LUMINA SI FAPTELE CREDINTEI (convorbiri cu Parintele Cleopa)

>> 30 apr. 2010

Despre rugaciune si Sfanta Liturghie

50. Parinte Cleopa, ce intelegem prin fapta buna si cum putem sti ca faptele noastre sunt bune sau rele inaintea lui Dumnezeu ?

Fapta cea buna este " roada dreptatii " ( Filipeni 1, 11; Matei 5, 16; Iacob 3, 18 ) . Fapta buna se mai zice si " roada vrednica de pocainta " ( Matei 3, 8; Luca 3, 8; Fapte 26, 20 ) . Iisus Hristos a fost intru toate pilda de adevarata fapta buna ( Ioan 10, 32; Fapte 10, 38 ) . Faptele numai atunci se socotesc bune cand vor fi unite cu dreapta credinta si se vor face spre slava lui Dumnezeu ( Matei 6, 1-4; Efeseni 5, 9-10; Coloseni 1, 10; 2, 23 ) . Nimeni nu se poate mantui numai cu faptele sale cele bune, daca nu va completa mila lui Dumnezeu neajungerile si datoriile sale cele sufletesti ( Efeseni 2, 8-9; II Timotei 1, 9; Tit 3, 4-5 ) . Fiecare din noi trebuie sa stie ca toate faptele bune se infaptuiesc de Dumnezeu in cei credinciosi, deoarece " Dumnezeu este cel ce lucreaza " intru noi, atat ca sa voim, precum sa si savarsim faptele cele bune dupa a Lui bunavointa ( Filipeni 2, 13-15; II Corinteni 3, 5; 9, 8; Evrei 13, 20-21 ) .

51. Care este cea dintai virtute, considerata cea mai mare inaintea lui Dumnezeu ?

Cea dintai si cea mai mare virtute este dragostea de Dumnezeu ( Matei 22, 37-38; Marcu 12, 30-31 ) . Aceasta prea mare virtute se formeaza in inima omului prin lucrarea harului Prea Sfantului Duh ( Romani 5, 5; Galateni 5, 22; II Tesaloniceni 3, 5 ) . A doua virtute, asemenea celei dintai, este a iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine ( Matei 22, 39 ) .

52. Se poate mantui omul numai prin unele fapte bune, pentru ca nimeni nu poate implini toate faptele bune ?

Mantuitorul nostru Iisus Hristos a poruncit " sa pazim toate Lui " ( Matei 28, 20 ) . Sfantul Apostol Iacob arata ca " de vom calca o singura porunca, ne-am facut calcatori ai tuturor poruncilor lui Dumnezeu " ( Iacob 2, 10 ) . Asadar, din aceste marturii ale Sfintei Scripturi, intelegem clar ca suntem datori a pazi toate poruncile pentru a ne mantui. Dar, pentru ca Mantuitorul nu a venit sa cheme pe cei drepti ci pe cei pacatosi la pocainta ( Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32 ) , " cine face fapte vrednice de pocainta " ( Matei 3, 8; Luca 3, 8; Fapte 26, 20 ) , unul ca acela completeaza prin pocainta lipsa faptelor bune care trebuie sa le faca si prin adevarata pocainta se mantuieste. Acest lucru il arata Sfantul Isaac Sirul, zicand : " A te mahni in minte si a te cai covarseste pe toata osteneala trupului " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 34 ) . Iar cum ca ajunge si un singur suspin din adancul inimii spre mantuire arata dumnezeiasca Scriptura, zicand : " Cand te vei intoarce si vei suspina, atunci te vei mantui " ( Isaia 61, 3; II Corinteni 7,10 ) .

Alta mare si cuprinzatoare fapta buna spre mantuire este smerenia. Acest lucru il spune mai intai proorocul David, zicand : " Smeritu-m-am si m-am mantuit ! " ( Psalm 114, 6 ) . Il spune si Mantuitorul in fericirea cea dintai· " Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia cerurilor " ( Matei 5, 3 ) . Iar Sfantul Ioan Scararul, in Cuvantul 25 - Pentru smerita cugetare - zice : " N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci m-am smerit si degraba si in scurt Domnul m-a mantuit pe mine " ( Filocalia, vol. IX ) . Tot acolo arata el ca " smerenia este poarta imparatiei cerurilor " . Si Sfantul Isaac Sirul spune acelasi lucru : " Smerenia fara fapte bune poate multe pacate sa ierte, iar faptele cele bune fara de smerenie sunt ca niste nefolositoare " ( Scolia 39 din Scara, la Cuvantul 25, Pentru smerita cugetare ) . La fel, in Psalmul 50 zilnic citim ca " Inima franta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi ( Psalm 50, 17-18; Isaia 57, 15; 66, 2 ) . Iar dumnezeiescul parinte Efrem Sirul adauga si el : " Daca vei suspina, cela ce ai pacatuit, impreuna cu suspinul si greutatea balaurului a iesit si usurandu-ti-se mintea, pe norul nestiintei il izgoneste si se face intru alinare ochiul sufletului tau si indata pacea intra si il povatuieste pe el spre mantuire " ( Tomul III, Cuvant pentru pocainta ) . Dupa a noastra slaba putere sa ne silim, deci, a ne impartasi noi din toate faptele bune, completand cu smerenia si cu mila Domnului toate lipsurile noastre.

53. Ce este rugaciunea si care sunt treptele rugaciunii, dupa Sfintii Parinti ?

" Rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. Rugaciunea este vlastarul blandetii si al lipsei de manie. Rugaciunea este rodul bucuriei si al multumirii. Rugaciunea este alungarea intristarii si a descurajarii " , spune Evagrie Ponticul ( Filocalia, vol. I, pag. 74-77 ) . Si iarasi : " Rugaciunea este unirea omului cu Dumnezeu; iar dupa lucrare, este intarirea lumii, impacare cu Dumnezeu, maica lacrimilor si fiica a lor ( Filocalia, vol. IX, Cuvantul 28, Despre fericita rugaciune, sfintitoare maica a tuturor virtutilor... ) . " Rugaciunea este cheia imparatiei cerurilor " , zice Ilie Ecdicul ( Filocalia, vol. IV ) , iar Sfantul Teofan Zavoratul ( sec. XIX ) spune ca " rugaciunea este suirea mintii si a gandurilor la Dumnezeu " . Rugaciunea are trei trepte : treapta intaia este rugaciunea orala, citita, adica rugaciunea trupului; treapta a doua este rugaciunea cugetarii, adica a mintii; iar treapta a treia este rugaciunea simtirii, adica a inimii.

54. In cate feluri se imparte rugaciunea dupa lucrare ?

Dupa lucrare, rugaciunea se imparte in trei feluri si anume : rugaciunea de lauda, adica de preamarire; rugaciunea de multumire si rugaciunea de cerere.

55. Cand cunoaste cineva ca s-a rugat cu adevarat lui Dumnezeu ?

Simtirea lui Dumnezeu in noi este rugaciune, chiar daca cineva nu rosteste nimic prin cuvinte. De aceea, cand cineva va duce cuvintele sale pana la simtirea inimii, unul ca acela va cunoaste cu incredintare ca s-a rugat lui Dumnezeu.

56. Cunoaste credinciosul cand trece de la o treapta a rugaciunii la alta ?

Trecerea rugatorului de la rugaciunea de cantitate la cea de calitate, ca si cresterea lui in cea duhovniceasca, adica urcarea lui pe cele trei trepte ale urcusutui duhovnicesc, dupa mai multi Sfinti Parinti nu este cunoscuta de cel ce se roaga. Cresterea, adica sporirea in rugaciune se aseamana cu o planta ce creste fara sa stie si fara sa inteleaga clipa, sau momentul cresterii sale. Este asemenea unui copil ce creste, trecand de la o varsta la alta, fara sa stie timpul exact cand a sporit cresterea sa. Aceasta crestere si sporire a crestinului in rugaciune, ca si cresterea lui in cele duhovnicesti, nu este un rod numai al ostenelilor lui, ci mai mult al darului si al milei lui Dumnezeu. Adesea este ascunsa aceasta crestere si sporire a sa, fie in rugaciune, fie in cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, cu iconomie dumnezeiasca, ca sa nu cada omul in parerea si inchipuirea de sine. ( A se vedea Sbornicul, vol. I, Editura Manastirii Valaam ) . " Suirea catre desavarsire este necunoscuta in ravnitor " , zice un mare rugator. Totusi dumnezeiescul Parinte Isaac Sirul arata unele semne prin care cineva poate sa priceapa in ce masura se afla, adica in care treapta sta. Iata ce zice el : " Omul cand se afla in lenevire, se infricoseaza de ceasul mortii; iar cand se va apropia de Dumnezeu, se teme de intampinarea judecatii. Iar cand cu totul va veni inainte intru dragoste, acestea doua se inghit, adica se mistuiesc de dumnezeiasca dragoste " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 38 ) .

57. In general, credinciosii nostri se roaga putin, dar cu multa smerenie. Pot avea ei nadejde de mantuire cu rugaciune putina ? Dar cei bolnavi si care nu pot citi, cum trebuie sa se roage ?

Mantuitorul nostru Iisus Hristos a zis : " Cand va rugati, nu spuneti multe ca paganii, carora li se pare ca in multa lor vorbire vor fi ascultati. Deci, nu va asemanati lor, ca stie Tatal vostru de ce aveti trebuinta, mai inainte de a cere voi de la El " ( Matei 6, 7-8 ) . Deci, i-a invatat sa se roage cu rugaciunea Tatal nostru. Asadar, insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne-a invatat pe noi rugaciunea scurta. Oricine va zice rugaciuni scurte, dar cu smerenie, cu umilinta si simtirea inimii, se va mantui. Sa ne aducem aminte de acel batran care, timp de patruzeci de ani, zicea aceasta scurta rugaciune : " Doamne eu ca un om am gresit, iar Tu ca un Dumnezeu ma iarta " ( Pateric, ed. 1930 ) . La fel sa faca si bolnavii. Sa se roage lui Dumnezeu cu rugaciuni scurte si sa multumeasca pentru boala.

58. Care este cel mai sfant loc si timp pentru rugaciune ?

Oricare loc si orice timp este potrivit pentru rugaciune, dupa marturia care zice : " Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda Lui in gura mea " ( Psalm 33, 1 ) . Si iarasi : " In tot locul stapanirii Lui, binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul " ( Psalm 102, 22 ) . Dar, de cauti cel mai sfant loc de rugaciune, gandeste-te la inima omului, caci inima omului este altarul cel intelegator al lui Dumnezeu, de pe care trebuie a se aduce jertfa cea de rugaciune ( Sfantul Isaac Sirul, Filocalia, vol. X, Cuvantul 32 ) . Iar timpul de rugaciune, cum am zis mai sus, este cel de totdeauna.

59. Care rugaciune este mai puternica ? Cea orala, psalmul, acatistul, Tatal nostru sau rugaciunea lui Iisus ?

Rugaciunea cea mai puternica este rugaciunea scurta, care se face din adancul inimii, cu suspine si lacrimi, dupa marturia Sfintei Scripturi care zice : " Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu " ( Psalm 129, 1 ) . Cu aceasta rugaciune smerita s-au rugat talharul pe cruce ( Luca 23, 42 ) ; femeia canaaneanca ( Matei 15, 22 ) ; apostolii, in vremea furtunii pe marea Galileii ( Matei 8, 25 ) ; orbii din Ierihon ( Matei 20, 30-33 ) ; leprosul ( Marcu 1, 40-41 ) , etc. Deci, cea mai puternica rugaciune este rugaciunea scurta cu suspinul inimii, dupa marturia ce zice : " Racnit-am din suspinarea inimii mele... " ( Psalm 37, 8 ) . Este buna si rugaciunea cea lunga, citirea Psaltirii, Ceaslovului etc., dar aceasta se potriveste mai ates celor sporiti in cele duhovnicesti, iar nu celor incepatori.

60. Ce fel de rugaciune recomandati credinciosilor ? Dar calugarilor si preotilor ?

Credinciosilor mireni, de obicei le dau sfaturi sa nu le ramana rugaciunile de dimineata, de seara si din timpul mesei, iar in timpul zilei si la lucru le dau sa zica in taina rugaciunea lui Iisus si alte rugaciuni scurte. Apoi, le recomand mergerea cat mai des la Sfanta Biserica, rugaciunea Tatal nostru, Crezul, Psalmul 50, pe care sunt datori sa le stie pe de rost. Apoi, citirea Sfintei Scripturi si a altor carti sfinte. Celor mai ravnitori le dau sa citeasca Psaltirea, acatiste si alte rugaciuni din Ceaslov. Calugarilor din manastiri, care au ascultari grele, le recomand mai ales, paza mintii si rugaciunea lui Iisus, caci acestea au legatura intre ele ca trupul cu sufletul. Apoi, le recomand mergerea regulata la biserica, mai ales la Utrenie si Sfanta Liturghie. Celor ce nu pot veni la biserica din cauza ascultarilor, le randuiesc sa faca ascultare cu dragoste si sa citeasca cele sapte laude. Iar de nu pot sa le citeasca, sa aiba cat mai des pomenirea lui Iisus in mintea lor, sa faca toate cu bucurie si fara impotrivire, sa nu le ramana rugaciunile de dimineata si de seara, sa citeasca la Psaltire dupa putere, sa citeasca din invataturile Sfintilor Parinti, si mai ales Regulile mari ale vieti monahale de Sfantul Vasile cel Mare, precum si Cuvintele Sfantului Teodor Studitul. Acesti Sfinti Parinti ne invata ca " cine face ascultare cu dragoste si fara cartire in manastire, liturghie si mucenicie savarseste si intocmai ca mucenicii se va incununa " ( Sfantul Teodor Studitul, Cuvantul 8 ) .

61. Rugaciunea cu lacrimi a saracului sau a vaduvei, facuta din inima, poate fi considerata rugaciune puternica ca si rugaciunea lui Iisus ?

Atat rugaciunea saracului si a vaduvei, cat si a monahului, daca se face cu umilinta, cu lacrimi si cu statornicie este puternica si roditoare de pocainta adevarata. Plansul " este bold de aur al sufletului " , spune Sfantul Ioan Scararul ( Cuvantul 7 ) , si " cela ce se roaga cu lacrimi de cainta pentru pacatele sale si cu durere in inima ca a intristat pe Dumnezeu, unul ca acela se curateste de toata intinaciunea cea simtita si cea gandita, prin aceasta rugaciune, de va fi statornica " ( Scara, Cuvantul 7 ) . Iar cei ce nu au darul lacrimilor de la Dumnezeu, dar se roaga cu intristarea mintii si a inimii, cu osandire de sine, cu mahnire si parere de rau pentru pacatele savarsite in viata, ajung la aceeasi masura de curatie, de luminare si de fericire duhovniceasca ( Ibidem ) .

62. Ce importanta au lacrimile in rugaciune si cum putem dobandi darul lacrimilor ?

Dupa invatatura Sfintilor Parinti, lacrimile de dupa Sfantul Botez au mai mare putere decat Botezul. Caci Botezul curata pacatele cele facute de noi mai inainte, iar izvorul lacrimilor curata si pacatele de dupa Botez ( Scara, Cuvantul 7, Pentru plans ) . La fel si Sfantul Isaac Sirul zice : Lacrimile intru rugaciune sunt semn al milei lui Dumnezeu de care s-a invrednicit sufletul intru pocainta sa " ( Cuvantul 33; Filocalia, vol. X ) . Inca trebuie sa stim ca lacrimile cele bune, unele se nasc din frica lui Dumnezeu, altele se nasc din dragostea de Dumnezeu, altele din pomenirea mortilor, altele din frica muncilor iadului si a judecatii de apoi, ( Ibidem ) . Mai sunt si altfel de lacrimi numite mijlocii, adica firesti si altele rele si patimase, anume cele din patima, din ura, din manie, din razbunare etc.

63. De cate feluri este plansul dupa Sfintii Parinti si care este plansul cel mai folositor ?

Dupa invatatura Sfintilor Parinti, plansul este de doua feluri. Intai, plansul cu lacrimi de pocainta, care este si cel mai bun. Al doilea plans este intristarea mintii dupa Dumnezeu, cu mahnire si suspine de cainta pentru cele gresite de om inaintea lui Dumnezeu ( Scara Cuvantul 7 ) .

64. Care este deosebirea intre plans si intristarea inimii si cum ajunge omul la cainta si mustrarea de sine ?

Deosebirea intre ele numai atata este ca plansul cel dintai este cu lacrimi, iar cel de-al doilea, adica mustrarea inimii, este fara lacrimi. Pentru a ajunge omul la cainta si la mustrarea de sine, mai intai trebuie a se sili cu mare cercare a constiitei sa ajunga a-si cunoaste neputinta, nimicnicia si greutatea pacatelor sale, si mai ales, robia patimilor sufletesti care-l stapanesc, cum ar fi : iubirea de sine, nesimtirea, trufia, ura, rautatea, tinerea minte de rau, fatarnicia si altele de acest fel care sunt greu de cunoscut de om din cauza subtiratatii lor. Daca omul va ajunge la adevarata cunostinta de sine, a ajuns la adevarata fericire, dupa marturia care zice : " Fericit este omul care-si cunoaste neputinta sa, ca cunostinta aceasta i se face lui temelie si radacina si incepatura de toata bunatatea " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 25 ) .

65. Cum poate cineva sa sporeasca in rugaciunea cea duhovniceasca ?

La aceasta raspundem ca fiecare crestin si monah poate sa ajunga pe cele mai inalte trepte ale rugaciunii daca se va sili in toata vremea a se ruga, caci dascalul cel mai mare care invata si ajuta pe om sa sporeasca in rugaciune este insasi osteneala rugaciunii. Acest adevar il arata Sfantul Macarie cel Mare care zice : " Vrei sa dobandesti rugaciunea. Osteneste-te in rugaciune, ca Dumnezeu, vazand cu cata osteneala o cauti, iti va darui-o tie " ( Sbornicul, vol. I ) .

66. Ce este rugaciunea mintii si ce este rugaciunea inimii ?

Rugaciunea mintii este rugaciunea cugetarii, cand mintea s-a deprins sa se reculeaga in ceasul rugaciunii, pe care o rosteste in intregimea ei fara risipire. In vremea acestei rugaciuni, mintea se topeste, se uneste laolalta cu cuvintele scrise si le rosteste ca si cum le-ar fi cugetat ea insasi.

Rugaciunea inimii este rugaciunea simtirii, cand prin luarea aminte inima se incalzeste si, ceea ce in rugaciunea mintii era gand, acum de la gand ajunge la simtire. Insa aici simtirea este ca nevoie si cerinta duhovniceasca. Cine a ajuns la simtire, acela se roaga fara cuvinte, pentru ca Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici incepe hotarul sporirii in rugaciune. Pe aceasta treapta citirea poate sa inceteze, precum si staruinta gandului, dar sa se pastreze petrecerea in aceasta simtire cu semnele proprii ale rugaciunii. Asadar, din cele spuse pana aici, trebuie sa tinem minte ca " intelegerea si simtirea sunt puterile rugaciunii " dupa Sfantul Teofan Zavoratul.

67. Prin ce se deosebesc aceste doua rugaciuni una de alta si care este semnul ca a dobandit cineva rugaciunea cea curata a inimii ?

Deosebirea rugaciunii mintii de a inimii consta in aceasta, ca cel ce se roaga cu mintea petrece in cap, iar cel ce se roaga cu inima petrece in inima, adica se pogoara cu mintea in inima. Caci numai atunci cand mintea se va uni cu inima ne putem astepta la o sporire in aducerea aminte de Dumnezeu si la simtirea lui Dumnezeu, dupa acelasi Sfant Teofan Zavoratul.

68. In ce consta unirea mintii cu a inimii ?

Unirea mintii cu a inimii consta in unirea gandurilor celor duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii ( Ibidem ) .

69. Care sunt roadele rugaciunii lui Iisus ?

Primul rod al rugaciunii lui Iisus este instrainarea gandurilor mintii de la lucrurile cele frumoase ale lumii, dupa Sfantul Diadoh care zice : " Cela ce intra de-a pururi in inima sa, se instraineaza de toate cele frumoase ale viietii " ( Filocalia, vol. I, pag. 36l ) . Al doilea rod al rugaciunii lui Iisus este " vedera grozaviei celei ticaloase a sufletului cu care s-a intinat prin simtiri si prin ganduri rele " . Prin aceasta vedere castiga omul smerenie, plans, lacrimi, dupa marturia Sfantului Grigorie Palama.

Al treilea rod al rugaciunii celei gandite a inimii este ca prin intoarcerea mintii in inima, atat mintea cat si inima omului se fac ca o oglinda curata in care nevoitorul isi cunoaste miscarile cele viclene ale gandurilor sale, si asa cheama pe Iisus spre ajutor ( Filocalia, vol. IX, Cuvantul 28 ) . Al patrulea rod al rugaciunii celei ganditoare a inimii este curatirea firii, precum si lucrarea pentru curatirea firii, data mai presus de fire de dumnezeiescul dar al Prea Sfantului Duh.

Al cincilea rod al rugaciunii inimii este ca, intrand mintea in inima ca sa vorbeasca acolo cu Cuvantul cel inauntru asezat, nu ramane fara de mare bucurie si veselie duhovniceasca, dupa cum despre aceasta arata Iosif Vrinie si Nichita Monahul cel din singuratate. Al saselea rod al rugaciunii celei duhovnicesti este ca prin aceasta rugaciune se afla darul lui Dumnezeu cel ascuns in inima. Al saptelea rod al rugaciunii lui Iisus este ca prin pomenirea cea necurmata a numelui lui Iisus, se naste in suflet dragostea cea catre Hristos ( A se vedea Paza celor cinci simtri, de Sfantul Nicodim Aghioritul ) .

Alte roade ale rugaciunii celei gandite sunt si acestea : adunarea cugetelor, evlavia, smerenia, luarea aminte de sine, umilinta, frica de Dumnezeu, pomenirea mortii, linistea inimii despre ganduri, concentrarea atentiei in inima si caldura cea duhovniceasca ( A se vedea pe larg in Sbornicul vol. I ) .

70. Care este deosebirea intre rugaciunea mintii si lucrarea mintii ?

Rugaciunea mintii se face atunci cand cineva, intarindu-se cu atentia in inima, inalta de acolo rugaciune catre Dumnezeu. Iar lucrarea mintii este atunci cand, cineva stand cu luare aminte si cu pomenirea lui Dumnezeu in inima, taie orice alt gand care incearca sa patrunda in inima ( Ibidem ) .

71. Este si o alta rugaciune catre Dumnezeu care se indeplineste prin lucrarea faptelor bune ?

Da, este. Acest lucru ni-l arata Sfantul Pavel cand zice : " Orice savarsiti cu cuvantul sau cu lucrul, pe toate intru numele Domnului Iisus Hristos sa le faceti " ( Coloseni 3, 17 ) . Deci, cine face orice lucru bun spre slava lui Dumnezeu, sau vorbeste cele spre folosul altora pentru Dumnezeu si spre slava Lui, unul ca acela are rugaciune prin fapte. De aceea si Sfantul Teodor Studitul, sfatuind pe ucenicii sai, le spunea ca " cel ce face fapte bune si ascultare cu smerenie si fara de cartire, liturghie si preotie savarseste " ( Cuvantul 4, Despre dragostea in Hristos si despre sarguinta la cantarile si slujbele bisericesti, ed. 1940, pag. 59-65 ) .

72. Dar rugaciunea care se face cu gura, are vreun temei in Sfanta Scriptura ?

Atat rugaciunea pe care o facem cu buzele si cu limba, cat si aceea care o zicem cu glas tare, au destule marturii in Sfanta Scriptura. Astfel Sfantul Apostol Pavel zice : " Aduceti Domnului roada buzelor voastre " ( Efeseni 6, 18 ) . David proorocul, iarasi spune : " Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta " ( Psalm 50, 16 ) . In alt loc tot el spune : " Si L-am inaltat pe El cu limba mea " ( Psalm 65, 16 ) . Sau " Auzi Dumnezeule rugaciunea mea si strigarea mea la Tine sa vina " ( Psalm 101, 1 ) . In alt loc, iarasi zice : " Cu glasul meu catre Domnul am strigat, cu glasul meu catre Domnul m-am rugat " ( Psalm 141, 1 ) . In toate acestea, despre rugaciunea gurii si a glasului se vorbeste.

73. Ce putere duhovniceasca are rugaciunea vorbita, orala, pe care o fac, in general, credinciosii ?

Nu mare putere are rugaciunea facuta numai cu limba si cu glasul, deoarece Dumnezeu cere omului in vremea rugaciunii mai mult inima sa decat cuvintele gurii si ale limbii. Ca, auzi ce zice : " Da-mi, fiule, inima ta " ( Pilde 23, 26 ) . Dumnezeu cere de la noi nu numai glasul si rugaciunea facuta cu gura, tare sau incet, ci mai ales suspinul si graiurile inimii noastre le cere Dumnezeu. Auzi ce zice : " Tie a grait inima mea " ( Psalm 26, 13 ) . Si iarasi : " Racnit-am din suspinarea inimii mele " ( Psalm 37, 8 ) . Iar marele prooroc Isaia, avand in vedere ca poporul lui Israel se ruga lui Dumnezeu numai cu gura, iar nu si cu inima, zicea : " Aproape esti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor " ( Isaia 29, 13; Matei 15, 8 ) .

Sfantul Grigorie de Nyssa zice " ca rugaciunea gurii si a limbii este granita cea mai departata a rugaciunii " ( Comentariu la viata lui Moise ) . Alti Sfinti Parinti numesc rugaciunea gurii treapta cea mai de jos din scara rugaciunii celei duhovnicesti. Acestea avandu-le in vedere noi, sa ne rugam Prea Bunului Dumnezeu sa ne ajute a ne ridica mai sus de treapta rugaciunii verbale ca sa-L laudam si " sa cantam in inimile noastre Domnului " .

74. Cum pot crestinii de astazi sa indeplineasca porunca Sfantului Apostol Pavel care zice : " Neincetat sa va rugati " ? ( I Tesaloniceni 8, 17 ) .

Poate oricine a se ruga neincetat daca va umbla pururea inaintea lui Dumnezeu cu mintea si inima sa. Cu mainile poate sa lucreze, iar cu mintea si cu inima sa sa fie gandindu-se la Dumnezeu. Atat doar mai adaug, ca rugaciunea duhovniceasca, cea mai de capetenie aceasta este : sa fim noi nedespartiti cu mintea si cu inima de Dumnezeu, ori in ce vreme si ori in ce loc vom fi. Principalul in aceasta este sa avem noi intotdeauna simtirea, adica prezenta lui Dumnezeu. " Acest lucru inlocuieste toate randuielile de rugaciune si se socoteste o rugaciune neincetata " , cum spune Sfantul Teofan Zavoratul ( Sbornicul, vol. I, ms ) . Aceasta simtire si privire duhovniceasca cu mintea la Dumnezeu o avea fericitul prooroc David cand a zis : " Pururea vedeam pe Dumnezeu inaintea mea ca sa nu ma clatesc... " ( Psalm 15, 8 ) . Asadar, trebuie sa intelegem ca viata omului credincios este o rugaciune neintrerupta, daca este el neincetat cu mintea la Dumnezeu.

75. Mai este vreo treapta a rugaciunii, dupa rugaciunea inimii ?

Este rugaciunea cea duhovniceasea, contemplativa, in extaz, care se zice si vedere duhovniceasca si care se face mai presus de hotarul rugaciunii. Cel ce a ajuns la aceasta treapta nu se roaga cu rugaciunea, ci cu simtirea; sufletul lui simte lucrurile cele duhovnicesti. De aceasta vedere si rugaciune duhovniceasca de-abia unul din neam in neam se invredniceste, cu darul lui Dumnezeu ( Filocalia, vol. X, Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 85 ) .

76. Numai rugaciunea propriu-zisa se poate socoti rugaciune sau si alte lucrari dubovnicesti ale mintii ?

Am aratat mai sus ca viata crestinului poate fi o rugaciune necontenita, prin lucrarea faptelor bune. Iar daca intrebi de lucrarile cele duhovnicesti ale mintii, care intra in hotarele sfintei rugaciuni si care se pot zice rugaciune, la aceasta voi raspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfantului Isaac Sirul care zice : " Orice vorbire duhovniceasca ce se face in ascuns in mintea sau inima omului, toatagrija mintii cea buna dupa Dumnezeu si toata cugetarea celor duhovnicesti, rugaciune se hotaraste. Ori felurimea citirilor, ori cuvinte ale gurii spre lauda lui Dumnezeu, ori grija cea cu mahnire intru Domnul, ori inchinari ale trupului, ori cantarea de psalmi prin rostire de stihuri, rugaciune este si rugaciune se socoteste " ( Ibidem, Cuvantul 35 ) .

77. Cum trebuie sa stea credinciosii la sfintele slujbe, si ce datorii au cei care merg la biserica ?

Crestinii trebuie sa stea la sfintele slujbe ale Bisericii cu credinta, cu frica de Dumnezeu si cu luare aminte. Ei sunt datori, dupa putere, a se ruga fara raspandirea mintii si eu simtirea inimii. Datoriile crestinilor celor ce merg la Sfanta Biserica sunt acestea :

- Sa mearga la biserica regulat. Cine lipseste mai mult este oprit de la Sfintele Taine, afara de cel bolnav;
- Sa fie impacati cu toti oamenii si sa ceara iertare de la toti;
- Sa tina curatenie trupeasca cel putin doua zile mai inainte de a merge la biserica si o zi cel putin, dupa ce vin de la biserica;
- Sa mearga la slujba mai de dimineata spre a avea timp sa se inchine in liniste si sa asculte slujba Utreniei;
- Fiecare crestin sa duca dupa a sa putere un dar cat de mic Domnului, ca jertfa din osteneala mainilor sale;
- Sa dea pomelnicul din timp si sa ceara preotului sa i se scoata particele pentru cei vii si morti ai familiei;
- In biserica crestinii sa stea cu buna-cuviinta, barbatii in partea dreapta, iar femeile in partea stanga;
- Credinciosii sa fie imbracati curat si cat mai cuviincios, iar femeile sa aiba capul acoperit si chipul smerit;
- In timpul slujbei este pacat a se vorbi in Sfanta Biserica, afara de mare nevoie;
- Dupa ce s-a dat binecuvantare de Sfanta Liturghie credinciosii sunt datori sa stea fiecare la locul sau si sa nu se mai inchine pe la sfintele icoane;
- Sa asculte Sfanta Liturghie cu mare evlavie, silindu-se fiecare a urmari rugaciunile si cantarile la strana;
- Sa asculte cu luare aminte citirea Apostolului, a Sfintei Evanghelii, precum si cuvantul de invatatura - predica;
- Sa nu iasa afara din Sfanta Biserica mai inainte de terminarea Sfintei Liturghii, afara de mare nevoie;
- Credinciosii spovediti si pregatiti pentru Sfanta Impartasanie sa citeasca din timp rugaciunile necesare si sa-si ceara iertare de la toti cand se apropie de cele sfinte;
- Dupa Sfanta Impartasanie, credinciosii sunt datori sa asculte cu bucurie duhovniceasca rugaciunile de multumire, petrecand in acea zi cu bucurie duhovniceasca si pazindu-se de orice ispita;
- Parintii sunt datori sa-si duca si copiii la Sfanta Biserica si sa-i impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos;
- Dupa terminarea sfintelor slujbe, crestinii sa se intoarca cu evlavie la casele lor, petrecand restul zilei in cugetarea si citirea celor sfinte si in cercetarea bolnavilor;
- Credinciosii sunt datori sa spuna si celorlalti de acasa ce au auzit si au invatat la Sfanta Biserica din cantarile, din citirile si predica rostita.

Acestea sunt cele mai importante datorii ale credincinsilor care merg in duminici si sarbatori la Sfanta Biserica.

78. Care este intelesul tainic, mistic si dogmatic al Sfintei Liturghii ?

Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie, in intelesul ei mistic ne pune noua inainte " intreaga comoara dogmatica si morala a Bisericii Ortodoxe " . Primul si cel mai insemnat caracter al Sfintei Liturghii este acela ca jertfa liturgica este cu totul identica cu jertfa de pe Golgota, cu singura deosebire ca jertfa lui Hristos a fost sangeroasa, iar jertfa liturgica este nesangeroasa. Apoi, jertfa de pe Golgota s-a savarsit o singura data si a avut destula putere sa ispaseasca toate pacatele lumii, in timp ce jertfa liturgica se savarseste necontenit pana la sfarsitul veacurilor, scopul ei principal fiind de a da fiecarui crestin in parte mantuirea intreaga castigata de Domnul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa sangeroasa. Sfanta Liturghie are caracter de jertfa si de cina. In cadrul Sfintei Liturghii, painea si vinul se prefac prin harul Duhului Sfant in Trupul si Sangele Domnului, care apoi se impart in dar celor vrednici. De aceea Sfanta Impartasanie se mai numeste Euharistie, Cina Domnului, Paharul Binetuvantarii, ospatul Dragostei, Sfanta Cuminecatura etc. ( A se vedea pe larg Explicarea Sfintei Liturghii de N. Cabasila; Invatatura de Credinta Ortodoxa, ed. 1952; Marturisirea Ortodoxa etc. ) .

79. Sfanta Liturghie se aduce numai pentru iertarea celor pomeniti, vii si morti, sau si pentru iertarea si mantuirea tuturor oamenilor ?

Sfanta Liturghie se aduce ca jertfa numai pentru cei dreptcredinciosi. In prima parte a Sfintei Liturghii pot sa stea la biserica si cei nebotezati, adica catehumenii. In cadrul Sfintei Liturghii se fac rugaciuni de obste pentru mantuirea tuturor oamenilor " cum ne invata Sfantul Apostol Pavel. Nominal insa, la Sfanta Liturghie se pomenesc numai cei dreptcredinciosi si cei carora le ingaduie Sfintele Canoane, care nu au oprire canonica de a li se scoate miride ( Invatatura de Credinta Ortodoxa, ed. 1952, cap. 278; Pavila Bisericeasca a lui Nicodim Sachelarie ) .

80. Ce ne invata Sfintii Parinti despre efectele si importanta Sfintei Liturghii ?

Nu este ceva mai de folos noua si mai iubit de Dumnezeu ca jertfa Sfintei Liturghii, pentru ca ea este lucrarea Mantuitorului si invierea oamenilor si partasania Lui cu noi. Sfanta Liturghie este mai presus decat toata rugaciunea si lauda si se cade a ne griji de lucrarea aceasta, dumnezeiasca, caci pentru ea este toata rugaciunea ce se face in Biserica si aceasta este slujba care se face de cele mai multe ori in zilele viietii noastre. ( Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului ) .

Sfanta Liturghie " este miezul, incoronarea si desavarsirea celorlalte slujbe prin care aducem lauda si multumim lui Dumnezeu. Ea este totodata si singura slujba crestina intemeiata si savarsita de insusi Mantuitorul " , numita si cununa celor sapte laude ale Bisericii. In timpul Sfintei Liturghii se prefac sfintele daruri in Trupul si Sangele lui Hristos. Prin jertfa Sfintei Liturghii ne facem partasi de Dumnezeiestile Taine, pe care le primim ori de cate ori suntem vrednici. De jertfa aceasta se fac partasi si cei raposati in dreapta credinta " care se impartasesc in chip nevazut " de Hristos, prin pomenirea la Sfantul Altar, spre iertarea pacatelor. Multe si mari sunt foloasele Sfintei Liturghii, pentru cei care participa cu credinta la biserica. Impreuna cu noi, insusi Hristos cu sfintii ingeri si toti sfintii sunt de fata.

81. Cine poate fi pomenit la Sfanta Liturghie si cine nu poate fi pomenit dintre vii si morti ?

La Sfanta Liturghie pot fi pomeniti toti binecredinciosii crestini care nu au anumite piedici canonice. Dintre cei vii nu se pot pomeni la Sfanta Liturghie paganii, necredinciosii, apostatii, ereticii, cei nebotezati, cei ce au pacate impotriva Duhului Sfant, adica hulitorii de Dumnezeu si cei care se impotrivesc Adevarului cu stiinta si vointa. Nu pot fi pomeniti la Biserica cei ce au murit in necredinta, in eres, in secta, sinucigasii si copiii morti inaintea botezului ca si cei avortati ( A se vedea Pidalionul si Pravila Bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie, ed. 1940 ) .

82. Ce fapte bune ajuta sfanta rugaciune si ce fapte bune se nasc din sfanta rugaciune ?

Pe rugaciune o ajuta mult milostenia, deoarece " milostenia este aripa a rugaciunii " ( Scara, Cuvantul 28 ) . Iarasi, pe rugaciune o ajuta linistea si infranarea, dupa cuvantul ce zice : " Din samanta sudorii postului creste spicul intregii intelepciuni si linistea este varf al desavarsirii celor ce se roaga " . Si iarasi : " cela ce de frumusetea rugaciunii s-a atins, va fugi de multime ca un asin salbatic " ( Ibidem ) . Pe rugaciune o ajuta smerenia, deoarece, dupa Sfintii Parinti, " cela ce nu se socoteste pe sine ca este un pacatos, rugaciunea lui nu este primita la Dumnezeu " , zice Sfantul Isaac Sirul. Si iarasi pe rugaciune o ajuta umilinta, dupa acelasi sfant parinte care zice ca " lacrimile intru rugaciune sunt semn al milei lui Dumnezeu " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 33 ) . Sunt inca multe alte fapte bune care ajuta sfanta rugaciune, dar acestea sunt cele mai importante.

Iar faptele bune care se nasc si sporesc prin rugaciune sunt de asemeni multe, precum : credinta, nadejdea, mila, rabdarea, infranarea etc. Cea mai mare virtute care odrasleste din sfanta rugaciune este insa dumnezeiasca dragoste, dupa cum spun cei mai multi Sfinti Parinti.

83. Ce este postul si de cate feluri este ?

Postul este infranarea totala sau partiala a gandurilor rele si a simturilor trupului de placeri si de hrana buna si imbelsugata si mai ales de hrana cea de provenienta animala. Postul este o jertfa trupeasca care se cere a fi unita cu milostenia si cu darurile ce se aduc la Sfantul Altar. Postul impreuna cu milostenia, cu darurile aduse la Biserica, cu inchinarile si metaniile facute de credincios, toate laolalta alcatuiesc inchinarea datorata de trup, ca jertfa Domnului. Postul este randuit " pentru a smeri sufletul " . Postul este infranare de toate mancarurile sau la caz de boala, numai de unele : infranarea de bauturi, de toate desfatarile lumesti si de toate poftele cele rele, trupesti. Postul este numit de Sfintii Parinti " aripa rugaciunii " , care impreuna cu milostenia ridica pe om la tronul lui Dumnezeu. Postul ajuta pe crestin sa faca rugaciunea mai cu usurinta, impaca pe om cu Dumnezeu si ajuta mult la despatimirea sufletului, omorand poftele trupesti si mijlocind dobandirea harului Duhului Sfant. Dupa asprimea lui, postul poate fi de mai multe feluri : post desavarsit ( total, negru ) , post de o zi, post de mancaruri de dulce, si post " imparatesc " , adica mancare zilnica cu infranare, odata pe zi, nu pana la saturare.

84. Cei ce postesc de nevoie au vreo plata ? Dar cei care nu pot posti din cauza bolii, a muncilor grele sau a lipsei, ce trebuie sa faca ?

Cei care postesc de nevoie, daca vor multumi lui Dumnezeu pentru aceasta si nu vor carti inaintea Lui, vor avea plata pentru rabdarea lor, intrucat este scris : " In lupta aceasta grea aveti nevoie de multa rabdare " ( I Timotei 6, 11 ) . Si iarasi : " intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre " si " cine va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui " ( Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13 ) . Cei care nu pot posti din cauza bolii sunt dezlegati de Sfintele Canoane sa manance unele mancaruri de dulce de care au nevoie. ( Canoanele 8 si 10 ale Sfantului Timotei al Alexandriei; canonul 69 Apostolic, etc. ) . Pentru cei care nu pot posti din cauza muncilor grele, nu am gasit in canoane dezlegarea postului pentru ei, doar de vor fi ostasi sau detinuti. Acestia, prin cainta si alte fapte bune, vor completa datoria postului trupesc. Despre aceasta dezlegare, cel mai bine se cuvine a intreba pe episcopul locului si pe preotul respectiv care, de la caz la caz, pot randui alte fapte bune in locul postului.

85. Care este cel mai mare si mai placut post inaintea lui Dumnezeu ?

Nu orice post este post religios si placut lui Dumnezeu. Numai acela este post placut si bineprimit care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu, asa cum a primit-o Adam, cum au invatat-o proorocii si cum au practicat-o toti sfintii ( Facere 2, 16-17; 3, 26; Levitic 19, 29-31; Isaia 48, 1-6; Ioil 2, 12-15; Exod 14, 18; Matei 4, 2 etc. ) . Sfantul Ioan Botezatorul a postit toata viata; Mantuitorul a aratat luminat ca sa postim si cum trebuie sa postim ( Matei 6, 16-18; Luca 21, 24 ) ; Apostolii au postit si s-au rugat ( Fapte 13, 3; 14, 23; I Corinteni 7, 5; II Corinteni 11, 27 ) .

Asadar, cel mai mare si mai placut post este acela care se face dupa invatatura Sfintei Scripturi, adica sa fie insotit de smerenie, de milostenie, de curatenie, de pocainta, si unit cu postul cel duhovnicesc, infranarea simturilor si a gandurilor. Asa ne invata si Sfintii Parinti. " Postul cel adevarat, zice Sfantul Teodor Studitul, si bineprimit lui Dumnezeu este infranarea de rautati... " .

Sursa : Cartea LUMINA SI FAPTELE CREDINTEI(Arhimandrit Cleopa Ilie,Arhimandrit Ioanichie Balan)

Read more...

MISTICA VEDERII LUI DUMNEZEU(Cuviosul Arhimandrit Sofronie)

>> 28 apr. 2010

Dumnezeu este Fiinta Absoluta, Principiul tuturor principiilor. El ni s-a revelat ca “EU SUNT”, ca - Ipostas, ca - Persoana. Acum noi Îl cunoastem prin Fiul, Cel de o fiinta cu Tatal, Care ni s-a aratat noua: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul Unul-Nascut, care este în sânul Tatalui, acela a spus despre El” (Ioan I, 18). Noi îl cunoastem, de asemenea, si prin Duhul Sfânt: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatal întru numele Meu, acela va va învata pe voi toate” (Ioan XIV, 26). Si aceasta cunostinta vie ne-a eliberat de toate absurditatile zborului intelectual spre un Absolut Suprapersonal, spre Fiinta Pura, care transcende tot ce exista, spre Ne-Fiinta. Cel ce este fara de început cu Tatal si cu Duhul -Logosul întrupat - si-a început misiunea cu o chemare catre cei cazuti: “Pocaiti-va, caci s-a apropiat Împaratia cerurilor” (Mt. III, 2). El ni L-a facut cunoscut si pe Tatal si pe Duhul Sfânt. Si la rândul lor, acestia doi marturisesc despre Dânsul. Iar el ne-a aratat si calea cea mai buna si cea mai sigura, care duce la Tatal. Ajuns la sfârsitul viietii mele as vrea sa cânt un imn vrednic de a preamari darul pocaintei… Ma voi folosi pentru aceasta de cuvintele inspirate ale psalmistului din vechime:

“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, marete si minunate sunt lucrurile Tale! “Tu esti Sfânt si locuiesti în Lumina neapropiata. “În Tine au nadajduit parintii nostri si Tu i-ai eliberat. “Catre Tine au strigat si Tu I-ai mântuit. “Dar eu sunt un vierme si nu un om. “De ocara în fata oamenlor si dispretuit de popor. “Tu esti cel ce m-ai scos din sânul maicii mele, Tu esti Dumnezeul meu. “Nu te departa de la mine si eu voi binevesti Numele tau fratilor mei: “Cei ce va temeti de Domnul, laudati-l pe el! “Ca n-a defaimat smereneia mea, nici n-a lepadat ruga mea. “Eu L-am cautat si El nu si-a întors fata lui de la mine “Si acum eu îl voi lauda în adunare mare (Ps. XXI, 3-6, 11, 24, 27-29; Tim.6, 16) “Nu stiu fie trup ori în afara de trup” (II Cor. XII, 2). Asa se întâmpla cu cel ce se caieste fierbinte. Inima înfrânta si smerita a omului este cuprinsa de o sete arzatoare de Dumnezeu care mântuieste si-o atrage cu întreaga lui fiinta. Si nici el însusi nu stie când si cum s-a întâmplat cu el schimbarea, dar uita lumea materiala si însusi trupul sau. Cu toate acestea ramâne el însusi, ca subiect, si aceasta, cu o forta si o luciditate mai mare ca niciodata în cursul vietii normale. Îsi traieste viata ca un duh fara trup. În asemenea momente binecuvântate de Sus i se da cunostinta despre o alta forma de existenta, de data aceasta supranaturala.

Se întâmpla uneori ca duhul meu sa se simta într-un spatiu infinit, care în chip ciudat e straveziu cu toate ca nu se vede ca atare. Nu gasesc definitia acelei sfere nelimitate. Duhul meu era în întregime absorbit de rugaciune: în afara de Dumnezeu nu vedeam si nu stiam nimic.

…Eu am cunoscut aceasta iubire înca din copilarie: El mi-a dat s-o traiesc. Zdrobit din cauza nebuniei mele, îmi petreceam ceasurile în rugaciune, care ma smulgea din toate cele create spre alta lume. Când ne dam seama cu adevarat de întunericul nostru launtric si când ni se descopera fiinta infernala a pacatului, atunci noi devenim receptivi la actiunile harului: fie ca e o iluminare din partea Luminii necreate, ori alt gen de rapire, o cunoastere sau o revelatie.

În omul luat ca o persoana oarecare, înzestrat cu libertatea de a se autodefini, e posibil sa se vada un fel de divinitate, care n-ar avea nevoie, ca sa zicem asa, de a se referi la “un alt Dumnezeu”. El poate sa recunoasca ca este înrudit, chiar de o fiinta cu Fiinta Primara; el poate sa se decida sa realizeze auto-îndumnezeirea; sa se întoarca la existenta sa de la început…

Pe cale filozofica, eu nu puteam cugeta Principiul Absolut ca pe o fiinta personala. Cauza tuturor acestora era, în parte, aflarea mea pe calea ratacirilor generale ale cercurilor în care activam: amestecul între conceptul de persoana cu cel de individ, în timp ce, în sens teologic, cele doua concepte sunt diametral opuse. Din copilarie am fost învatat sa ma rog Nemuritorului Tata ceresc, catre care au plecat mosii si stramosii mei. Atunci, în credinta mea de copil (Mt. 18, 3; Lc. 18, 17), Persoana si Vesnicia se uneau fara dificultate. Si astfel, personalismul crestin pe care l-au primit din copilarie a devenit la un moment dat problema existentiala: Oare, Fiinta, Absolutul, poate fi personal? Experienta mea “rasariteana” [vorbeste de o perioada în care a practicat mistica budista] era, mai degraba, sincera, dar ea îmbraca o forma intelectuala, despartita de inima: asceza conducea la o abatere mintala de la tot ce este relativ. Treptat, ma încredintam ca ma aflu pe o cale gresita; ca ma departez de adevarata si reala Fiinta si ca ma îndrept, din contra, catre ne-fiinta. La orizontul duhului meu înca nu exista o cunoastere vrednica de crezare.

Aceasta perioada a fost extraordinar de încordata pentru mine: starea mintii mele era asemenea unei mici barci pe o mare învolburata, într-o noapte întunecoasa: când se înalta pe culmea unui val, când din nou un alt val o arunca în jos cu mânie. Dar Acela, pe care eu L-am lasat “ca pe ceva ce nu-mi este necesar”, nu si-a întors cu totul Fata de la mine si El însusi cauta prilejul sa mi se arate. Dintr-o data, El mi-a pus înainte textul Biblic al Revelatiei de pe muntele Sinai: “Eu sunt Cel ce sunt” (Ies. III, 14). Fiinta sunt Eu; Dumnezeu, Stapânul Absolut al tuturor lumilor stelare, este personal: Eu sunt.

Odata cu acest Nume s-au deschis în fata mea orizonturile cele mai îndepartate, care se pierd în inaccesibil. Acest Dumnezeu Personal a devenit pentru mine, nu în sensul unei gândiri abstracte, ci de o maniera existentiala, o evidenta care o traiam cu toata fiinta mea. Toata constructia vietii mele duhovnicesti se transfigurase: desi nu înca lamurit cu totul, totusi duhul meu stia încotro sa nazuiasca: Lumina stelei polare atinsese privirea mea, iar mintea mea se putea înalta pâna la ea. Da, acest Dumnezeu este înspaimântator de îndepartat, dar poate fi accesibil cugetului nostru. A pretinde ca esti dumnezeu în afara de acest Unic Adevarat Dumnezeu este o nebunie, mai rea decât toate celelelte forme de nebunie. Si eu am izbucnit într-un plâns disperat, amar, arzator, dându-mi seama de grozava mea cadere: Domnul mi-a dat o disperare harica. Si când ma lamentam cu un plâns profund, neîndraznind sa-mi înalt gândurile spre El, mi-a aparut în Lumina Sa. Asa a marcat El începutul unei vieti noi în mine, renascându-ma din lacrimi de pocainta. Tot ce-a fost înainte atragator pentru mine în lumea aceasta, si-a pierdut farmecul, si nemaigândindu-ma la nimic altceva, m-am cufundat în rugaciune…

Darul pocaintei este rapirea sufletului la Dumnezeu când este atras de aparitia Luminii. La început, aceasta Lumina nu este înca vizibila, dar la caldura ei inima începe sa-si piarda duritatea. Sufletul este rupt în doua: pe de o parte, el este încercat de groaza de a se vedea asa cum este; pe de alta parte, el simte revarsarea unei puteri pâna atunci necunoscute, provocate de vederea Dumnezeului Celui viu. Într-un chip ciudat, în acest moment, prevaleaza disperarea pentru sine însusi, în asa masura încât, chiar când El era cu mine si în mine, nu puteam sa-mi curm plânsul pentru pacatul meu, care pentru mine în esenta lui metafizica, depasea toate greselile vizibile. Dorinta mea puternica de a rupe cu tot trecutul lua forma “urii de sine”: am început sa ma urasc pe mine însumi, pentru viata mea de alta data. Partea pozitiva era îndepartarea de patimile mele; ea aparea, în acelasi timp, ca un act de înradacinare a mea în Dumnezeu care mi s-a descoperit.

Am fost cuprins de o oarecare spaima sfânta, recunoscând ca eram un necredincios si apostat si ca voi ramâne pentru totdeauna nevrednic de un “astfel de Dumnezeu”. Nu fara durere mi-aduc aminte acum de acea îngrozitoare si, totodata, minunata vreme. Ma rugam atunci ca un nebun, cu plânsete multe, zdrobindu-mi însesi oasele mele. În timpul acestei rugaciuni am simtit înauntru un foc, care parea ca îmi aprinde toate cele dinlauntru. Nu stiu cum de-am supravietuit. Niciodata nu voi putea sa exprim în cuvinte “focul” si disperarea si, totodata, acea putere care ma retinea pe mine în rugaciunea neîncetata ani de zile si într-o încordare suprema. Pe moment, nu întelegeam nimic, dar acum nu gasesc cai potrivite ca sa-I arat lui Dumnezeu recunostinta mea pentru “Mâna Lui cea tare” de Sfânt Sculptor. Îmi era greu; într-adevar sufeream pe toate planurile fiintei mele. Sunt în admiratie în fata Lui: El a re-format urâtenia mea infernala în altceva, mai putin îndepartata de negraita Lui Lumina.

La începutul acestei perioade înspaimântatoare, dar cu toate acestea binecuvântate, precumpanea în rugaciunea mea o durere fara de nadejde, care adesea era însotita de senzatia unui foc. Nu cunosteam natura acestui foc si nici nu cautam o explicatie, întrucât mintea mea era atrasa spre El, spre Dumnezeul meu. Aceasta flacara de foc mistuia ceva în mine; arderea nu se petrecea fara durere. Dupa trecerea mai multor ani, când ma aflam în Athos, si când duhul meu petrecea în pace, mi-aduceam aminte de cele traite mai devreme ca de o întâmplare care m-a renascut si mi-a asezat viata mea pe o noua orbita, în sfera altei existente…

Vremea pocaintei disperate, descrisa de mine, sunt înclinat sa recunosc ca nu constituie poate numai pentru mine un eveniment. Cum sa nu ma mir? În primul meu drum gresit, din existenta mea vremelnica, eu ma departam undeva departe de viata obisnuita. Si iata ca acolo mâna Lui m-a ajuns. Acesta a fost momentul nasterii mele cea de-a doua. Eu am fost chemat din “nefiinta” spre lumina vietii…

Daca as încerca sa analizez procesul launtric al întoarcerii mele catre Dumnezeu dupa caderea mea, mi-ar veni în minte urmatoarea comparatie: Lumina lui Dumnezeu, Lumina Duhului Sfânt, pe care înca n-am zarit-O, ma lumineaza de undeva de departe, din spate, aratându-mi acel “loc” nematerial în care petrec; si numele acestui loc este iadul.

Eu nu vad Lumina ca atare, ea doar îmi deschide ochii ca eu sa înteleg în ce întuneric traiesc. Eu nu as putea întelege întunericul, daca nu ar exista lumina opusa. Prin nevazuta prezenta a acestei Lumini eu reusesc putin câte putin sa contemplu ideea pe care o avea creatorul meu “înainte de întemeierea lumii” (Ioan XVII, 21). Cunostinta mea noua despre Dumnezeul cel viu, care de-abia acum începe, ma aduce sa vad în Hristos tocmai acel chip dupa care suntem ziditi (Fac. I, 26-27). Inima mea e lovita de tristete: “Iata cum trebuie sa fie fiecare dintre noi, ca sa-si traiasca unitatea, indestructibila în veci, cu Tatal tuturor celor ce exista. O, nenorocire! Eu am pierdut toate acestea. Mi-a fost data din copilarie ideea despre vesnicie; mi s-a dat de asemenea o oarecare experienta sau o apropiere de experienta Fiintei necreate. Iar acum, eu mor într-un întuneric fara sens, al ignorantei mele pe toate planurile”.

Acest întuneric statea în fata mea ca un perete de plumb, despartindu-ma de Dumnezeu cu o putere pe care eu însumi n-o puteam birui. Sfântul Apostol Pavel a numit acest zid “legea pacatului” (Rom. VIII, 2). Dumnezeul nostru este Lumina si în el nu este nici un întuneric (I Ioan I, 5), pentru aceea el refuza sa se uneasca cu întunericul nsotru. Noi trebuie sa ne curatim de necuratiile care ne stapânesc, altminteri nu vom intra în Împaratia Adevarului si a Luminii (Apoc. XXI, 27).

Din momentul în care mi s-a dat harul pocaintei, mi-am dat seama ca ma aflu în iad. Oricât de dureros mi-era uneori acest drum, totusi alta cale nu era spre poarta Vesniciei divine pentru fiii cazuti ai lui Adam. Durerea mea este profunda când caut expresii ca s-o exprim. Am fost educat sa ocolesc în limbajul meu cuvintele bombastice, iar acum toate cuvintele, toate limbile îmi par decolorate, incapabile sa exprime recunostinta mea fata de Dumnezeu.

Eu l-am cunoscut pe Dumnezeul Cel viu din cea mai frageda copilarie. Erau cazuri, când la iesirea din biserica - ca sa spun mai precis, scos din biserica pe brate, - vedeam orasul, care în acea vreme era lumea întreaga pentru mine, luminat cu doua feluri de lumina. Lumina soarelui nu ma împiedica sa simt prezenta altei Lumini. Amintirea acestei Lumini se împletea cu o bucurie blânda, care atunci îmi umplea sufletul. Din amintirea mea s-au pierdut aproape toate întâmplarile din acea perioada, dar aceasta Lumina n-am uitat-o.

Când am atins vârsta adolescentei m-am îndepartat de Dumnezeul meu. N-am savârsit crime pedespite de lege, dar prin mintea mea, treceau liber tot felul de monstri.

Dumnezeul nostru este de neajuns, nevazut, de neatins, de nepatruns sunt caile Lui în Providenta Lui. În ce chip mâna Lui gingasa, dar puternica, m-a prins când cu încapatânarea nebuniei mele tineresti nazuiam spre pustietatea nefiintei? Focul ceresc mi-a patruns înauntru si inima mea topita era jarul lui. Rugaciunea mea de pocainta o aduceam Sfântului Dumnezeu lipind fruntea de podele, de pamânt. O, câta rusine era pe capul meu în acei ani! Ma vedeam ca pe cel mai ticalos criminal din cauza elanului meu orgolios der a-L depasi. Pacatul meu împotriva iubirii Lui îmi aparea în realitatea lui de cosmar ca o sinucidere si, pe deasupra, ca o departare vesnica de Creatorul meu. Atunci El, în nemasurata Lui iubire, voia sa-mi dea nemarginirea purtatoare de lumina, dar eu bateam în poarta mortii. Pentru aceea, ma uram pe mine însumi si timp de zeci de ani am plâns în amaraciunea si de rusinea mea.

…Dar când mi s-a descoperit ca natura duhovniceasca a miscarii mele launtrice era de fapt o repetare a caderii lui Adam, atunci m-am îngrozit si de atunci rugaciunea mea se caracteriza printr-o vrajmasie fata de mine însumi. În aceasta rugaciune mintea mea nu era îndreptata asupra mea. Eu nu-mi analizam starile mele interioare, ci ma gaseam într-o mare cutremurare, socotindu-ma nevrednic de iertare. Parca stateam la înfricosata judecata la Tribunalul suprem: toata atentia mea mea se concentra asupra Judecatorului meu. Eu nu aveam cuvinte: ma rugam cu suspinurile inimii mele fara cuvinte. Nu-mi gaseam nici o îndreptatire. N-aveam nici o nadejde. Poate ca ar fi mai bine spus: ma rugam cu nadejdea care merge dincolo de orice disperare. Uneori, în acea rugaciune nu-mi mai simteam trupul. (Îmi dadeam seama de acest fenomen numai dupa ce reveneam din nou în starea unei sensibilitati normale). În acest timp duhul meu intra într-o oarecare sfera inteligibila, ale carei granite nu se pot atinge, poate tocmai pentru ca nu sunt. În aceasta bezna spirituala, sufletul meu Îl cauta numai pe Dumnezeu. Eram singur: nu erau “acolo” nici obiecte, nici vreo oarecare fiinta personala. Îmi dadeam seama ca de va binevoi, Domnul ar putea veni fara greutate la mine, oriunde m-as gasi. Si El a binevoit.

În starea plânsului profund pentru pacatele noastre, într-un chip minunat, înlauntrul nostru se primeste lucrarea lui Dumnezeu, care ca un Tata ne îmbratiseaza strâns în Iubirea Lui. Acest Duh subtire nu-L putem simti datorita propriilor eforturi. Când El pleaca de la noi, din nou ne afundam în întunericul mortiii; noi îl cautam, dar El, care toate le umple, pare sa se fi retras în departari neajunse.

La începutul pocaintei precumpaneste amaraciunea dar, îndata dupa aceasta, vedem ca în noi patrunde energia unei vieti noi, care produce în noi o minunata schimbare a mintii. Însasi miscarea de pocainta se înfatiseaza ca o descoperire a Dumnezeului iubirii. În fata duhului nostru se contureaza tot mai lamurit chipul preafrumos si de nedescris al Omului cel dintâi zidit. Contemplând aceasta frumusete, începem sa ne dam seama ce teribila desfigurare a suferit în noi ideea primordiala a Creatorului. Lumina care de la Tatal percede ne da “cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos” (II Cor. 4, 6)…

Sursa:blogul.eucred.ro

MISTICA VEDERII LUI DUMNEZEU

Schimonah Siluan, iulie 1938.
Traducere din rusa în franceza: Dom Antoine Lambrechts
(Monastère de Chevetogne, Belgique)

Read more...

DRAGOSTEA NU SE LAUDA

>> 26 apr. 2010

Omul plin de iubire nu-si trambiteaza faptele sale bune. "Luati aminte, spune Mantuitorul, ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor (Matei 6,1-2).
Omul iubirii se bucura in tacere de binele pe care sa-l faca. Laudarosenia se naste din micime launtrica. Modestia se naste din preaplinul bogatiei interioare. Ori dragostea inseamna o mare bogatie launtrica, care n-are nevoie de laude.
Unul dintre batranii Patericului zice: "cel ce isi descopere si isi arata faptele sale cele bune, pentru fericirea, lauda si slava oamenilor, acela este asemenea cu omul care seamana samanta sa pe deasupra pamantului si nu umbla cu grapa peste ea ca s-o acopere si venind pasarile cerului, mananca toata samanta si-i ramane in zadar toata osteneala. Iar cel ce isi tainuieste si isi ascunde faptele sale cele bune, acela este asemenea omului care, semanandu-si samanta sa, indata o acopere cu tarana si ea ramane, rasare, creste si rodeste."

IPS Andrei Andreicut

Sursa:blogul.eucred.ro

Read more...

Perseverenta intru dovedirea integrarii in Hristos

>> 24 apr. 2010



A. Victoria lui Hristos

A-1 . Lemnul care nu era o arma, o cruce fara taria fieru­lui si un trup mort au biruit si au ucis pe diavolul si ingerii lui, ba chiar prin propria lui arma. Astfel Cel mai puternic a ucis pe cel puternic (pe diavolul), biruindu-l. Si acum El (Hristos) vine catre orice suflet care-L cauta cu adevarat. Si dupa ce S-a apropiat de suflet, zdrobeste si face sa dispara puterea intunerecului, care intemeiase si stapanise acel su­flet.

nota: Datorita lemnului crucii, Hristos a biruit pe diavolul, care triumfase prin lemnul din paradis. Aceasta arma puternica i-a ingaduit lui Hristos sa biruiasca prin blandete, fara sa foloseasca violenta sabiei.


B. Sa fim partasi la suferintele lui Hristos

B-1 . La randul lui sufletul trebuie sa aiba aceeasi dorinta si aceeasi dragoste fata de Hristos, Care i S-a daruit, pe cat ar avea o femeie inteleapta care vazandu-l adesea pe bar­batul ei in temnita pus in lanturi (pentru ea), s-ar gandi in sine ca-i pusa in lanturi alaturi de el si sa simta ca sufera impreuna cu el, ba si mai mult, sa simta ca-i chinuita mai mult decat cel intemnitat.

nota: aceste verbe, Sfantul Macarie le aplica intr-un chip simtit la compasiunea mistica a sufletului, mireasa lui Hristos Cel suferind.

B-2. Sa fie precum Maria, care stand in picioare langa crucea Domnului, plangea cu lacrimi din adancul inimii si parea ca si ea este rastignita langa Fiul ei. Asijderea si sufle­tul, care L-a iubit pe Domnul si in care Acesta a zamislit dragostea fierbinte, acel suflet - care se straduieste cu ade­varat sa fie unit cu Insusi Mirele Hristos - trebuie sa fie par­tas patimirilor Acestuia. Sa aiba pururea inaintea ochilor si sa-si aminteasca de semnele cu care Domnul a fost infierat pentru el; cat a suferit Cel nepatimitor pentru acest suflet, cum a fost pedepsit pentru el Cel mai presus de orice pedeapsa si cum, fiind chip al lui Dumnezeu, a luat chipul robului; si asa, in toate va suferi si Domnul impreuna cu el, va fi pus in lanturi cu acest om si astfel (acest crestin) va fi impreuna slavit cu El.


C. Singuratatea morala a sufletului

C-1 . Precum odinioara, prin puterea lui Dumnezeu, pia­tra a fost rostogolita si indepartata de la mormant, si dupa cum Maria (Magdalena) L-a vazut pe Domnul, tot la fel, prin puterea si cercetarea Sfantului Duh, piatra care aco­pera sufletul, sau, altfel spus valul pacatuluil, este mototolit si azvarlit de acolo din suflet, iar sufletul se va invrednici sa vada fata lui Hristos si sa se odihneasca intru el Duhul Lui cel Sfant, fiindca a fost scos si eliberat de piatra pacatului.

C-2. Este adevarat ca orice suflet care iubeste pe Dum­nezeu este impresurat de demonii cei rai care lupta impo­triva lui, nelasandu-l sa inainteze spre Hristos Cel viu. I se intampla sufletului aceasta cu voia si ingaduinta lui Dum­nezeu. Caci este supus ispitelor spre a se verifica daca acesta iubeste cu adevarat pe Domnul, daca ramane sta­tornic in hotarare, fara a tine seama de grelele osteneli; daca nu cumva din trandavie acest suflet Il va tagadui (pe Dom­nul) prin aceea ca refuza osteneala ceruta de cale si in chi­pul acesta fuge de razboiul impotriva duhurilor rautatii. Si incercarea aceasta este ingaduita, si dupa ce a staruit (in calea mantuirii) ani indelungati, timp in care s-au abatut asupra lui ispitele cele de la duhul rautatii, ca astfel sa se constate daca (in sfarsit) se hotaraste pentru Domnul, sau daca, dimpotriva, sufletul, din pricina delasarii lui, nu s-a in­vrednicit de nici un ajutor.


D. Intalnirea lui Hristos cu sufletul

D-1. La randul Sau Domnul, vazand curajul sufletului si rabdarea lui in vremea ispitelor si constatand ca a iesit biruitor din incercari, i Se arata intru bunatatea Sa, i Se face El Insusi vizibil, luminandu-l cu lumina Sa cea preastraluci­toare. Apoi chemandu-l la sine ii zice: “Vino in pace, tu cel mai ispitit al Meu". lar acesta (sufletul) mergandu-i intru intampinare Ii zice: pentru ce, Doamne, m-ai parasit atata vreme lasandu-ma prada chinurilor si cumplitelor ocari ale dusmanilor? Cand te cautam, m-au intalnit strajerii Tai, care dadeau roata prin cetate, si mi-au facut neplaceri. Domnul insa, plin de o lumina de nedescris, ii raspunde, dojenindu-l dar si incurajandu-l, prin aceste cuvinte: Ai dreptate! “Vino in pace prietene al Meu, porumbita Mea”.

D-2. Apoi (Domnul) intra in discutie cu el, aratandu-i semnele cuielor si zicandu-i: Vezi semnul cuielor, vezi urmele biciurilor, vezi ranile?! Toate acestea pentru tine le-am suferit, pentru tine care aik fost ranit cu numeroase rani si tarat de multime de dusmani intr-o cumplita robie. Dar Eu, din multa iubire de oameni, am venit pentru cautarea si eliberarea ta, fiindca dintru inceput te-am zidit dupa chipul Meu, ca sa-mi fii mireasa. Pentru tine, Eu Cel nepatimitor, am patimit, Eu, Cel in afara de orice fapta vrednica de pedeapsa am indurat numeroasee invinuiri pentru rascumpararea ta.

D-3. lar tu, cel stapanit de atata rautate si afundat intr-un atat de adanc si mare intuneric, nu trebuia oare sa suferi si sa te mahnesti (pentru binele tau)? Asa, Domnul, intrand pasnic in discutie si dialogand cu sufletul, ii arata ca insasi puterea de a suporta necazurile avute El este Cel Care i-a dat-o, El este Cel Care l-a intarit si, tainuit, i-a dat curaj.



E. Progresul sufletului atat spre lumina cat si spre intuneric

E-1. Auzind toate acestea, sufletul a cunoscut ca nimic (din toate acestea) nu este de la sine insusi, ci ca toateinfaptuiri sunt ale Domnului, Preafrumosul sau Mire, iar sufletul, luand cunostinta din toata inima de cele propuse, de dragostea si vointa ce i-au fost acordate, Ii raspunde zicand: Vezi, Doamne, neprihanitul meu trup, uita-Te la curatul meu suflet, ia-ma cu totul la Tine, ascunde-ma de-a-dreapta Ta si odihneste-ma in sanurile Tale.

E-2. Iar Domnul i Se arata pe Sine in doua fete: cea a ranilor Sale si cea a slavei luminii Lui; sufletul vede patimi­rile rabdate pentru el, dar vede si preastralucita slava a luminii Lui; isi vede si propriul sau chip transformandu-se din slava in slava sub lucrarea Duhului Domnului. Asa ca inainteaza intr-amandoua sensurile: in cel al patimirii si in cel al slavitei lumini, si uita, intr-un anumit fel, de propria sa fire, sesizand ca el este de la Dumnezeu, unindu-se si amestecandu-se cu omul el ceresc si cu Sfantul Duh., devenind el insusi duh.

E-3. Imaginati-va un cersetor oarecare, foarte sarac si mergand din poarta in poarta ca sa-si capete hrana cea de toate zilele. Dar deodata, de la o zi la alta ajunge imparat. In aceasta postura, fericirea din mainile lui il face sa uite de saracie. Tot cam in acest fel si sufletul, dupa ce s-a imbogatit cu cereasca bogatie, nu-si mai aduce deloc aminte de prima saracie. Precum Hristos, Care dupa fire era in chip de Dum­nezeu, a uitat oarecum de demnitatea Sa, cand a luat chip de rob si a devenit asemeni oamenilor, cu atat mai mult su­fletul, cand atrage la sine esenta, puterea si firea lui Dumnezeu, uita de prima lui stare rusinoasa.


F. Indemn la nadejde

F-l. Sa rugam, asadar, pe Domnul si sa-L ascultam, intelegandu-L, ca, in dragostea Lui, ni se arata si ne dez­leaga de acum de intuneric. Tot astfel, la inviere, trupul nos­tru cel slabit, fiind luminat de lumina care este in suflet, va fi si el slavit ca si sufletul. Domnul este aproape de noi, nu­mai daca noi Il cautam cu inima intru adevar.

F-2. Deci tot cel ce asculta cuvantarea aceasta sa nadaj­duiasca a primi Ipostasul Cuvantului si sa invete de la Aces­ta toata dreptatea. Vezi, asadar si tu, cel care m-asculti, cel care prin nadejde vei mosteni pe Dumnezeu, si ai sa observi sufletul amestecandu-se cu Duhul Domnului. De aceea iti spun: la ce fel de putere si de vrednicie trebuie sa te asezi, (ca sa intelegi) cum trebuie sa-ti petreci viata si, cum trebuie sa te porti. Caci toate acestea iti stau in putinta sa le faci prin tine insuti, dar trebuie sa le demonstrezi (prin fapte). Amin.


Sursa:Cartea 21 DE CUVÂNTĂRI
DESPRE MÂNTUIRE
(Carte apărută cu binecuvântarea
î. P. S. Nicolae CORNEANU,
Mitropolitul Banatului)

Read more...

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea Sfântului şi Măritului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă.

>> 23 apr. 2010

Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

sf. gheorgheAvând împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici dc îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După accasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnczeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns accsta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnczeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

sfantul mare mucenic gheorgheÎn părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar ea îi spuse pricina intristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse. "De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnczeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.



Sursa:www.calendar-ortodox.ro

Read more...

Ziua Pamantului!

>> 22 apr. 2010


Astazi sarbatorim Ziua Pamantului si va oferim cu mult drag o parte din meditatia pentru "Mama Pamant", sustinuta in data de 8 aprilie 2010 de Daniela Lucia Nistor, cat si un mesaj important primit de la "Mama Pamant":

"Astazi pe continentul american se serbeaza ziua mea , Ziua Pamintului si de aceea va rog sa va uniti in gind cu fratii vostrii si sa meditatii si sa va rugati pentru vindecarea mea.

In timp ce pasiti binecuvintati pamintul,in timp ce beti apa binecuvintati-mi apele si in timp ce respirati binecuvintati atmosfera.
Eu ma vindec cu ajutor divin si al vostru si vindecindu-ma aduc vindecare structurilor voastre telurice.

Va iubesc si va binecuvintez.

Mama voastra-Mama Pamint"



Pentru informatii si inscrieri la meditatii spirituale, terapii si seminarii intrati pe site-ul personal al d-nei Daniela Lucia Nistor:
mesajulluminii.ro

Read more...

Despre Razboiul Duhovnicesc

>> 20 apr. 2010

Toti cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un razboi duhovnicesc. Acest razboi l-au invatat sfintii printr-o indelungata experienta de la harul Duhului Sfant. Duhul Sfant ii povatuia, ii lumina si le dadea puterea de a birui pe vrajmasi, dar fara Duhul Sfant sufletul mi poate nici macar sa inceapa acest razboi, pentru ca nu stie si nu intelege cine si unde sunt vrajmasii lui.

Fericiti suntem noi, crestinii ortodocsi, pentru ca traim sub mila lui Dumnezeu. Ne este usor sa ducem acest razboi: Domnului i-a fost mila de noi si ne-a dat pe Duhul Sfant, Care viaza in Biserica noastra. Un singur lucru ma intristeaza, ca nu toti oamenii cunosc pe Dumnezeu si cat de mult ne iubeste. Aceasta iubire se face simtita in sufletul celui ce se roaga, iar Duhul Sfant da marturie sufletului de mantuirea lui.

Lupta noastra se duce in fiecare zi si in fiecare ceas. Daca faci reprosuri fratelui sau il judeci sau il intristezi, ti-ai pierdut pacea. Daca ai cazut in slava desarta sau te inalti deasupra fratelui, ai pierdut harul. Daca-ti vine un gand desfranat si nu-l departezi de indata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si indrazneala in rugaciune. Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu. Daca-ti implinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si uratul intra in sufletul tau. Daca urasti pe fratele tau, inseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapanire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.


Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobandi pace in sufletul tau. Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobandesti iertarea pacatelor tale si Domnul iti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfant. Iar cand te smeresti intru totul, atunci afli odihna desavarsita in Dumnezeu.

Cand sufletul e smerit si Duhul lui Dumnezeu este in el, atunci omul este fericit cu duhul in iubirea lui Dumnezeu. Cand simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pamant, ci doreste sa fie pururea smerit inaintea lui Dumnezeu si sa iubeasca pe fratele. Dar daca sufletul cade in slava desarta, sarbatoarea lui ia sfarsit, pentru ca harul paraseste sufletul, si de acum el nu se mai poate ruga curat, ci ganduri rele vin si framanta sufletul.
Pentru ce sufera omul pe pamant, pentru ce duce necazuri si indura rele?

Suferim pentru ca nu avem smerenie. In sufletul smerit viaza Duhul Sfant si El da sufletului libertatea, pacea, iubirea si fericirea.

Suferim pentru ca nu-l iubim pe frate. Domnul zice: "Iubiti-va unii pe altii si veti fi ucenicii Mei" [In 13, 34-35]. Pentru iubirea de frate vine iubirea lui Dumnezeu. Dulce e iubirea lui Dumnezeu; ea este un dar al Duhului Sfant si in deplinatatea ei e cunoscuta numai prin Duhul Sfant. Dar este si o iubire mijlocie, pe care omul o are atunci cand se straduieste sa implineasca poruncile lui Hristos si se teme sa nu intristeze pe Dumnezeu; si aceasta e un lucru bun. In fiecare zi insa trebuie sa ne silim spre bine si sa invatam din toate puterile smerenia lui Hristos.

Domnul a zis ucenicilor Lui: "Pacea Mea dau voua" [ In.14,27]. Aceasta pace a lui Hristos trebuie sa o cerem lui Dumnezeu, si Domnul o da celui ce o cere; si cand o primim, trebuie sa o pazim cu sfintenie si sa o inmultim; dar cine nu se preda in necazuri voii lui Dumnezeu, acela nu poate cunoaste milostivirea lui Dumnezeu. Daca te loveste o nenorocire, nu te lasa abatut, ci adu-ti aminte ca Domnul se uita la tine cu mila si nu primi gandul: "Oare se va mai uita Domnul la mine cand eu Il intristez?", pentru ca Domnul este prin fire mila, ci intoarce-te cu credinta la Dumnezeu si spune ca si fiul cel risipitor din Evanghelie: "Nu sunt vrednic sa ma numesc fiul tau" [Lc 15, 21], si vei vedea atunci cat esti de drag Tatalui si in sufletul tau va fi atunci o negraita bucurie.

Oamenii nu invata smerenia si pentru mandria lor nu pot primi harul Duhului Sfant si de aceea lumea intreaga sufera. Dar daca oamenii ar cunoaste pe Domnul si ar sti cat de milostiv, smerit si bland este, intr-un singur ceas s-ar schimba fata intregii lumi si in toti si in toate ar fi o mare bucurie si iubire.

Domnul Cel Milostiv ne-a dat pocainta si prin pocainta toate se indreapta. Prin pocainta castigam iertarea pacatelor; pentru pocainta vine harul Duhului Sfant, si astfel cunoastem pe Domnul. Daca cineva a pierdut pacea si sufera, sa se pocaiasca si Domnul ii va da pacea Sa. Daca un popor sau un stat sufera, trebuie ca toti sa se pocaiasca si atunci toate se vor indrepta de la Dumnezeu.
Toata lupta noastra este ca sa ne smerim pe noi insine. Vrajmasii nostri [demonii] au cazut din mandrie si ne atrag si pe noi in caderea lor. Dar noi, fratilor, sa ne smerim pe noi insine si atunci vom vedea slava Domnului inca de aici de pe pamant [Mt 16, 28; Mc 9, 1], pentru ca celor smeriti Domnul li Se face cunoscut prin Duhul Sfant.

Sufletul care a gustat dulceata iubirii lui Dumnezeu este in intregime nascut din nou si e facut cu totul altul; iubeste pe Domnul si e atras cu toata puterea spre El ziua si noaptea si pana la o vreme ramane odihnindu-se in Dumnezeu, dupa care incepe sa se intristeze pentru norod. Domnul Cel Milostiv da sufletului uneori odihna in Dumnezeu, uneori o inima ce sufera pentru intreaga lume, ca toti oamenii sa se pocaiasca si sa ajunga in rai. Sufletul care a cunoscut dulceata Duhului Sfant doreste pentru toti aceasta, caci dulceata Domnului nu ingaduie ca sufletul sa fie iubitor de sine [egoist], ci ii da iubirea care tasneste din inima.
Sa iubim deci pe Domnul, Care ne-a iubit El cel dintai si a patimit pentru noi [1 In 4,10].
Nu va voi ascunde pentru ce da Domnul harul Sau. Nu vreau sa scriu multe, ci va rog numai aceasta: Iubiti-va unii pe altii si veti vedea atunci mila Domnului. Sa iubim pe fratele si ne va iubi pe noi Domnul. Nu gandi, suflete, ca Domnul te iubeste, daca te uiti la cineva cu dusmanie. O, nu! Mai degraba te iubesc demonii, pentru ca te-ai facut slujitorul lor. Dar nu intarzia, pocaieste-te si cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, si vei vedea atunci pace in sufletul tau. Din toate puterile cereti de la Domnul smerenie si iubire frateasca, fiindca pentru iubirea de frate da Domnul harul Sau. Fa aceasta experienta cu tine insuti: intr-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate iar intr-alta traieste fara iubire, si atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovnicesti ale iubirii sunt vadite: pace si bucurie in suflet, si toti oamenii vor fi pentru tine neamuri si rude dragi si vei varsa lacrimi din belsug pentru aproapele si pentru toata suflarea si faptura.

Adeseori, pentru un singur salut sufletul simte in el o schimbare binefacatoare; si, dimpotriva, pentru o singura privire dusmanoasa se pierde harul si iubirea lui Dumnezeu. Atunci insa caieste-te degraba ca pacea lui Dumnezeu sa se intoarca in sufletul tau. Fericit sufletul care iubeste pe Domnul si care a fost invatat de El smerenia. Domnul iubeste sufletul smerit care nadajduieste cu tarie in Dumnezeu. In fiecare secunda el simte mila Lui, astfel incat, chiar daca vorbeste cu oamenii, el este absorbit in Domnul Cel iubit si din indelungata sa lupta cu vrajmasii sufletul indrageste inainte de toate smerenia si nu lasi:t pe vrajmasi sa ia de la el iubirea de frati.

Daca vom iubi din toate puterile pe fratele si ne vom smeri sufletul nostru, biruinta va fi a noastra, pentru ca Domnul da harul Sau mai cu seama pentru iubirea de frate. Am avut experienta Duhului Sfant in desavarsirea ei, dar nu pot sa-L am in mine.
Vai mie, ca in anii tineretii mele am trait rau si n-am imitat pe acel sfant placut lui Dumnezeu Simeon StalpnicuI [din Muntele Minunat]. Minunata este viata lui. Era de sapte ani cand i S-a aratat Domnul, si el a stiut de indata ca este Domnul si L-a intrebat: "Doamne, cum Te-am maniat?" Domnul a intins mainile si a zis: ,,Asa M-ai maniat, dar Eu Insumi te-am ridicat. Tu insa staruie la Mine in fiecare zi". Asa trebuie sa ne silim spre bine toata viata si, mai cu seama, sa iertam pe cei ce ne gresesc noua, si atunci Dom- nul nu-si va aduce aminte nici El greselile noastre si ne va da harul Duhului Sfant.
Cand eram in lume imi placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu pofta pentru cei ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram inca frate sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe vrajmasi. Sfantul Apostol Ioan Teologul spune ca poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci usoare [1 In 5, 3]. Dar ele sunt usoare numai din iubire si, daca nu este iubire, atunci totul e un chin. De aceea paziti iubirea, nu o pierdeti, macar ca nu e cu neputinta sa o aducem inapoi, dar aceasta numai cu multe lacrimi si rugaciuni, iar fara iubire viata pe pamant e un chin. Dar cine ramane in rau, acela omoara sufletul - lucru de care sa ne pazeasca pe noi Domnul!
Cand sufletul pierde dintr-o pricina oarecare harul pe care i l-a dat Domnul cercetandu-l, se intristeaza puternic dupa el si doreste sa-I dobandeasca din nou. O, cat Il roaga pe Stapanul ziua si noaptea sa se milostiveasca de el si sa reverse iarasi peste el mila Lui. Si cine poate descrie suspinele sau lacrimile sau plecarile genunchilor lui. Si multi, multi ani se chinuie sufletul cautand harul pe care l-a gustat si de care s-a indulcit. Si vreme lunga incearca Domnul sufletul, sa vada daca crede in El; iar sufletul, nevazand in el dulceata Lui pe care a cunoscut-o, iarasi inseteaza dupa ea si asteapta cu smerenie si este atras nesaturat spre Domnul de dogoarea iubirii. Cu har e usor sa iubim pe Dumnezeu si sa ne rugam ziua si noaptea; dar sufletul intelept rabda si uscaciunea si nadajduieste cu tarie in Domnul, si stie ca El nu va rusina nadejdea si i-l va da la vremea lui. Harul lui Dumnezeu nu vine niciodata degraba si niciodata nu se da pentru multa vreme; dar sufletul intelept se smereste si iubeste pe aproapele si-si poarta cu blandete crucea sa si asa biruie pe vrajmasii care se straduie sa-I departeze de la Dumnezeu.

Cand pacatele ascund de la suflet ca un nor lumina milostivirii lui Dumnezeu, atunci sufletul, chiar daca inseteaza dupa Domnul, ramane neputincios si lipsit de putere, ca o pasare inchisa intr-o colivie; chiar daca aceasta ar fi intr-o dumbrava inverzita, tot nu poate zbura, ca sa cante in libertate cantari de lauda lui Dumnezeu.
Mult timp m-am chinuit necunoscand calea Domnului, dar acum, dupa multi ani si multe intristari am cunoscut prin Duhul Sfant voia lui Dumnezeu. Trebuie implinite intocmai toate cate a poruncit Domnul [Mt 28, 20], pentru ca aceasta este calea care duce in Imparatia cerurilor, unde vom vedea pe Dumnezeu. Dar nu gandi ca vei vedea pe Dumnezeu, ci smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi azvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul. Cand plangem si smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne pazeste, dar daca lepadam plansul si smerenia, putem fi amagiti de ganduri sau de vedenii. Sufletul smerit nu are vedenii si nici nu le doreste, ci se roaga cu mintea curata lui Dumnezeu; dar o minte cazuta in slava desarta nu va fi curata de ganduri si de inchipuiri si poate ajunge pana acolo incat sa vada demoni si sa vorbeasca cu ei. Scriu despre aceasta, pentru ca eu insumi am fost in aceasta nenorocire.

De doua ori m-am aflat in inselare. Prima data, chiar la inceput, pe cand eram inca un tanar frate sub ascultare, din lipsa de experienta, si atunci Domnul m-a miluit degraba. Dar a doua oara a fost din mandrie si atunci am fost indelung chinuit inainte ca Domnul sa ma vindece pentru rugaciunile duhovnicului meu. Aceasta s-a intamplat dupa ce primisem o vedenie oarecare. Am descoperit despre aceasta vedenie la patru barbati duhovnicesti, dar nici unul din ei nu mi-a zis ca ea era de la vrajmasul, desi inselarea ma tinea in ghearele slavei desarte. Dar mai apoi am inteles eu insumi greseala mea, pentru ca demonii au inceput sa mi se arate din nou nu numai noaptea, dar si ziua. Sufletul meu ii vedea dar nu se temea, pentru ca simteam cu mine si mila lui Dumnezeu. Si astfel am patimit multi ani din partea lor; si daca Domnul nu mi-ar fi dat sa-L cunosc prin Duhul Sfant si daca n-as fi avut ajutorul Preasfintei si bunei Stapane, as fi deznadajduit de mantuirea mea, dar acum sufletul meu nadajduieste cu tarie in milostivirea lui Dumnezeu, desi dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant si in iad.

Multa vreme n-am putut intelege ce este cu mine. Imi spuneam: Nu judec pe nimeni, nu primesc ganduri rele, imi fac constiincios ascultarea, ma infranez de la hrana, ma rog neincetat, dar atunci de ce si-au luat demonii obiceiul de a veni la mine? Vad ca sunt in greseala, dar nu-mi pot da seama de ce. Cand ma rog, ei pier pentru o vreme, dupa care vin din nou. Si mult timp sufletul meu a fost in aceasta lupta. Am vorbit despre aceasta cu unii "batrani", iar ei au tacut; si eram nedumerit. Si iata ca intr-o noapte sedeam in chilie si demonii au venit la mine si s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inima si Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca sa fac inchinaciuni la icoane, dar demonii erau de jur-imprejurul meu, iar unul dintre ei statea in asa fel ca nu ma puteam inchina la icoane fara sa ma inchin inaintea lui. Atunci am sezut din nou jos si am zis: "Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata, dar demonii nu ma lasa. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de la mine."

Si atunci am primit in sufletul meu acest raspuns de la Domnul:
"Cei mandri sunt intotdeauna chinuiti asa de catre demoni"
Iar eu am zis: "Doamne, Tu esti milostiv, sufletul meu Te cunoaste; spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu".
Si Domnul mi-a raspuns in suflet:
"Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!"

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticalos inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, dar Domnul ma iubeste, ma lumineaza si ma vindeca si El Insusi invata sufletul meu smerenia si iubirea, rabdarea si ascultarea si revarsa peste mine toata mila Sa. De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos si tanjesc dupa Domnul si-L caut cu lacrimi si zic: "Degraba voi muri si ma voi saIaslui in temnita intunecata a iadului si eu singur voi arde acolo si voi tanji dupa Domnul si voi plange: Unde esti Domnul meu, pe Care Te cunoaste sufletul meu?" Si mare folos am dobandit de la acest gand: mintea mea s-a curatit si sufletul meu a aflat odihna.

Lucru uimitor: Domnul mi-a poruncit sa tin mintea mea in iad si sa nu deznadajduiesc. El este atat de aproape de noi: "Iata, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor" [Mt 28,20], si inca: "Cheama-Ma in ziua necazului tau, si Eu te voi izbavi si tu Ma vei preamari" [Ps 49, 15]. Cand Domnul se atinge de un suflet, acesta se face tot nou, dar lucrul acesta e inteles numai de cel ce l-a cunoscut din experienta, pentru ca fara Duhul Sfant e cu neputinta sa cunoastem cele ceresti, si acest Duh e dat pe pamant de catre DomnuL
Cine va descrie bucuria de a cunoaste pe Domnul si de a nazui neincetat spre El ziua si noaptea?
Ah, cat de fericiti si norocosi suntem noi, crestinii! Nu e nimic mai pretios decat a cunoaste pe Domnul si nu e nimic mai rau decat a nu-L cunoaste pe EL Dar fericit este si acela care, chiar daca nu cunoaste, totusi crede. Am inceput sa fac asa cum m-a invatat Domnul si sufletul meu a aflat odihna in Dumnezeu, si acum ziua si noaptea cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. O, smerenia lui Hristos! O cunosc desi nu pot sa o am. O cunosc din harul lui Dumnezeu, dar nu o pot descrie. O caut ca pe un margaritar scump si scanteietor. E mai placuta si mai dulce sufletului decat lumea intreaga. Am cunoscut-o din experienta. Si nu va mirati de aceasta. Duhul Sfant viaza in noi pe pamant si El ne lumineaza. El ne da sa cunoastem pe Dumnezeu. El ne da sa iubim pe Domnul. El ne da sa ne gandim la Dumnezeu. El ne da darul cuvantului. El ne da sa preamarim pe Domnul. El ne da bucuria si veselia.

Duhul Sfant ne da puterea de a duce lupta cu vrajmasii si de a-i birui. Ii rog fierbinte pe toti oamenii: Sa priveghem cu pocainta si atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii si se incred in ele ma rog sa inteleaga ca din aceasta se arata in ei mandria si impreuna cu ea dulceata tulbure a slavei desarte, in care nu este pocainta unui duh smerit, si aici e toata nenorocirea, pentru ca fara smerenie nu putem birui pe vrajmasi. Eu insumi am fost amagit de doua ori. Prima data, vrajmasul mi-a aratat o lumina si un gand mi-a spus:

"Primeste-o! E harul". A doua oara, am primit o vedenie si am suferit mult pentru ea. Era la sfarsitul privegherii, cand se canta: "Toata suflarea sa laude pe Domnul", si am auzit cum imparatul David in cer canta laude lui Dumnezeu. Stateam in strana si mi se parea ca nu mai era nici acoperis, nici turla si ca vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru barbati duhovnicesti, dar nimeni nu mi-a spus ca vrajmasul isi batea joc de mine. Eu insumi credeam ca demonii nu pot slavi pe Dumnezeu si ca, prin urmare, aceasta vedenie nu era de la vrajmasul. Inselaciunea slavei desarte ma tinea in gheare si iarasi am ajuns sa vad demoni. Atunci am cunoscut ca eram inselat si am descoperit totul parintelui meu duhovnicesc si i-am cerut sa se roage pentru mine; si pentru rugaciunile lui acum sunt mantuit si rog totdeauna pe Domnul sa-mi dea duhul smereniei. Si daca as fi intrebat: "Ce ti-ai dori de la Dumnezeu, ce dar?", as raspunde: "Duhul smereniei care bucura pe Domnul mai mult decat toate". Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a facut Maica lui Dumnezeu si este preamarita mai mult decat toti in cer si pe pamant. Ea s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu: "Iata, roaba Domnului" [Le 1, 38], a spus ea; si noi toti trebuie sa imitam pe Sfanta Fecioara.


Pentru smerenie, sufletul dobandeste odihna in Dumnezeu, dar ca sa tina aceasta odihna, sufletul trebuie sa se invete multa vreme. Pierdem aceasta odihna pentru ca nu suntem intariti in smerenie. Si pe mine vrajmasii m-au inselat mult. Gandeam in mine insumi: Sufletul meu cunoaste pe Domnul, stie cat e de bun si cat de mult ne iubeste; cum se face insa ca-mi vin ganduri rele? Si multa vreme n-am putut sa ma regasesc, pana cand nu m-a povatuit Domnul, si atunci am inteles ca din mandrie se arata gandurile rele.

Un monah lipsit de experienta suferea din partea demonilor, si cand il napadeau, el fugea de ei, dar ei il urmareau.

Daca ti se intampla si tie ceva asemanator, nu te inspaimanta si nu fugi, ci stai cu barbatie, smereste-te si zi: "Doamne, miluieste-ma, ca sunt un mare pacatos" si demonii pier; dar daca vei fugi in chip las, ei te vor goni in prapastie. Adu-ti aminte ca in ceasul cand te napadesc demonii, se uita la tine si Domnul, sa vada cum iti pui nadejdea in El. Chiar daca il vezi limpede pe Satana si el te va arde cu focul lui si vrea sa inrobeasca mintea ta, nu te teme, ci nadajduieste cu tarie in Domnul si spune: "Sunt mai rau decat toti" si vrajmasul se va departa de tine. Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza inauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh smerit [Ps 50, 18] si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti intru tine harul; iar cand sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavarsita.

Acesta este razboiul pe care il duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfant si cade in inselare sa nu se infricoseze, ci, aducandu-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e ingaduita din pricina mandriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-I tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori incet, putin cate putin. Cel ascultator care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va indrepta.

Razboiul sufletului cu vrajmasii tine pana la mormant. Si daca la razboiul obisnuit este omorat numai trupul, razboiul nostru e mult mai chinuitor si mai primejdios, pentru ca si sufletul poate pieri. Pentru mandri a mea, Domnul a ingaduit de doua ori vrajmasului sa faca o asemenea lupta cu sufletul meu, ca sufletul meu a ajuns in iad, si pot spune ca daca sufletul e viteaz, va rezista, iar daca nu, poate sa piara pe veci. Scriu tuturor celor care, ca si mine, vor fi intr-o nenorocire asemanatoare: stati barbateste si nadajduiti cu tarie in Dumnezeu, si vrajmasii nu vor rezista, pentru ca Domnul i-a biruit pe ei. Prin harul lui Dumnezeu am cunoscut ca Domnul poarta de grija de noi cu milostivire si nici o rugaciune, nici un gand bun nu se pierd inaintea lui Dumnezeu. Adeseori e ca si cum Domnul nu ne aude; dar aceasta e numai pentru ca suntem mandri si cerem ceea ce nu ne este de folos. Chinuitor lucru este a recunoaste mandria in noi insine, dar Domnul lasa pe cel mandru sa se zbata chinuindu-se in neputinta sa pana ce se smereste. Cand sufletul se smereste, atunci vrajmasii sunt biruiti si sufletul afla mare odihna in Dumnezeu.

De doua ori am fost in Duhul Sfant si de doua ori am fost in mare nenorocire si supus unei grele ispite. Iar o data a fost ingaduit sa fiu ispitit pentru mandrie: harul Sfantului Duh a plecat de la mine si ma simteam ca un dobitoc in trup omenesc. Cu mintea nu-L uitasem pe Dumnezeu, dar sufletul meu ajunsese pustiu ca al unui dobitoc. Am inceput sa ma caiesc si harul s-a intors. Aceasta a durat trei zile.

Am fost ispitit si la ceasul rugaciunii, incat nu mai stiam daca eram in trup sau in afara de trup, dar sufletul meu vedea pe Dumnezeu. Si iata ca acum stiu din experienta ce inseamna a fi in Duhul Sfant si ce inseamna a fi lipsit de El. O, fratilor, daca ati putea intelege chinul sufletului care a purtat pe Duhul Sfant, dar apoi L-a pierdut. Acest chin e cumplit. Atunci sufletul se afla intr-o intristare si o mahnire de nedescris. E chinul lui Adam dupa izgonirea lui din rai.

Cine poate intelege raiul? Il poate intelege in parte cine poarta in el pe Duhul Sfant, pentru ca raiul este Imparatia Duhului Sfant, si Duhul Sfant in cer si pe pamant Acelasi este. Gandeam in mine insumi: "Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele", dar in loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfant. Duhul Sfant e mai dulce decat tot ce-i pamantesc. E hrana cereasca, e bucuria sufletului.
Daca vrei sa ai in chip simtit harul Duhului Sfant, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: "Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu". Un curelar din Alexandria gandea: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri", si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns inca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta incrancenata cu demonii si s-au obisnuit sa gandeasca smerit despre ei insisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa inteleg puterea acestor cuvinte. Si cand tin mintea mea in iad, sufletul meu are odihna, dar cand uit de aceasta, atunci imi vin ganduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gandeam: "Sunt pamant, si pamant pacatos", Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El in chip nesaturat, iar cand Il voi intalni, voi zice sufletului meu: Uita-te la El! Nu-L pierde "ca sa nu ti se intample ceva mai rau" [In 5, 14], pentru ca sufletul indura mari chinuri atunci cand pierde harul Duhului Sfant.

Credeti-ma, scriu inaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu Il cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim mereu. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care slujesc
Lui. Antonie cel Mare credea ca in pustie era mai batran si mai desavarsit decat toti, dar Domnul l-a indreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel care era mai batran si mai desavarsit decat el.

Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura el.
Sfantul Tihon [Zadonski] a fost smerit de un nebun intru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: "Nu te inalta cu intelepciunea! "

Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramana smeriti pana la sfarsit. Cu atat mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu inseteaza sa o dobandeasca, pentru ca este darul cel mai inalt al Duhului Sfant. In smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blandete, si infranare, si ascultare, si indelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse in ea.

Sufletul smerit care poarta in sine din belsug harul Sfantului Duh si-l pazeste pe el, are la o vedenie dumnezeiasca multa putere ca sa o suporte, dar pe cel ce are putin har, o vedenie il face sa cada cu fata la pamant, pentru ca in el e putina puterea harului. Asa, pe Muntele Taborului, atunci cand Domnul S-a schimbat la fata, Moise si Ilie stateau in picioare si vorbeau cu El, dar apostolii au cazut la pamant [Mt 17, 6]; mai apoi, insa, cand s-a inmultit in ei harul Duhului Sfant, au ramas si ei in picioare la aratarile Domnului si au putut vorbi si ei cu El.

Asa si Cuviosul Serghie [din Radonej], la aratarea Maicii Domnului statea in picioare inaintea Ei, pentru ca avea un mare har al Duhului Sfant, dar ucenicul sau Miheia a cazut cu fata la pamant si nu putea privi la Maica Domnului. Si Serafim din Sarov a avut mult har al Duhului Sfant si statea in picioare cand i s-a aratat Maica Domnului, dar slujitorul sau a cazut cu fata la pamant, pentru ca avea putin har. Astfel, daca sufletul are in el har, nu se teme cand vede demoni, pentru ca simte in el puterea lui Dumnezeu.

Acum e ceasul al patrulea din noapte. Sed in chilia mea ca intr-un palat, in pace si iubire, si scriu. Dar cand vine har mai mult, atunci nu mai pot scrie.

Sfantul Siluan Athonitul
Sursa:blogul.eucred.ro

Read more...

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP