mai 2010



Chiar daca puterm vorbi direct cu Dumnezeu prin rugaciune, El ajunge la noi printr-o varietate de ingeri, care au fiecare atributii distincte. Exista noua tipuri de ingeri in trei grupe majore, cunoscute sub numele de ceruri. Indiferent de locul lor din ierarhie, ingerii sunt ca si noi, indivizi.

Spre deosebire de noi, pentru ca sunt in masura sa vada dincolo de o cronologie muritoare, ei sunt extrem de rabdatori si iertatori. Sunt la curent cu obiectivele vietii noastre personale si sunt desemnati sa ne ajute, dar niciodata nu vor interveni peste liberul-arbitru. Entitatile primului cer emana in univers vibratii sau valuri de dragoste devotata.


1. Serafimii

Sunt ingerii care sunt cel mai aproape de Dumnezeu. Ii inconjara tronul si emit o lumina intensa fierbinte, reprezentand dragostea Lui. Serafimii sunt considerati „serpi de foc", si nici macar celelalte fiinte divine nu se pot uita la ei. Exista doar patru serafimi si fiecare are patru fete si sase aripi. Cand vin pe Pamant, renunta la aspectul lor de sarpe, preferand o intruchipare umana inalta si subtire.



2. Heruvimii

Acesti ingeri sunt detinatorii evidentei ceresti si ai cunoasterii lui Dumnezeu. Sunt trimisi pe Pamant cu sarcini mari, cum ar fi expulzarea oamenilor din Gradina Edenului. Arta antica descrie heruvimii ca avand un aspect de sfinx, cu aripi si cu chipuri umane, si nu copii dolofani cu aripi, cum apar acum pe felicitari si carti postale. Ophaniel, Rikbiel si Zophiel sunt heruvimi, asa cum a fost Satana inainte de cadere.


3. Tronurile

Infatisarea Tronurilor e poate cea mai bizara din primul grup. Se spune ca arata ca niste roti mari stralucitoare, acoperite cu multi ochi. Ii servesc lui Dumnezeu drept car si Ii distribuie judecata, in scopul de a-I indeplini dorintele pentru noi. Ingerii din al doilea cer pot exista intr-o stare de tranzitie intre lumea celesta si cea umana. Tronurile sunt considerate guvernatori ceresti , care incearca sa gaseasca un echilibru intre materia si spirit, intre bine si rau.


4. Domniile

Ganditi-va la Domniica la managementul de mijloc. Ei primesc ordine de la Serafimi si Heruvimi, apoi impart atributiile ingerilor-lucratori . Scopul lor principal este de a se asigura ca Universul isi pastreaza ordinea prin trimiterea puterii pe Pamant, pe care o primesc sefii de guvern si alte autoritati. Zadkiel este seful acestui ordin.


5. Virtutile

Avand forma unor scantei de lumina, Virtutile sunt responsabile cu mentinerea lumii naturale si ii inspira pe oameni in domenii cum ar fi stiinta. Primesc ordine de la ingerii de mai sus si le transforma in miracole pentru cei care merita. Cand ni se arata in forma lor pamanteasca, ele sunt muzicieni, artisti, vindecatori, dar si oameni de stiinta care lucreaza cu puterea dragostei si a fizicii. Cei doi ingeri care s-au aratat la inaltarea lui Iisus se crede ca au fost Virtuti.


6. Stapanii

In forma lor cereasca, Stapanii apar ca fumuri viu colorate, dar neclare. Stapanii sunt agenti de frontiera intre Cer si Pamant. Ei sunt ingerii nasterii si ai mortii. Unii cred ca ei se afla si in fruntea demonilor care doresc sa distruga lumea, in timp ce altii, mai ales Sf. Paul, credeau ca Stapanii in sine erau cei rai. In orice caz, ei sunt un grup de experti care servesc drept consilieri in materie de religie, teologie si de ideologie.


7. Intaietorii

Aceste fiinte angelice au forma unor raze de lumina. Intaietorii supravegheaza totul. Ei ghideaza intreaga lume - natiuni, orase si alte localitati. Mai mult, sunt responsabili cu religia si politica. Ca si cum n-ar avea destule sarcini, sunt de asemena responsabili cu gestionarea actelor ingerilor din subordinea lor.


8. Arhanghelii

Acestia, impreuna cu ingerii, sunt protectorii oamenilor si ai tuturor lucrurilor fizice. Dar nu-i chemati sa va ajute personal; Arhangheli raspund cel mai bine cand vine vorba de treburi care implica intreaga omenire. Ei sunt primul ordin de ingeri care apar numai in forma umana. Ca atare, functioneaza printre noi sub forma de exploratori, filozofi si lideri ai drepturilor omului. Acest ordin este cel mai cunoscut datorita mentionarii in Biblie al numelor Mihai, Gabriel, si Rafael.


9. Ingerii

Ingerii sunt adevaratii intermediari intre Dumnezeu si oameni. Ingerii nu vegheaza peste natiuni; ei au grija de gospodarii si de oamenii care cred in Dumnezeu si ii apara de demoni. Ei hranesc, consiliaza si vindeca. Fiecare are un inger al lui, cunoscut ca „ingerul pazitor", si este alaturi de noi zi de zi.

Îngerii sunt entităţi pur spirituale create de Dumnezeu la începutul timpului.

Îngerii vin înconjuraţi de căldură, lumină şi culori minunate şi cu un sentiment de glorie. Când îi percepi, simţi căldură sufletească şi o iubire nesfârşită. Ei ne iubesc cu mult peste ceea ce ne închipuim noi.

Îngerii au trei funcţii principale: să-l adore pe Dumnezeu, să acţioneze ca o legătura între cer şi pământ şi să ne vegheze pe noi oamenii.

Ne putem raporta la îngeri ca la fiinţe de lumină divină, deoarece ei prezintă toate proprietăţile luminii. Lumina este foarte rapidă, poate călători la distanţe foarte mari cât ai clipi din ochi.

Aşa cum lumina risipeşte întunericul şi îngerii pot risipi întunericul din viaţa şi din mintea noastră. Cuvântul înger are conotaţie clară de mesager. Dar misiunea lor este ceva mai mult decât a fi simpli mesageri. Îngerii sunt acele aspecte ale Logosului Divin care constituie o punte de legătură între umanitate şi Sursa însăşi. Această punte este structurată din grade diferite de lumină sau conştiinţă – diferitele ierarhii angelice. Cel mai aproape de umanitate este ordinul îngerilor.

Cele trei ierarhii cereşti sunt organizate în Cerul Formator, care se raportează la viaţa noastră materială, cea de zi cu zi, Cerul Creaţiei, care veghează asupra relaţiilor dintre oameni şi a problemele lor, precum şi modul în care oamenii se comportă cu apropiaţii lor şi Cerul Paradisului, care ne arată cum putem participa şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, la evoluţia spirituală a universului.

Fiecare nivel al cerurilor are trei tipuri de îngeri. Cerul Formator manifestă iubirea şi protecţia Arhanghelilor. Tot pe acest tărâm sălăşluiesc şi Îngerii noştri Păzitori şi Întâietorii care domnesc asupra anumitor zone geografice.

Cerul Creaţiei manifestă blândeţea şi compasiunea Domniilor, Virtuţilor şi Stăpânirilor. Aceştia sunt îngerii care influenţează în mod direct natura spirituală a relaţiilor umane. Ei sunt dătători de pace, linişte şi armonie. Ne ajută să fim înţelegători şi plini de compasiune şi să avem puterea de a găsi iertarea în inimile noastre.

Cerul Paradisului manifestă gloria şi energiile pline de forţă ale Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Aceştia sunt îngeri ai iubirii, ai înţelepciunii şi ai gloriei.

Fiecare ierarhie cerească este definită de gradul de iubire şi conştientizare din fiecare Cer. Aşa cum noi evoluăm spiritual, tot aşa şi îngerii evoluează de la un nivel la altul, amplificându-şi iubirea şi cunoaşterea.

Dionisie Areopagitul este cea mai mare autoritate în domeniul angelologiei creştine. Opera sa include mai multe cărţi legate de lumea îngerilor, dintre care enumerăm următoarele lucrări: „lerarhia celestă“, „lerarhia eclesiastică“, „Numele divine“ şi „Epistolă“.

Considerată poate cea preţioasă mărturie a misticismului occidental şi a creştinismului timpuriu, „lerarhia celestă“ este cel mai celebru text al angelologiei creştine.

În „Ierarhia celestă“, regăsim foarte multe referiri în legătură cu „beatificele ierarhii angelice prin care Tatăl Ceresc a manifestat plin de generozitate lumina Sa şi cu ajutorul cărora noi putem să ne elevăm fiinţa până la splendoarea Sa absolută“.

Acest text reuneşte şi codifică înţelepciunea milenară transmisă de-a lungul secolelor de oamenii care au atins cele mai înalte trepte ale desăvârşirii spirituale.

În această lucrare Areopagitul spune că ierarhiile angelice cereşti participă la guvernarea întregii creaţii şi sunt mult mai apropiate de Principiul Divin, reflectând într-o proporţie mult mai mare voinţa divină, decât se produce aceasta în cazul oamenilor: „iluminările Principiului Divin se împlinesc mai întâi în ei şi apoi prin ei ni se transmit nouă, oamenilor, revelaţiile superioare.“

Despre ierarhiile cereşti propriu-zise, Dionisie revelează că ele sunt în număr de nouă, la rândul lor subîmpărţite în trei ordine majore, numite şi triade: prima se află cel mai aproape de Dumnezeu şi cuprinde Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, cei „cu mulţi ochi şi multe aripi“.

Al doilea ordin este format din Domnii, Virtuţi (sau Puteri) şi Stăpâniri, iar cel de-al treilea ordin este format din Întâietori, Arhangheli şi Îngeri (păzitori).

Rezumând îndatoririle şi rolul ierarhiilor cereşti, Dionisie Areopagitul afirmă că: „Inteligenţele cereşti sunt toate revelatoare şi mesagere a ceea ce le precede în ierarhie. Cele mai elevate sunt animate direct de Dumnezeu, în timp ce celelalte, fiecare după forţele lor, sunt sub tutela spiritelor animate direct de Dumnezeu.

Armonia suverană a tuturor lucrurilor a prevăzut, în dorinţa sa de a ajuta fiinţele să se eleveze şi să se desăvârşească, dispunerea fiecărei fiinţe raţionale şi inteligente în cadrul unei ierarhii a ordinii sacre. […]

După părerea mea, mai este un lucru care merită o reflexive profundă: tradiţia Loghia-ei spune despre îngeri că sunt «mii de milioane » şi «zece mii de miriade», repetând şi multiplicând pentru aceasta numerele cele mai mari pe care noi le folosim, cu intenţia clară de a revela că numărul fiinţelor cereşti este incalculabil.

Şi chiar mai multe sunt ferici-rile manifestate de aceste Inteligenţe supraomeneşti, având o înţelegere mult superioară capacităţii noastre. Ele ar putea fi percepute de mintea noastră ştiind că posedă o cunoaştere cerească, supraomenească, dăruită lor de Principiul Divin omniscient, Izvor al Înţelepciunii, Principiu Suveran, Cauză Creatoare, Putere care cuprinde şi îmbrăţişează toate fiinţele, Dumnezeu Tatăl.“

Sursa:www.misterele.ingerilor.ro

Read more...

Iubirea de Dumnezeu

>> 13 mai 2010


Dragostea este un adanc al iluminarii – Sfantul Ioan Scararul



Iubirea este, dupa calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, e o betie a sufletului; dupa efectul ei, este izvor de credinta, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei – Sfantul Ioan Scararul

De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii, cei dintai strabatand toata lumea intru osteneala si osardie, ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul

“Dumnezeu este iubire” iar acela care incearca sa-l defineasca este un orb care incearca sa masoare nisipul de pe fundul marii – Sfantul Ioan Scararul

Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor, care nu-si intrerupe niciodata curgerea. Caci insusi El este izvorul iubirii si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata. Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de e materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu, incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu. - Sfantul Isaac Sirul

Iubirea face sufletul extatic. De aceea, inima celui care o simte nu mai poate sa se desparta de ea, ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt fata omului devine aprinsa, plina de farmec, trupul lui se incalzeste, frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic. Puterea care strange mintea fuge de la el, iesindu-si oarecum din sine.

Moartea infricosata o socoteste bucurie si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti… Cunostinta si vederea lui cea naturala au disparut si nu mai simte miscarea lui, care se misca printre lucruri si chiar daca face ceva nu simte ca unul ce are mintea plutind in contemplatie si cugetarea lui intr-o vorbire continua cu cineva - Sfantul Isaac Sirul.

In masura in care avem dragostea, in aceeasi masura posedam si teama. Cine insa nu are teama, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul Cel care iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe fratele sau – Sfantul Ioan Scararul

O mama nu are atata afectiune fata de pruncul caruia ii da pieptul ei sa-l suga, pe cat are pururea fiul dragostei fata de Domnul sau – Sfantul Ioan Scararul

Cel care iubeste cu adevarat are mereu inaintea ochilor mintii chipul celui indragit si cu atata placere il priveste inlauntrul gandului sau, incat si noaptea in vis nu-si poate stapani elanul care-l atrage spre cel dorit. Ranindu-se cu aceasta dragoste, cineva spunea urmatoarele cuvinte: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza” – Sfantul Ioan Scararul

Fericit este cel ce are o asa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun indragostit de iubita sa – Sfantul Ioan Scararul Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios si vremelnic. –

Sfantul Maxim Marturisitorul Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului, datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea e nascuta din nepatimire; nepatimirea de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare. Infranarea, la randul ei, e nascuta de frica de Dumnezeu, in sfarsit frica din credinta in Domnul. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Suflet desavarsit e acela a carui putere patimitoare inclina cu totul spre Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul Daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela se grabeste sa faca cele placute ale Lui – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce are mintea pironita in dragostea de Dumnezeu dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu. - Diadoh al Foticeei Cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa, iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. – Diadoh al Foticeei Inca nu a dobandit dragostea desavarsita cel ce nu dispretuieste slava si ocara, bogatia si saracia, placerea si intristarea. –

Sfantul Maxim Marturisitorul De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin insasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El consta in a pretui pe El mai mult decat lumea si sufletul mai mult decat trupul – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea catre Dumnezeu indupleca pe cel ce se impartaseste de ea sa dispretuiasca toata placerea trecatoare si toata osteneala si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Pentru aceste cinci pricini se opreste sufletul de la pacate: sau pentru frica oamenilor, sau pentru frica judecatii, sau pentru rasplata viitoare, sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau in sfarsit pentru mustrarea constiintei. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea, eliberarea de patimi si infierea noastra de catre Dumnezeu nu se deosebesc intre dansele decat dupa nume. Precum lumina, focul si flacara se unesc intr-o singura lucrare, acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre acestea – Sfantul Ioan Scararul

Cand mintea se goleste de patimi si se lumineaza prin contemplarea fapturilor atunci poate sa ajunga si in Dumnezeu sa se roage cum trebuie – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea e din rugaciune – Sfantul Isaac Sirul Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste cu adevarat pe Dumnezeu acela se si roaga cu totul neimprastiat. Si cel ce se roaga cu totul neimprastiat, acela iubeste pe Dumnezeu cu adevarat. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce a putut dobandi dragostea desavarsita si si-a intocmit viata potrivit cu aceasta, acela zice “Doamne Iisuse…” in Duhul Sfant – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce a dobandit dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat, “Dumnezeu iubire este”; a Lui este slava in veci. Amin. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Din Filocalii.

Read more...

Sfantul Simon Zilotul

>> 10 mai 2010

Sfantul Apostol Simon Zilotul este acela care a urmat lui Hristos dupa savarsirea minunii de la Nunta din Cana Galileii. Sfantul Simon, numit si Natanael, este tanarul mire din Cana, care si-a lasat casa, parintii si mireasa pentru Mirele cel ceresc.

Acest sfant Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Cand Simon a avut nunta cea legiuita, a fost chemat si Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungandu-le vinul, Domnul a prefacut apa in vin. Mirele, vazand o minune ca aceea, indata a crezut ca Domnul este adevaratul Dumnezeu si, lasindu-si nunta si casa, i-a urmat Lui cu osardie, pentru care s-a numit "Zilotul", adica ravnitor.

Odata cu Pogorarea Duhului Sfant, mirele cel din Cana a inceput a propovadui si el, alaturi de Apostoli, Evanghelia in toata lumea. El a propovaduit in Mauritania, Africa si Britania, unde si-a dat si sufletul sau, fiind rastignit si ingropat.

Tot astazi, facem pomenirea:
Sfintilor Mucenici Alfiu, Filadelf si Ciprian;
Sfantului Isihie Marturisitorul;
Sfantului Cuvios Lavrentie.

Maine, facem pomenirea Sfantului Mucenic Mochie.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Read more...

VEDEREA PACATULUI MEU

>> 7 mai 2010

Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima. Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresalele insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul. Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea - deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.
Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor omenesti.
Chemand in ajutor mila si puterea lui Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine. Vad ca, “faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste mine. Inmultitu-s-au mai mult decat parul capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei a emenea stari de pacatosenie? “Ajunsu-m-au faradelegile mele de nu mai pot sa vad; inima ea m-a parasit” (Psalmul 39, 13). Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti. Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu. Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu se scufunde intr-o adanca tristete: “Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelisti, “parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari”, adica lucrarea mea s-a umplut de poticneli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; “inmultitu-s-au si au putrezit ranile mele din pricina nebuniei mele”, adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare de seama; “nu este vindecare in trupul meu , adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, “lovita si molipsita de pacat” (Psalmul 37,11). Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui Dumnezeu. Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi spune.
El se apropie de mine ca un hot; fata lui este acoperita; “cuvintele lui sunt mai alunecoase ca untdelemnul” (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune faradelegi, otrava este in gura lui; limba lui este un ac purtator de moarte. “Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor. Pentru ce iti este oprita placerea? Indulceste-te, ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune calcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfant. N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai mica atentie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un fur si un ucigas. Dar nu tiu ce neputinta neinteleasa, o neputinta a vointei, ma biruie. Caci iau aminte la vorbele pacatului, la fructul oprit. In zadar constiinta imi aminteste ca gustarea din acest rod este totodata si gustarea mortii. Daca fructul oprit nu se afla inaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugraveste pe neasteptate in inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata. Simtirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei desfranate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneste intr-insul; este impodobit cu o imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea ei purtatoare de moarte este acoperita cu grija. Cand din pricina absentei obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup, atunci cauta ca aceste jertfe sa fie aduse de inima.
Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacatos prin simtirea inimii si prin simtirea trup ului, lucreaza prin simtirile trupesti, lucreaza prin inchipuire.
La ce incheiere ma aduce o asemenea privire aruncata asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata fiinta mea, traieste o vatamare pacatoasa, care consimte si ajuta pacatului ce napadeste asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu grele lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o rezistenta. Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus stramosilor mei sa guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, - urmasului lor - neincetat aceeasi propunere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma prinda si pe mine, urmasul lor. Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 - 24). Eu m-am nascut in aceasta tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sadit in inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau, este o ciocnire a nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnicelor chinuri din iad. Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre rau; ma unesc cu propunerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se propune inselarea, ca mi se pregateste uciderea. Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.
Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos calc neincetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.
Uneori sufletul mi se tulbura de manie si de trea de minte a raului! In inchipuirea mea sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste gramezi risipite de aur. In urma lor se deseneaza palate marete, gradini, toate obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care omul iubitor de pacat se inchina acestui idol, ce nu este decat un mijloc de infaptuire a tuturor dorintelor putrede.
Cateodata sunt amagit de cinste si putere. Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma pun la conducerea oamenilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lucruri pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Altadata, pare chiar in chip vadit, imi stau in fata mea mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros in acelasi timp, de inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept, sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca dreptatea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar vrea sa si le atraga spre sine! Patimile se cearta intre ele spunand una alteia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma intarata, ma nelinistesc. Peste mintea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intunecime; pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire. Oare mintea isi va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca unul ce este facut pentru vesnicie ,si este capabil de dorinte ,si miscari dumnezeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti nu sunt decat neputinta lui, introduse intr-insul prin cadere. Diferitele parti care alcatuiesc fiinta mea mintea, inima si trupul - sunt ciopartite, dezbinate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci lucreaza in intelegere cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui Dumnezeu. Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. Dar eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit prin moarte de suflet. Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petrecut intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi simtit moartea mea, m-as fi ingrijit de inviere!
Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii. Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el. Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: “vederea pacatului sau”. Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau!
Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului Adam! O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfanta Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului nostru prin post , rugaciune si ingenunchere. Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale. Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de mantuire.
Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti , sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de sine.
Intelege si simte, ca tu esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul. Preda-te prin urmare fara sa mai stai pe ganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui. Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate. Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine. Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednic de Dumnezeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul , acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55). Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recunoasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu “Vorbeste, Doamne, ca robul Tau Te asculta”.
Cea mai inalta lucrare a mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o simplitate si credinta de copil. Dar noi ne-am facut atat de complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim lepadarea de sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un indrumator, care ar putea sa ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din parerea de sine spre o credinta larga si simpla. Din aceasta cauza se intampla ca, pe terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa prapastie a pierzarii. Tanarul prooroc Samuil L-a auzit pe Domnul care 1-a chemat si nu s-a socotit vrednic de vorbirea cu Domnul, ci a stat inaintea batranului sau indrumator, cerand de la el indrumari pentru purtarea sa. A auzit Samuil a doua oara acelasi glas care il chema si din nou a stat inaintea indrumatorului sau. Povatuitorul a inteles ca glasul care il chema era glasul lui Dumnezeu. Si atunci i-a poruncit tanarului, cand va auzi o asemenea chemare sa-I raspunda Celui care ii vorbeste: “Graieste, Doamne, caci robul Tau Te asculta.” Acelasi lucru indrazneste sa-I spuna un inchipuit, iubitor de placeri si misel, care nu este chemat de nimeni, care este imbatat de o parere de slava desarta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri prin care isi linguseste vicleana sa inima, prin care se inseala pe sine si pe urmasii sai usuratici. Fiule al Bisericii Ortodoxe’ de Rasarit, care este una Sfanta si Adevarata, in nevointele tale nevazute, sa te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale, caci ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit printr-o vadita lucrare a Sfantului Duh sa nu primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas, de oriunde s-ar auzi, in afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind un aratat prilej de inselare (Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul, Despre inselare, s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie Xantopolis cap. 73). Pazeste-ti mintea de vedenii, alunga toate inchipuirile si parerile ce se apropie de ea, prin care caderea in inselarea diavoleasca ia locul adevarului. Infasurat cu pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate curati pacatele tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va veni, te va povatui spre “toata dreptatea” (Ioan 16, 3).
Simtamantul plansului si al pocaintei pentru pacate este singurul care e de mare nevoie sufletului, care s-a apropiat de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la E1 iertarea pacatelor sale. Aceasta este partea cea mai buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu se mai ia de la tine! Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor desarte, mincinoase, silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de sine. “Daca unii Parinti, spune prea cuviosul Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este curatenia sufleteasca, ce este sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea duhovniceasca, asta nu inseamna ca ei au scris-o pentru ca noi sa le cautam inainte de vreme si cu asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip vazut» (Luca 17,20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au dobandit mandria si caderea… Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu asteptare este respinsa de Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn de dragoste pentru Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletului (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55) “Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in smerenie.” (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 36). Toti inselatii de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor este cuprins de mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care s-au infatisat in chipul ingerilor si le-au urmat; altora li se aratau demonii in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea lor, lucru prin care ii ducea la inaltarea mintii; unii isi atatau imaginatia, isi infierbantau sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea diavolilor, intr-o desavarsita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile lepadate.
Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine insuti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci defaimarea de sine. In starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare. Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici pe pamant rasplata lor care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in vesnicie. “Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4), vorbeste despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari: “Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu.” (Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa cu(osandirea de sine, se ocupa cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, 1-a marturisit in auzul lumii intregi. Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit si indeosebi vietuitorii pustiei atingeau inaltimile starilor duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei numai intr-una singura, in pocainta. Pocainta cuprindea toata viata lor, toata activitatea lor, ea era urmarea vederii pacatului lor. Un oarecare mare Parinte a fost intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui calugar singuratic? Si el i-a raspuns: “Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai intrebi care trebuie sa-ti fie lucrarea?!” (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 ) Plansul este lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie lucrarea lui, din clipa inceperii nevointei si pana la savarsirea nevointei! Vederea pacatului nostru si pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu tre s arsit pe pamant. Prin vederea pacatului, se trezeste pocainta; prin pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta omeneasca, pe care mai inainte din pricina intunecarii sale el nu le zarea deloc. Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem gresalele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine. Daruieste-ne, noua, celor care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost deja spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie spalate de apele lacrimilor. Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu. Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii. Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti.
AMIN!

Sursa:PRAVILA DE RUGACIUNE, VEDEREA PACATULUI MEU (Tiparita cu binecuvantarea Preasfintitului CALINIC Episcopul Argesului)

Read more...

DESPRE OBIECTE SFINTITE

>> 5 mai 2010




(Aghiasma, anafura si uleiul sfintit)

Pacatul lui Adam a avut repercursiuni asupra intregii creatii. Totul s-a alterat. Nu s-a stricat definitiv, dar asa cum marturisesc Sfintii Parinti, s-a alterat. Odata cu venirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos pe pamant impreuna cu Legea si Harul Sau, omul cu intreaga creatie au posibilitatea de a se curata, de a se igieniza, de a reveni la starea initiala paradisiaca. Bisericii si slujitorilor sai li s-au dat puteri foarte mari in acest sens de a sfinti si tuturor credinciosilor de a se impartasi de ele. Biserica Ortodoxa detine cele sapte Taine prin care Harul lui Dumnezeu lucreaza spre sfintirea omului. Insa pe langa cele sapte Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Impartasania, Maslul, Cununia si Hirotonia) mai exista si alte slujbe de sfintire a omului si a diferitelor obiecte sau lucruri, numite, ierurgii. De aceste sfinte slujbe poate beneficia orice crestin ortodox. Si ele sunt foarte necesare pentru intarirea credintei si pentru simtirea Harului Duhului Sfant.

Lucrurile sfintite de care trebuie sa se foloseasca si sa se impartaseasca fiecare credincios sunt urmatoarele:

a) AGHIASMA (apa sfintita);

b) ANAFURA (paine sfintita);

c) ULEI SFINTIT (de la Sf. Maslu sau de la Litie);

d) ICOANE, CRUCI, TROITE de asemenea toate aceste obiecte sfintite au un mare rol in sfintirea omului si a locului in care sta omul). Toate aceste sfintiri se fac de catre preot cu harul care este in el prin invocarea Duhului Sfant ca sa vina si sa sfinteasca acele lucruri sau obiecte.


Duhul Sfant este a treia persoana a Sfintei Treimi care sfinteste totul in Biserica, in creatie, in familie, in persoana umana, atunci cand este chemat (invocat) din toata inima. Duhul Sfant este prin excelenta SFINTITORUL cel care sfinteste totul si toate.

Personal fiecarui credincios ii recomand ca sa aiba in casa sa o camera sau un colt intr-o camera unde sa aiba toate aceste lucruri sfintite: icoane, cruci, aghiasma, anafura, ulei sfintit, si sa se impartaseasca de ele cu evlavie si cu curatenie. Oamenii maturi sa le consume numai atunci cand sunt curati, iar copiii in fiecare dimineata dupa ce s-au spalat pe fata si inainte de a manca.


a) AGHIASMA (apa sfintita)

Aghiasma este de doua feluri: aghiasma mare si aghiasma mica. Ambele feluri de aghiasma este recomandabil sa le avem in sticle diferite cu etichete pe ele pentru a nu fi confundate.

AGHIASMA MARE se face numai o singura data pe an la Boboteaza. Se consuma 7 zile de pe 6 pana pe 13 ianuarie, in fiecare zi dimineata pe nemancate. Dupa aceea in tot cursul anului se foloseste numai daca s-a postit (nu s-a mancat nimic) pana la orele 16, 17 dupa-amiaza, de obicei cand se tine post negru vinerea sau cand socoteste fiecare personal

Cu aceasta aghiasma mare se poate stropi prin casa, prin gospodarie, prin masina, la birou, etc, avand puteri foarte mari de alungare a diavolului.

AGHIASMA MICA se face in fiecare zi cu exceptia intervalului de timp 6-12 ianuarie, cand se face aghiasma mare.

Aghiasma mica de asemenea, se tine intr-o sticla la un loc curat si se ia in fiecare dimineata pe nemancate, daca nu am consumat nimic dupa orele 24 de la miezul noptii.

Se mai poate stropi cu ea prin casa, hainele, masina, gospodaria, biroul, etc. Odata sfintita, aghiasma detine energia Harului Duhului Sfant. Deci nu este numai o apa simpla ci are o incarcatura spirituala deosebita. Din cauza aceasta cel ce o ia cu evlavie si se impartaseste de ea, se impartaseste de Harul Duhului Sfant. Aghiasma curata, lumineaza si intareste sufletul omului. De foarte multe ori are puteri miraculoase asupra celui ce o ia cu multa credinta si izgoneste diavolii.

b) ANAFURA (painea sfintita)

Un alt element sfintitor de care ne putem impartasi zilnic este sfanta anafura, acea paine sfintita in timpul Sfintei Liturghii care s-a atins de Sfanta impartasanie de catre preot in timpul Axionului. Ea are puteri harice deosebite, deoarece a fost atinsa de Trupul si Sangele Domnului. Aceasta anafura se ia de catre credincios duminica cand merge la biserica intr-o hartie curata sau intr-un vas, se usuca pentru a evita riscul sa nu se mucezeasca si dupa aceea a se strice. Pentru ca a fost atinsa de Sfanta Impartasanie se consuma dimineata inainte de aghiasma. Deci randuiala este in felul urmator: in fiecare zi crestinul ia o mica bucatica de anafura dupa aceea cateva inghitituri de aghiasma (de preferat de trei ori in numele Sfintei Treimi), iar dupa ce a consumat acestea se unge cu ulei sfintit pe frunte, facand semnul sfintei cruci cu un betisor.

Dupa ce s-a impacat cu Dumnezeu prin cateva rugaciuni ce le-a facut in gand, si s-a impartasit de Harul Duhului Sfant prin aceste elemente sfintite, in sfarsit isi ia crucea zilei ce a venit de dimineata cu binecuvantarea lui Dumnezeu si astfel mult spor va avea si va fi ferit de multe curse ale celui viclean in acea zi.


c) ULEIUL SFINTIT

Dupa cum aminteam mai sus, un alt element sfintit de care ne mai putem impartasi zilnic este uleiul sfintit sau mirul cum i se mai spune, nefacand confuzia cu Sfantul si Marele Mir cel cu care suntem unsi numai odata in viata la Botez. Uleiul sfintit este de doua feluri: cel care se face la Sf. Maslu si cel care se face la Litie, atunci cand serbam un sfant mai mare cu cruce rosie in calendar.

Uleiul de la Taina Sf. Maslu are mare putere sfintitoare si tamaduitoare asupra omului care-l ia cu credinta.

Acest ulei nu se resfinteste ci se pune intr-o sticla cu uleiuri de la cat mai multe Sf. masluri (7-9-12 sau chiar 40 de Sf. Masluri). Deci nu se mai aduce inca o data acelasi ulei care s-a sfintit la biserica. De asemenea acest ulei nu se pune la candela si nu se da la animale. Este o greseala daca se face acest lucru. El se sfinteste pentru oameni si oamenii trebuie sa-l foloseasca. Candela nu are nevoie de uleiul sfintit pentru oameni ci are nevoie de ulei simplu care se sfinteste arzand acolo; iar pentru animale nici nu mai vorbim. Este chiar o profanare cand se face asa. Spun acest lucru deoarece sunt fel de fel de zvonuri care mai de care mai colorate.

Cu uleiul de la Litie de asemenea se miruieste pe frunte cu el. Uleiul de la Sf. Maslu se mai poate administra in felul urmator mai ales pentru cei bolnavi: oricine se poate unge pe frunte cu el facand semnul sfintei cruci cu degetul sau cu un betisor. Se mai poate unge rana celui bolnav, tot asa facand semnul sfintei cruci pe ea. Se mai pot lua dimineata pe nemancate cateva picaturi, inghitite sau puse pe o bucatica de anafura. Iarasi se mai poate administra la cel bolnav sau la cel cu duhuri necurate in mancare. Se, pun in farfuria celui care mananca cateva picaturi, iar dupa ce mananca se spala farfuria singura si se arunca apa la o floare sau la un loc curat din gradina.

Nu se arunca la chiuveta, la canalizare sau la animale.

Mai exista in Biserica ortodoxa inca doua feluri de ulei sfintit, unul este cel care se face la botez si se pune in apa din cristelnita si se unge copilul cu el la toate incheieturile, iar cel de-al doilea fel de ulei sfintit este cel de la sfintirea casei, cand se ung toti peretii casei la toate punctele cardinale avand semnificatie biblica de binecuvantare a casei unde locuim. Pentru animale exista rugaciuni de sfintire a cerealelor sau a sarii, care se da animalelor, spre alungarea duhurilor necurate, care se incuibeaza in gospodarii din cauza raufacatorilor care trimit duhuri rele inclusiv asupra animalelor. Deci este exclusa folosirea uleiului sau a fainii de la Taina Sfantului Maslu pentru animale.

Atat cu uleiul sfintit de la Sf. Maslu care este pus intr-o sticla separat cat si cu uleiul de la Litie, crestinul se poate mirui pe frunte in semnul sfintei cruci in fiecare zi sau se poate administra intern.

De asemenea, noi crestinii ortodocsi ne mai putem impartasi de uleiuri sfintite direct de la Harul lui Dumnezeu fara interventia preotului, de la candela icoanelor facatoare de minuni sau de la candela ce arde la sfintele moaste.

Aici parca harul sfintitor la care sunt aprinse candelele este prezent in acel ulei care poate fi miraculos, de cele mai multe ori, la multi credinciosi care-l iau cu multa credinta, evlavie si inchinaciune, la acei sfinti. Acest fel de ulei se poate administra ca si celelalte dinainte despre care am vorbit, insa aici ne imaginam prezenta personala a sfantului de la care am luat uleiul si-l simtim in rugaciunea noastra.


d) CRUCI, ICOANE, TROITE


Casa crestinului fara cel mai important simbol al sau - Sfanta Cruce - poate avea multe lipsuri si poate fi privata de prezenta Harului Duhului Sfant. De aceea se recomanda ca fiecare casa si chiar fiecare camera sa aiba pe perete o sfanta cruce si o icoana. Aceste obiecte sfintite pe langa incarcatura harica pe care o detin reprezinta si pe cei care sunt pictati: Mantuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului sau diferiti sfinti. Sfantul care este pictat pe acea icoana este prezent in icoana dupa ce s-a sfintit, prin energiile necreate ale Duhului Sfant. Deci Duhul Sfant este prezent in casa si o protejeaza. Cei care nu au icoane in casa nu au o asemenea protectie si o asemenea prezenta. Chiar si o iconita purtata la tine sau o cruciulita sfintita te ajuta in multe imprejurari ale vietii. S-au intalnit cazuri cand o iconita sfintita la masina si o rugaciune rostita de sofer inainte de a se urca in masina l-au ferit de un mare accident, dupa cativa kilometri de mers. O casa ce avea multe icoane in ea a fost salvata de la un incendiu, pentru ca prezenta sfintilor din icoane nu a ingaduit acest lucru si a protejat casa. Reversul acestor lucruri protectoare este din pacate prezenta in multe case ale crestinilor din ziua de azi a diferitelor tablouri cu nuduri sau pornografii ce provoaca plecarea Duhului Sfant din acea casa si lipsa de oricare protectie harica din ea. Nefiind Duhul Sfant in acea casa, este prezent opusul lui, adica spiritul rau al diavolului si al ingerilor lui.

De asemenea troitele de la intersectii de drumuri isi au rostul lor. Spiritele rele fug din acel loc si din acea zona. Preotul cand sfinteste troita se roaga astfel: "...Trimite acum harul Preasfantului Tau Duh peste acest semn al crucii si-l binecuvanteaza, il sfinteste si-i da lui ca sa fie semn infricosator si tare asupra tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti... si tuturor celor ce se vor inchina Tie inaintea semnului acestuia si rugaciuni vor aduce, sa le fii milostiv ascultator si indurat implinitor al tuturor cererilor celor catre mantuire..." (Moliftelnicul; Randuiala sfintirii crucii si troitei).

Cand treci pe langa o troita si te inchini inaintea ei parca simti ca te apropie ceva de ea, parca o energie te atrage, iti da mangaiere, liniste. Cam cu masura credintei pe care o ai fata de Sfanta Cruce si Cel Rastignit pe ea, cu aceeasi ti se raspunde. Punand mult suflet si credinta primesti mangaieri si satisfactii pe masura. Aici nu se mai poate pacali nimeni, nu mai poate vicleni nimeni.

Daca noi crestinii ortodocsi avem aceste comori inestimabile si nu le constientizam, nu stim sa "profitam" sau sa "uzam" de ele este dureros. Unii vor spune ca nu conteaza mult aceste lucruri la intarirea credintei sau la mantuire. Dar sa nu uitam ca de la lucrurile mici pornesc cele mari, sau daca nu le infaptuim pe cele mici, pe cele mari nu numai ca nu le vom putea infaptui, dar nici nu le vom putea cunoaste.

Cunoasterea lui Dumnezeu este infinita, evolutiva si progresiva, daca nu ai un punct de pornire de jos nu poate fi o sustinere obiectiva si reala ci numai una imaginara si ireala. IL rog pe Bunul Dumnezeu sa ne lumineze spre tot lucrul bun si folositor.




SFATUIRI DUHOVNICESTI - Arhim. Ioachim Parvulescu
Repere morale pentru o viata practica crestin - ortodoxa
Sfanta Manastire Lainici 2004

Sursa:blogul.eucred.ro

Read more...

Sfantul Proroc Ieremia

>> 1 mai 2010

Sfantul Proroc Ieremia, alaturi de Isaia, Ezechiel si Daniel, face parte dintre marii profeti ai Vechiului Testament. Sfantul Proroc Ieremia a trait in jurul anului 600 i.d.Hr., cand evreii au fost luati in robia babilonica sau persana de catre imparatul Nabucodonosor. Numele sau inseamna "Iahve inalta", era preot, iar profetia sa a fost trecuta in scris de Sfantul Proroc Baruh. A fost supranumit profet al lacrimilor sau al plangerilor, deoarece a plans pentru poporul iudeu care se departase de Dumnezeu si slujea idolilor si care a atras astfel pedeapsa divina.

Sfantul Proroc Ieremia a trait sub patru regi din tara lui Iuda: Iosia, Ioachim, Iehonia si Sedechia. El a inceput sa proroceasca de la varsta de cincisprezece ani, in timpul imparatului Iosia, predicand pocainta catre rege si catre nobilii sai, catre prorocii cei mincinosi si catre preotii templului. In timpul regelui Ioachim, Ieremia a prorocit ca inmormintarea acestuia va fi ca ingroparea unui magar, adica, ca dupa ce va muri trupul lui va fi aruncat in afara zidurilor Ierusalimului, apoi tarat pe pamint, fara cinstea unei ingropari omenesti. Cuvantul prorocesc s-a implinit intocmai. Despre regele Iehonia, fiul lui Ioachim, regele din Iuda, Ieremia a prorocit ca va fi luat rob in Babilon impreuna cu toata casa lui si ca va muri acolo. Toate acestea s-au implinit la scurt timp dupa ce prorocul si-a rostit cuvantul.

In timpul regelui Sedechia, Ieremia a profetit ca babilonienii vor cuceri cetatea in anul al unsprezecelea al imparatului Sedechia, adica anul 586 i.Hr. Ieremia a fost totodata profetul decaderii imparatiei Iuda. Babilonienii au capturat la scurt timp dupa aceea Ierusalimul, l-au ucis pe regele SZedechia, au jefuit si au trecut cetatea prin ascutisul sabiei, si au taiat capetele unei mari multimi de iudei. Ieremia a profetit si anii adevarati ai robiei, 70 de ani, spre deosebire de falsii profeti care vorbeau de o robie de scurta durata.

Ieremia a ajuns apoi in Egipt unde a trait vreme de patru ani. Egiptenilor Ieremia le-a prorocit caderea idolilor lor si sosirea Fecioarei impreuna cu Pruncul in Egipt. Sfantul Proroc Ieremia a fost omorat cu pietre de catre iudei. In Proloage este amintita traditia potrivit careia imparatul Alexandru cel Mare, a dat porunca mutarii moastelor Prorocului Ieremia si a ingroparii lor la Alexandria.

Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP