Sfantul Evdochim (Lasata secului pentru Postul Sfintei Marii)

>> 31 iul. 2010


Sfantul Evdochim s-a nascut in Capadocia, din parinti crestini. Ajunge ofiter in armata imperiala, in vremea imparatului iconoclast Teofil (829-842). Datorita virtutilor sale, curatie trupeasca si sufleteasca, grabnic ajutator al celor in suferinta, mult milostiv cu cei nevoiasi, a fost numit de imparat guvernator al Capadociei.

Sfantul Evdochim a trecut la cele vesnice la varsta de 33 de ani. A fost ingropat in Capadocia, iar moastele sale au fost mutate la Constantinopol.

Astazi este Lasata secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului. Biserica Ortodoxa a randuit Lasata secului pentru Postului Sfintei Marii pe data de 31 iulie, insa, daca se intampla miercurea sau vinerea, se lasa sec cu o zi mai inainte.

Pentru credinciosii ortodocsi, Postul Adormirii Maicii Domnului incepe pe 1 august si tine pana in ziua praznicului, 15 august.

Sursa:crestinortodox.ro

Read more...

Arhimandritul Sofronie - Din viaţă şi din Duh

>> 29 iul. 2010


Iubitii mei frati si surori, deschideti-va inima pentru ca Duhul Sfant sa intipareasca acolo chipul lui Hristos. Atunci veti fi, incetul cu incetul, vrednici sa aveti in voi bucuria si intristarea, moartea si invierea.

Lumea nu cunoaste nimic mai nobil decat chemarea de a fi crestin. Dar cu cat scopul este mai inalt, cu atat realizarea lui este mai anevoiasa.

Contemplati minunatul tablou pe care ni-l dezvaluie Dumnezeu in creatia cosmosului si in plasmuirea omului dupa chipul si asemanarea Sa. Ceea ce cautam noi nu se limiteaza la efemera viata cotidiana, ci sa fim cu Dumnezeu si sa dobandim in noi viata in toata amploarea ei, cosmica si divina.

In viziunea noastra spirituala, trebuie sa unim fiinta cosmica si Fiinta divina, creatul si Necreatul.

La inceput era Cuvantul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. In fiecare zi, simtim in trupul nostru experienta chinuitoare a vietii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creati dupa chipul lui Hristos, al Absolutului. Intrebarea, misterul vietii noastre il constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca fiinta umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viata cu Hristos - Dumnezeu, nemurirea, vesnicia. Dupa revelatie, vesnicia lui Dumnezeu ne poate fi impartasita.

Pentru a imprima o miscare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepasare, trebuie sa nadajduim in Dumnezeu ca Persoana, adica la ceea ce este desavarsit.

Cum sa ne mantuim? Cum sa ne curatim trupul? Cum sa ne eliberam de robia pacatului si de puterea mortii? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastra de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viata este atat de scurta si scopul atat de inalt, dar atat de indepartat.

Pentru Biserica Ortodoxa, mantuirea omului inseamna indumnezeirea lui.

Trebuie sa invatam sa traim prin viata vesnica a lui Dumnezeu Insusi. Ce inseamna indumnezeirea omului? Inseamna sa traim asa cum a trait Domnul, sa dobandim gandurile si sentimentele lui Hristos, mai ales in ultimele momente ale vietii Sale pamantesti.

Dupa caderea in pacat, sufletul omului a devenit campul de lupta intre Dumnezeu si diavol.

Samanta pe care Satana a aruncat-o in inima si mintea lui Adam - ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu - s-a inradacinat atat de adanc in fiinta noastra, incat ne aflam neincetat in robia pacatului.

Chiar de la nastere, devenim mostenitorii lui Adam. Putem sa traim starea de cadere, care este o indepartare dureroasa de la dragostea Tatalui, ca singura realitate a fiintei umane. In lume ne scaldam in atmosfera si admiratia pacatului. Traim cu usurinta si foarte adesea, ne rusinam sa ne marturisim credinta, sa spunem ca suntem crestini.

Sa nu aveti prea multa incredere in educatia aleasa pe care ati primit-o in lume. Civilizatia in care traim este o cultuta a caderii.

Dupa doua razboaie mondiale - si razboaiele sunt, prin excelenta, consecinta pacatului - lumea contemporana a pierdut harul Sfantului Duh. Or, nu putem intelege divinitatea lui Hristos fara Sfantul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevarat Om, este Creatorul cosmosului, ne depaseste. A crede ca Insusi Dumnezeu S-a intrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El in vesnicie, iata ceea ce lipseste multor oameni de azi, mai ales printre cei de stiinta.

Ce este mantuirea? Moartea trupului nostru, este ea conditia trecerii in Imparatia lui Hristos? Cum putem sa intarim in noi vointa de a trai dupa poruncile lui Hristos, dupa Sfantul Duh?.

Un singur lucru este important: sa pastram intensitatea rugaciunii si a pocaintei. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre Imparatia pentru care vom fi pregatiti prin Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, prin rugaciune si chemarea numelui Sau: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea Ta.

Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie". Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credinta? Nu putem accepta ideea vesniciei decat daca aceasta patrunde deja in viata noastra.

Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, inseamna ca acestia nu sunt morti. Pentru Dumnezeu, toti sunt vii.

Acedia, in sens etimologic, inseamna "lipsa de grija pentru mantuire". Intreaga umanitate, cu rare exceptii, traieste in starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenti fata de mantuirea lor. Ei nu cauta viata in Dumnezeu, ci se marginesc la formele de viata trupeasca, la nevoile zilnice, la placerile lumii si la faptele de rutina. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, dupa chipul Absolutului si asemanarea Sa. Daca aceasta revelatie este adevarata, absenta grijii pentru mantuire nu este altceva decat moartea sufletului.

Deznadejdea este pierderea constiintei ca Dumnezeu doreste sa ne daruiasca viata vesnica. Lumea traieste in deznadejde. Oamenii s-au dondamnat la moarte ei insisi. Trebuie sa luptam "corp la corp" impotriva acediei.

Viata lumii se desfasoara in jurul unor placeri omenesti, iar viata duhovniceasca este neglijata. Trebuie sa inversam aceasta stare de lucruri, sa punem viata duhovniceasca in centrul vietii noastre.

Intelepciunea lumii nu poate sa salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizatiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputiincioase. Umanitatea sufera neincetat. Singura iesire este de a gasi in noi intelepciunea, hotararea de a nu mai trai dupa principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.

Cum putem sa ne aflam calea? Dupa Evanghelie, Hristos este calea noastra.

Important este sa avem constiinta ca Hristos este Dumnezeu. Cel ce Il iubeste va fi vesnic aproape de El, acolo unde este.

Unde este sufletul nostru? Trebuie sa ni-l inchipuim pe Dumnezeu ca Om daca vrem sa fim cu Hristos, cu Logosul divin in care Tatal a revarsat tot ceea ce este din vesnicie. Daca il consideram ca Dumnezeu, este un Dumnezeu desavarsit. Daca Il vedem ca om, este un Om desavarsit. Intelepciunea, smerenia, viata, lumina cea vesnica, totul exista in El.

In viata noastra fiecare pas este cu neputinta de despartit de dogmele fundamentale ale credintei noastre.

Asa cum Hristos in Gradina Ghetsimani si pe Golgota traia cu gandul la Dumnezeu Tatal, tot astfel trebuie sa traim si noi, in fiecare clipa, cu gandul la Dumnezeu, dar mai degraba prin Hristos decat prin Tatal, caci prin Fiul ajungem la Tatal. Prin traire, viata devine hristocentrica.

Singurul lucru care ne atrage este Persoana lui Hristos. Trebuie sa traim in Hristos ca masura divina si umana a tuturor lucrurilor. In Hristos Il avem pe Dumnezeu, Creatorul nostru. In Hristos avem modelul, revelatia planului lui Dumnezeu cu omul. Dragostea lui Hristos trebuie sa umple de-a pururi inima noastra. Nu traim in Hristos prin gandirea abstracta. Dumnezeu Se dezvaluie in noi prin implinirea poruncilor Sale. Il traim pe Hristos ca pe propria noastra viata, nu ca pe cineva pe care l-am cunoaste numai formal.

Hristos a spus: Eu sunt Calea. Daca El este Calea, nu trebuie sa-L urmam formal, din exterior, ci prin traire interioara. Sa ne aducem aminte ca pe Golgota si in Ghetsimani, El se lupta impotriva tuturor. Singur.

Uneori, cand dragostea lui Hristos ne patrunde, simtim vesnicia. Aceasta nu poate fi inteleasa pe cale rationala. Dumnezeu actioneaza intr-un fel propriu, care scapa puterii noastre de perceptie. Nu trebuie sa fim prea rationali in viata crestina.

Sunt semne exterioare care ne ajuta sa apreciem la ce distanta ne aflam de Hristos. Urmam noi cuvantul evanghelic? Am atins desavarsirea, adica dragostea pentru intreaga lume, fara deosebire intre prieteni si dusmani?

Nu exista deosebire intre poruncile lui Hristos si viata lui Dumnezeu Insusi.

Ramanand in poruncile Lui, devenim asemenea lui Hristos.

Cum sa petrecem o zi fara de pacat, adica in sfintenie? Iata o intrebare cu adevarat grea. Cum sa ne schimbam fiinta, gandurile, sentimentele si chiar atitudinile pentru a nu pacatui impotriva Tatalui ceresc, a lui Hristos, a Duhului Sfant, a oamenilor, a fratelui nostru si a tot ceea ce este viu?

Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi". V-am amintit adeseori aceasta rugaciune a Bisericii. Viata fara de pacat pe pamant ne deschide portile cerurilor. Nu bogatia mintii ne salveaza sufletul, ci viata fara de pacat ne pregateste sa traim cu Dumnezeu in veacul ce va sa fie. Harul Duhului Sfant ne invata adevarurile vesnice atat cat traim dupa aceste porunci: iubeste pe Dumnezeu din toata fiinta ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti! Da, sa paziti mereu aceste porunci!
Staruiti in rugaciune, in nevointe, petreceti o zi fara de pacat. Toate celelalte va vor fi date de Dumnezeu.

Staruiti in rugaciune, in nevointe, petreceti o zi fara de pacat. Toate celelalte va vor fi date de Dumnezeu.

"Pentru a pastra Harul Duhului Sfant, trebuie sa nu primim nici un gand care nu-i place lui Dumnezeu", ne spune "Staretul" Siluan. Iata nevointa noastra. Iata cultura noastra. Cand este vorba de mantuire, aceasta lupta cu gandurile nu se sfarseste decat la moarte. Incepe si reincepe fara incetare.

Nu putem sa dobandim in noi chipul lui Hristos decat daca suntem cu adevarat uniti, cum le cerea Hristos ucenicilor Sai: Iubiti-va unii pe altii, pentru ca lumea sa cunoasca ca sunteti ai lui Hristos (Ioan 15, 12).

"Pentru mine, viata celorlalti pretuieste mai mult decat propria-mi viata". Nu vor mai exista intre voi neintelegeri cand veti fi inteles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neintelegeri nu tine de nici o organizatie, de nici un anumit mod de conduita, ci de hotararea de a suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie sa aiba pentru ceilalti o inima de mama.

Trebuie sa fim foarte sensibili la nevoile altora. Atunci vom fi una si binecuvantarea lui Dumnezeu va fi din belsug cu voi. Trebuie sa avem constiinta lui Hristos, Care poarta in Sine lumea intreaga; in aceasta consta universalitatea fiintei umane. Cuvantul lui Hristos nu trece, este vesnic.

Daca, asa cum marturisim in Crez, Hristos este Dumnezeu adevarat, Mantuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au facut, cum putem sa ne reducem credinta pe care o avem la o problema de nationalitate, de loc, de epoca...? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab... Hristos, pentru mine, este totul. Fiinta mai presus de cosmos.

Se spune adesea in Sfanta Scriptura ca Hristos a murit pentru lumea intreaga, pentru pacatele ei. Din moment ce limitam Persoana lui Hristos, din momentul ce Il coboram in planul nationalitatilor, pierdem totul si cadem in infern. Atunci drumul este deschis urii intre natiuni, neantelegeri intre clasele sociale.
Cititi pe Sfantul Siluan. In lume, pentru el, fiecare isi are rolul sau: unul este rege, altul patriarh, profesor sau muncitor. N-are importanta. Intre a fi rege sau muncitor, nu este nici o deosebire pentru Sfantul Siluan. Pentru ca acela care Il iubeste pe Hristos, care traieste si poarta in sine "simtamintele care erau in Iisus Hristos", sufera si se roaga pentru lumea intreaga. Iata adevaratul crestinism.

Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost rastignit numai pentru credinciosi, ci pentru oamenii, de la Adam pana la ultimul om nascut din femeie. A urma pe Hristos inseamna a suferi pentru a vindeca si a mantui intreaga umanitate. Nu exista cale de mijloc.

A iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine, a trai pentru poruncile lui Hristor ne va conduce in Gradina Ghetsimani, unde Hristos se va ruga pentru lumea intreaga.

Iubeste pe aproapele ca pe tine insuti. Mi-a fost dat sa inteleg aceasta porunca sub forma unui arbore, cosmic, gigantic, a carui radacina este Adam. Eu nu sunt decat o frunzulita pe una din ramurile acestui arbore. Dar acest arbore nu-mi este strain; este temelia mea. Ii apartin. A te ruga pentru lumea intreaga, inseamna a te ruga pentru acest arbore in totalitatea lui, cu miliardele sale de frunze.

Sa-L urmezi pe Hristos inseamna sa te deschizi constiintei Lui, Care poarta in El intreaga lume, arborele in totalitatea sa fara a omite vreo frunza. Daca vom dobandi aceasta constiinta, ne vom ruga pentru toti ca pentru noi insine.

Daca Hristos ia chip in noi, devenim purtatori ai lui Dumnezeu si a intregii umanitati, iar EUL nostru va fi chipul Absolutului. La dimensiuni reduse, poate deveni, intr-adevar, chipul Absolutului.
In mod personal ne plangem pacatele, dar patimile noastre sunt tot aceleasi care stapanesc lumea. Astfel, ceea ce traim nu este diferit de viata cosmica. Putin cate putin, in mod normal, incepem sa traim starea noastra ca o oglindire a starii umanitatii intregi. Incepem sa ne traim viata intr-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocainta noastra, nu traim doar o drama personala, ci traim in noi insine tragedia umanitatii intregi, drama istoriei sale de la inceputul veacurilor.

In Hristos, constiinta se elibereaza, viata noastra devine nelimitata. In porunca iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti, trebuie sa intelegem ca pe tine insuti in felul urmator: in orice om, in intregul Adam, ma recunosc pe mine.

"Imparatia lui Dumnezeu, scrie Sfantul Siluan, inseamna a purta in inima noastra universul intreg si pe Insusi Dumnezeu, Creatorul lui".

Cand va rugati, rugati-va pentru toti si pentru fiecare in parte. Si adaugati: "Pentru rugaciunile lor, miluieste-ma si pe mine". Astfel, in mod treptat, constiinta voastra se va elibera de patimi.

Iubiti pe vrajmasii vostri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumusetea morala a lui Hristos ne aduce in acea stare in care suntem gata sa suportam toate incercarile, cu conditia sa fim inaltati in Duhul Sau. Nu avem altceva de ales.

Hristos si-a dat viata divina celor creati dupa chipul Sau, dar ca raspuns, n-a primit decat ura. Astazi, dupa doua milenii de viata crestina, ce vedem? Lumea contemporana se indeparteaza din ce in ce mai mult de Hristos, de viata vesnica. Intunecimile adanci ale patimilor pacatoase, ura, stapanirea, razboaiele de orice fel, formeaza existenta noastra pamanteasca. In aceste conditii, Hristos daruieste, celor care se hotarasc sa-I urmeze, aceasta porunca: Iubiti pe vrajmasii vostri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem sa gasim un principiu mai bun decat acesta: binecuvantati pe cei ce va blestema, iubiti pe vrajmasii vostri?

Nu putem iubi fara sa suferim. Cea mai mare durere este sa iubim pana la sfarsit. Hristos atat de mult a iubit lumea, incat S-a dat mortii pe cruce. La fel si sfintii. Castigam Raiul sau il pierdem si ajungem in iad, in masura in care acceptam sau refuzam crucea randuita de Hristos. Rugaciunea pentru lume este rodul unei suferinte extrem de adanci si vii.

Sa-L urmam pe Hristos urcand pe Golgota. Aceasta inaltare nu este alta decat lupta dusa de Hristos, in dragostea Lui pentru lumea intreaga. Cand lupta se da numai pe un singur plan, al lumii si al patimilor, oamenii slabesc, se epuizeaza si imbatranesc foarte repede. In schimb, cand suferintele ne vin din lupta impotriva patimilor, in Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

Nimic nu este mai dureros in aceasta lume, decat a te lupta sa dobandesti dragostea lui Hristos. Este o lupta de dimensiuni cosmice.

Cum sa ne indreptam spre Dumnezeu? Cand tindem spre acest scop unic, totul devine izvor de suferinta, de dureri. Dar sa ne ducem crucea in tacere.

Acesta este paradoxul vietii crestine: sa alegem suferinta lui Hristos pentru lume, incat sa avem sentimentul ca suntem mai apropiati de El si de viata vesnica.

Cand ne hotaram sa-L urmam pe Hristos, fiecare zi din viata noastra devine o zi de suferinta, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare aceasta intrebare: "Doamne, de ce ne-ai creat astfel, incat sa suferim atatea dureri?". Nu reusim sa intelegem ca aceasta suferinta este calea mantuirii.

Pentru om, viata pe pamant este o suferinta continua. De ce o suportam? Pentru ca Hristos S-a intrupat si a trait cu noi. Si acum Il cunoastem Personal.

Suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Cand raportam realitatea vietii zilnice la aceasta revelatie divina, cadem in deznadejde. De ce este ata de greu sa traim crestineste aici si acum? Pentru ca este vorba de viata divina si vesnica. Pentru noi, care suntem creati din nimic, ce relatie este intre nimicnicia noastra, saracia noastra si aceasta aspiratie atat de inalta, infinita?

Sursa:Cartea -Din viaţă şi din Duh(Arhimandritul Sofronie )

Read more...

Psihanaliza si dreapta credinta a Bisericii

>> 26 iul. 2010


Jung a explorat asiduu imensul fundament sacru al spiritului uman, intalnind aici bogata flora de imagini, simboluri, rituri, mituri si vise, continuta in toate religiile, carora le-a cautat si le-a gasit, in ultima profunzime, sensul divin. Acest rezervor spiritual constituie insusi sufletul nostru care, in parte cunoscut, in parte necunoscut, este ceea ce in psihanaliza e definit drept "inconstient". Si Jung distinge intre "inconstientul colectiv", cuprinzand instinctele si arhetipurile, si "inconstientul personal", care insumeaza continuturi integrante ale personalitatii individuale si, implicit, "toate refularile mai mult sau mai putin intentionate ale unor reprezentari si impresii neplacute", In acest inconstient personal se reveleaza "unicitatea noastra cea mai intima, ultima si incomparabila", la care, observa Jung, se ajunge printr-un "proces de individuatie"; altfel spus, prin care o fiinta devine individuala, unica, "prin care eul este identificat cu Sinele" , propriu vorbind, cu sinea mea.

Sinele constituie de fapt tema capitala a conceptiei lui Jung. El il vede drept "Arhetipul central, arhetipul ordinii, totalitatea omului". Sinele cuprinde si constientul, si inconstientul, dar este, in acelasi timp, centrul radial al intregului. Fundamental, "Sinele este si telul vietii, intrucat este expresia completa a acelei combinatii a destinului care se numeste individ".

Sinele e identificat, astfel, la Jung, cu "telul vietii", cu sensul. Sau, mai curand, vom spune: poarta in el sensul, de care era el atat de preocupat si chiar contrariat, cand exclama: "Lumea in care patrundem nascandu-ne este cruda si crunta si, totodata, de o frumusete dumnezeiasca. Viata este sens si nonsens sau are sens si nonsens. Nutresc speranta anxioasa ca sensul va fi preponderent si va castiga batalia". Jung a identificat sensul, mai clar, in Arhetip. Dar aici se cuvine explicat si ce intelege el prin Arhetip. Etimologic, termenul arhetip este compus din arche (ceea ce este de mai inainte, inceput, principiu, origine) si typos (amprenta, tipar, model), de unde la Jung aflam sintagma "tipar comportamental" - pattern ofbehaviour. Si, in acest sens, pentru el, "Arhetipul constituie adevaratul element al spiritului; dar al unui spirit care nu este identic cu intelectul uman, ci constituie mai degraba un spiritus rector al acestuia. Continutul esential al tuturor mitologiilor, al tuturor religiilor si al tuturor -ismelor e de natura arhetipala".
Jung precizeaza ca Arhetipul "nu este identic cu intelectul uman", dar este, intr-un anume fel, precum s-a observat, identic cu sinele. Arhetipul este "o preforma inconstienta, care pare sa apartina structurii mostenite a psihicului", "o imagine originara... o facultas praeformandi .
Jung a fost preocupat intens de realitatea si valoarea unica, primordiala a arhetipului in sufletul uman. L-a evocat sub felurite imagini, forme, a Tatalui, a Mamei... Stim cum, pilduitor, la Sfantul Apostol Pavel, pe care Jung il studiase profund, se dezvaluie "arhetipal" Protochipul Tatalui, cand scrie catre Efeseni: "...imi plec genunchii inaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care isi trage tot numele parintesc (parintia) in cer si pe pamant" (Efeseni 3, 14-15). In ultima instanta, psiholog al adancurilor, Jung constata empiric ca "in inconstient exista un Arhetip al totalitatii, care... il apropie de imaginea (chipul - n.n.) lui Dumnezeu. Asemanarea este subliniata mai ales si prin aceea ca Arhetipul produce o simbolistica ce a caracterizat si exprimat divinitatea dintotdeauna... Imaginea lui Dumnezeu nu coincide cu inconstientul pur si simplu, ci cu un anume continut al acestuia: cu Arhetipul sinelui. Pe cale empirica nu mai suntem capabili sa deosebim imaginea lui Dumnezeu de acest Arhetip". Spre a se referi, inca mai direct, la sursa biblica, afirmand: Putem explica imaginea lui Dumnezeu "ca pe o oglindire a Sinelui sau, invers, Sinele ca pe o imago Dei in homine".

Cu totul semnificativ este acest mod de identificare a Sinelui cu Arhetipul. Sinele reprezinta totalitatea inconstientului si, implicit, totalitatea constiintei. Dar Sinele s-a identificat si cu "Arhetipul central". intrebarea fundamentala care se pune este: se identifica propriu-zis Arhetipul cu Sinele? Jung nu concepe o identificare absoluta: "Mi se pare probabil, zice el, ca esenta propriu-zisa a Arhetipului nu e capabila sa devina constienta, adica este transcendenta". Deci, pe de o parte, Arhetipul e in Sine, ca un continut al Sinelui, care da forma Sinelui, sufletului omenesc, dar, pe de alta parte, este transcendent Sinelui. De aceea, obiectiv vorbind, Jung nu este panteist. intr-o corespondenta (din septembrie 1944) cu teologul catolic Gebhard Frei, care "era interesat de faptul ca Jung substituise Sinele cu Dumnezeu", psihiatrul crestin raspunde cu ardoare : "Am fost uluit sa constat ca pana si dumneavoastra nu intelegeti conceptul de "Sine".

Cum naiba v-a venit ideea ca L-as putea inlocui pe Dumnezeu - si cu conceptul a ce? Pot stabili existenta unei totalitati psihologice careia i se subordoneaza constiinta noastra si care este, in sine, dincolo de o descriere precisa. Dar acest "Sine" nu poate lua niciodata locul lui Dumnezeu, desi poate, probabil, sa fie receptacul pentru gratia divina. Asemenea interpretari eronate regretabile se datoreaza presupunerii ca eu sunt un om ireligios, care nu crede in Dumnezeu si caruia trebuie sa i se arate drumul credintei". La o alta interventie critica facuta de Frei, intr-o scrisoare din 1948,se explica: "As putea spune ca "Sinele" este oarecum echivalentul lui Dumnezeu. Pentru un spirit teologic o astfel de asertiune trebuie sa fie neindoielnic tulburatoare, caci suna a un fel de substituire a lui Dumnezeu. Dar pentru un psiholog aceasta interpretare pare la fel de absurda, el abia putand sa creada ca este cineva capabil de atata stupiditate. Iata cum intelege el aceste lucruri: cand (ca psiholog) vorbesc de "Dumnezeu", eu vorbesc de o imagine psihologica. La fel, "Sinele" este o imagine psihologica a totalitatii umane, dar aceasta este, de asemenea, imaginea a ceva transcendental, caci este indescriptibila si imcomprehensibila. Observam ca ambele sunt exprimate prin simboluri identice sau prin simboluri atat de asemanatoare incat sunt de nedeslusit una de alta.
Psihologia se ocupa de aceste imagini numai in masura in care ele provin din experienta noastra, iar formarea si comportamentul in contextul vietii pot fi studiate prin metode comparative. Aceasta nu are nimic de-a face cu Dumnezeu ca atare. Cum ar putea un om sanatos sa presupuna ca el L-ar putea inlocui pe Dumnezeu sau ca L-ar putea afecta cu ceva? Nu sunt atat de nebun incat sa pot fi suspectat de intentia de a crea un substitut al lui Dumnezeu. Cum ar putea vreun om sa-L inlocuiasca pe Dumnezeu?"
Aceste marturisiri atat de categorice ale Jung nu lasa nici o indoiala ca ar fi vorba de o confuzie panteista. Ca psiholog, el recunoaste in viul vietii, deodata, si Transcendenta radicala a lui Dumnezeu, dar si Imanenta in sufletul omului. Trebuie sa spunem insa ca, sub imperiul crestinismului scolastic occidental, care vede relatia lui Dumnezeu cu omul doar sub forma rationala, drept Cauza creatoare a lumii, si prezenta in sufletul credincios sub forma unei gratii create, deci a unei prezente gratiale tot de natura creata, lui Jung i-a lipsit cunostinta teologiei energiilor necreate, distincte de Fiinta divina dar iradiind din Ea prin actul intelepciunii si iubirii creatoare, de care se impartaseste credinciosul potrivit Traditiei rasaritene, teologie intemeiata adanc pe Revelatia biblica si Sfintii Parinti.
Or, sub forma numinosului, sacrului, atat de prezent psihologic in constitutia persoanei umane, Jung a intuit tocmai prezenta unei Realitati dumnezeiesti, gratiale, harice, in sensul in care concepem noi prezenta energiei divine in om. Si, se intelege, aceasta prezenta a gratiei, a numinosului, cum spune el, e recunoscuta, e dedusa ca Realitate tocmai in adanc, la radacina Sinelui, intr-un "plan de fond... ca si cum evenimentele exterioare ale vietii Eului ar corespunde unei predispozitii interne determinata de Sine... baza arhetipala a Eului". Baza arhetipala in comuniune gratiala, potrivit unei reale intelegeri in "sinonimitate si nu identitate". in acest sens, Jung "se refera la Sine ca la principiul prin care este modelat omul", dar in participare, incat se poate spune ca in persoana umana, in fiinta si existenta ei, "actul constiintei de sine are loc prin mijlocirea fundalului divin".
Este aportul exceptional al psihologiei lui Jung - nu al teologiei sau metafizicii lui, despre care se poate discuta mult - ci, repetam, al psihologiei lui, faptul de a fi studiat si marturisit realitatea prezentei lui Dumnezeu in sufletul omului ca "adevar psihologic", dupa sintagma puternica a lui Michael Palmer, de la Westminster College (Oxford). Si, in contextul unei asemenea viziuni, cu totul remarcabila este lucrarea profesorului de psihologie abisala Lionel Corbert, dupa care, pentru Jung, "Dumnezeu este fapt psihologic iar psihicul este real" si care adauga: "aceasta atitudine este un ecou al remarcii lui William James (1902-1958), ca Dumnezeu este real devreme ce produce efecte reale". Cat de binefacator este aici pragmatismul american al lui James, conivent cu realismul psihologic al lui Jung! Si Lionel Corbett, adancindu-i viziunea, arata: "Ideea lui Jung ca exista o imagine a lui Dumnezeu intrapsihica a priori, pe care el o numeste Sine, reflecta vechea intuitie ca in miezul persoanei umane exista ceva transcendent si etern... distinct de personalitatea cotidiana. Ceea ce este clar in privinta contributiei lui Jung la aceasta notiune este ca el aduce Sinele in sfera psihologiei aplicate, punandu-i in evidenta dinamica, atat in ceea ce priveste dezvoltarea normala, cat si psihopatologia.
In cadrul acestei paradigme, Sinele este, de asemenea, gandit ca totalitatea incognoscibila a constiintei insesi, care uneori reprezinta aspecte ale sale ca pe un numar infinit de imagini posibile, fara ca vreuna dintre ele sa fie Sinele insusi. De aceea pastram vechea distinctie intre esenta divinului si divinul in masura in care este revelat" . Observatia este real edificatoare. Dumnezeu asa se reveleaza, viu, complex, psiho-spiritual, in gandirea, cuvantul, viata umanitatii, tocmai prin asemenea acte care se vadesc in om dar care isi au sursa mai presus de om. Iar viata religioasa este tocmai expresia acestei prezente trans-personale. Redam in mod deosebit, pilduitor, cum descrie Jung, dintr-o evidenta inrudire spirituala cu Rudolf Otto, experienta sfinteniei ca opera a numinosului, a sacrului: "Sfintenie inseamna ca o idee sau un lucru poseda cea mai inalta valoare si ca in prezenta acestei valori oamenii sunt, ca sa spunem asa, loviti de mutenie. Sfintenia este, asadar, revelatoare: este puterea iluminatorie care emana din figura arhetipala. Niciodata omul nu se simte subiect al unui asemenea proces, ci intotdeauna obiectul sau. Nu el percepe sfintenia, ci ea il ia captiv si il copleseste; nu el o contempla intr-o revelatie, ci ea i se reveleaza, iar el nici macar nu se poate mandri ca a inteles-o cum se cuvine. Totul se petrece in mod vadit in afara sferei vointei lui, iar cele petrecute sunt continuturi ale inconstientului", ale adancului.
Asa intelegem noi cum a conceput Jung si a trait, psihologic-spiritual interpretand Adevarul revelat al crezului crestin: Sfanta Treime, Tatal, Fiul si Duhul Sfant in experienta umana; Taina Persoanei lui Iisus Hristos Care, prin jertfa Crucii si invierii, a transfigurat istoria; Tainele Bisericii: Botezul, marturisirea pacatelor (Spovedania), cu o semnificatie de fond in gandirea si experienta lui de psihiatru crestin. O atentie deosebita acorda Spovedaniei (marturisirea pacatelor), confesional precizand: "Cand ingrijesc catolici practicanti, le atrag totdeauna atentia asupra Marturisirii (Spovedaniei) si mijloacelor de har pe care le ofera Biserica. Pentru protestantii credinciosi, lipsiti de Spovedanie (confesiune) si de iertare (absolution), lucrul e deja mai dificil". Si, cu adanc inteles, Jung leaga Taina "marturisirii pacatelor" de Liturghie evidentiind: "Marturisirea pacatelor premerge in chip logic in Liturghie ritului prefacerii darurilor". In aceasta legatura, Jung incearca o ultima adancime. In Spovedanie, eul meu constient de starea lui de creatura, dar liber, "autonom" zice Jung, participa sacrificial la Euharistie, in care omul apare si ca Sacrificator (cel ce jertfeste) si ca sacrificat (cel ce se jertfeste). Dar, adanc, Dumnezeu este si in "cel ce jertfeste" si in "cel ce se jertfeste", si "in Sacrificator si in darul sacrificial".

"Dumnezeu este in amandoua aceste lucruri", zice Jung. Si, sublimand misterul, intr-un anume fel, in viziunea lui centrata pe Arhetip, Se reveleaza persoana lui "Hristos ca Logos, principiu creator al lumii... principium individuationis din care purced toate, si tot ceea ce exista in forma individuala de la cristale pana la om". Dar, totodata, El se comunica, astfel, si "figura Sacrificatorului divin, Caruia ii corespund trasatura cu trasatura modalitatile de manifestare empirica ale acelui Arhetip care sta la temelia tuturor reprezentarilor cunoscute ale divinitatii... Arhetip care este nu numai o imagine statica, ci, in acelasi timp, si o dinamica in continua miscare: este totdeauna o drama in cer, pe pamant si in iad".
Fundamental si peste toate, in acest patrunzator ansamblu divin-uman, se afirma revelarea Iubirii divine in compusul dramei umane, indeosebi aceasta din urma, Iubirea, constituie ultima si suprema marturie a vietii lui: "Oricare ar putea fi interpretarea savanta a propozitiei: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8), cuvintele sale confirma Dumnezeirea drept "complexio oppositorum", scrie Jung si precizeaza: "Experienta mea medicala, precum si propria-mi viata m-au pus neincetat fata in fata cu problema iubirii, dar n-am fost niciodata capabil sa dau o explicatie valabila. Asemenea lui Iov, a trebuit sa-mi pun mana la gura! O data am vorbit si nu mai incep iar, chiar de doua ori si n-am ce mai adauga! (Iov 40,4-5). E vorba aici de ceea ce e cel mai mare si cel mai mic, de ceea ce e cel mai departe si cel mai aproape, de ceea ce e cel mai inalt si cel mai adanc, si niciodata una nu poate fi spusa fara de cealalta. Nici un limbaj nu e pe masura acestui paradox. Orice ar fi ceea ce am spune, nu exista nici un cuvant care sa exprime totalitatea. A vorbi despre aspecte partiale este intotdeauna prea mult sau prea putin, o data ce numai totalitatea are sens.

Iubirea "toate le sufera" si "toate le rabda" (I Cor. 13, 7). Aceste vorbe spun tot... "Dragostea nu piere niciodata" (I Cor. 13,8), chiar daca omul ar grai "limbile ingeresti" (I Cor. 13, 1)... Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispozitie - nu va face decat sa se piarda in nesfarsite autoiluzionari. Daca poseda un dram de intelepciune, va depune armele si va numi ignotum per ignotius (un lucru necunoscut printr-un lucru si mai necunoscut), asadar, cu numele Domnului. Este o marturisire a subordonarii, a imperfectiunii si dependentei sale, dar totodata si o marturie a libertatii sale de a alege intre adevar si eroare". Jung a ales adevarul, a ales iubirea si L-a marturisit in felul lui pe Dumnezeu.

Parintele Galeriu

Read more...

CALEA MÂNTUIRII

>> 21 iul. 2010


Ca şi Biserica şi întreaga creaţie, omul este o sinteză: duh şi materie. Nici aici nu are loc vreo înfruntare, sufletul şi trupul sunt împreunate, depind unul de altul şi se influenţează reciproc la bine sau la rău, până la moartea trupească. Dumnezeu a făcut pe om nu numai după chipul Său, dar şi ,,după asemănarea Noastră” (a Sfintei Treimi) (Facere I, 26). Aceasta înseamnă: Dumnezeu a făcut loc pentru propriul efort omenesc îndreptat spre desăvârşirea Treimii. Între timp, omul a devenit, prin căderea în păcat, vrăjmaş lui Dumnezeu cu mintea sa, (Coloseni I, 21), dar vrăjmăşia este exclusiv de partea noastră, nu şi la Dumnezeu. De la începutul veacurilor, iertarea Sa este desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: ,,veniţi la Mine” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării, sau să stea pe loc.

Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de credinţă nu mai ajungem nicăieri: fără credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări. Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem îngriji de cele lumeşti, putem crede în ,,bunătatea lui mamona”, sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră – şi de aici şi credinţa - spre cele ale Domnului. Cea dintâi însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua deschiderea către ea. Dacă am ales lumina, atunci am ales calea cea strâmtă: va trebui să lăsăm toate (Matei XIX, 29) şi să-L urmăm. Trebuie deci să ne străduim şi să înfrânăm nevoile trupului, acesta trebuie ,,chinuit şi supus robiei”, (1 Corinteni IX, 25-27), pentru a putea să-i învingem domnia, care ne apasă la pământ. Simţim o nevoie crescândă de a combate toate înclinaţiile noastre nefaste: credinţa şi faptele noastre sunt una - şi îşi pun amprenta pe toată fiinţa noastră, pe întreaga noastră viaţă. Ca şi fiul cel rătăcitor - această nevoie de ridicare din păcat – se scutură de înjosirea în care a stat şi începe periplul înapoi – atunci se grăbeşte şi Tatăl să-i iasă în întâmpinare la jumătatea drumului. Când facem un pas către Domnul, El face zece către noi, spun sfinţii părinţi. Mântuirea devine până la urmă un fel de lucrare - împreună: Dumnezeu lucrează creşterea, iar nouă ne revine arătura, grăpatul, plivitul. În sudoarea frunţii noastre vom lucra ,,ogorul inimii”, îl vom uda cu lacrimi - acesta e miezul poruncii: pocăiţi-vă![6] Pocăiţi-vă! - este poarta Evangheliilor. Dar nu se poate rămâne la un anume punct şi să încetezi a ,,te pocăi”. Unde să fie acel punct? De aceea mântuirea este o cale, şi nici mai mult, nici mai puţin decât calea cea strâmtă. Este un proces continuu, la nesfârşit, nu se poate opri. ,,În nădejde ne-am mântuit”. (Romani VIII, 24) Starea pe loc este stricăciune, moarte.

Dar mântuirea este mişcare: mişcarea neobosită din cele rele către cele bune, de la somnul morţii cel departe de Dumnezeu, la plinătatea vieţii şi autodăruirea iubirii pe ,,calea lui Dumnezeu”. (Facere VI, 9) Şi doar aşa, fără de cea mai mică bizuire pe inteligenţa sau puterile sale, poate omul să se ţină pe această cale şi să lucreze mântuirea sa ,,cu frică şi cu cutremur”. (Filipeni II, 12) Omul nu se poate opri, nu poate zice: acum m-am mântuit. El se roagă necontenit: Doamne, mântuieşte-mă! Omul caută mântuirea, caută eliberarea din păcat, înaintează; aici se află viaţa. El merge înainte spre curăţie, spre lumină, spre Dumnezeu: acest lucru însemnează ,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu I, 15). Ţelul mântuirii este ,,fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei V, 48). Dar acest ţel este de neatins! Tocmai de aceea este veşnic: reprezintă o mişcare fără de sfârşit, o tendinţă. În această tendinţă mântuirea şi sfinţenia sunt cuprinse. Însăşi această tânjire a noastră după dezrobirea de păcate şi sfinţenie - ,,pentru a se asemăna Nouă” constituie scopul mântuirii. Atunci când domnia trupului se pleacă, iar voinţa de jertfire întru iubire – Hristos – devine forţa purtătoare a fiinţei noastre, atunci începe împărăţia fericirii. Atunci ni se acordă posibilitatea de a păşi peste hotarul de unde începe viaţa veşnică – pentru că viaţa veşnică nu este ceva ce se înţelege în timp sau spaţiu, ci este o stare sufletească veşnică, în împărăţia cea dinlăuntru. Cel ce cu adevărat ,,crede în Fiul”, care trăieşte şi se şi poartă aşa, ,,acela are viaţă veşnică” (Ioan III, 46) şi o va putea păstra şi după moartea trupească.

Viaţa veşnică este astfel o urmare a strădaniilor din viaţa prezentă, şi nu o răsplată venită dinafară. Fericirea nu este o plată dată de Dumnezeu pentru că I-ai făcut voia, ci fericirea constă exact în acest lucru: a face voia Sa. Răsplata izbânzii este chiar izbânda asupra celui rău. Ţelul iubirii este chiar actul de a iubi. Răsplata dorinţei de jertfă este chiar actul de a te jertfi. Aceste lucruri sunt hotărâtoare în relaţia dintre Dumnezeu şi om.

Moartea şi jertfa pe cruce nu ridică nici o pretenţie în ceea ce priveşte răsplata.

Împărăţia lui Dumnezeu este a milei, accesibilă tuturor, fără taxare. Păcătosul oarecare nu încetează niciodată a fi ţelul iubirii Domnului, oricât de împietrit ar fi el. Şi fără zăbavă, de cum începe să strige: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului! păcatul lui încetează, ca şi cum nu ar fi fost vreodată. Omul s-a deschis iertării pentru veşnicie, pentru Milostivire. Este liber. Şi oricând ar sosi omul la Dumnezeu, la ceasul dintâi, sau în ceasul al unsprezecelea, primeşte aceeaşi plată, după cât de mare îi este putinţa liberă de a primi. Dacă omul întâmpină milostenia cu milostenie, e statornic în credinţă, rugăciune, dăruire către Dumnezeu şi aproapele, nu se dă grijilor, amărăciunii şi păcatelor

dintru sine, acela va fi fericit, ,,că aceia se vor milui”. (Matei V, 7). Acela va trăi fericirea cu prisosinţă, cu sporită credinţă, în pace lăuntrică şi iubire pentru Dumnezeu, pentru aproapele şi pentru toată făptura. Plata sa e crescătoare. Ea se măreşte odată cu setea şi foamea neostoită de Dreptatea lui Dumnezeu, care nu încetează nici măcar odată cu moartea. Dar decade înapoi în păcat, urmează pe loc pedeapsa, care este însăşi păcatul. Păcat înseamnă depărtarea de Dumnezeu: cu adevărat cel mai rău lucru pe lume şi singura formă de pedepsire de la Dumnezeu, pe care Dreptatea Lui o cunoaşte. Pentru că, precum prezenţa lui Hristos înseamnă biruinţă asupra necazurilor, a morţii şi nimicirea lor desăvârşită, tot aşa şi depărtarea de la El înseamnă frică, moarte, chinuri veşnice: plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Şi cu cât mai mult ne rătăcim de Hristos, cu atât mai mare ne este durerea: devenim ,,fiii pierzării”. (2 Tesaloniceni II, 10)

Nu este nici o clipă în care să nu cădem înapoi în păcat: aşa de tare s-a rănit omul în căderea sa. De aceea ni s-a dat Biserica văzută în ajutor. Aici este Hristos văzut şi prezent cu încredinţare, aici ne vorbeşte El ,,omeneşte, pentru slăbiciunea trupului nostru”. (Romani VI, 19) Pentru că strădaniile noastre întru mântuire, îmbunătăţirea noastră, depind la fel de mult şi de trup şi de suflet: de omul întreg[7]. De aceea avem Scriptura, dar de aceea şi Biserica, preoţii, şi slujbele duhovniceşti, icoanele, cântările, lumânările, posturile, şi mai ales Sfintele Taine. Acestea ne ajută să ne facem mădularele noastre ,,roabe dreptăţii” (Romani VI, 19), dau totdeauna puteri şi înnoire voinţei noastre de mai bine, ne duc la cunoştinţa slavei lui Dumnezeu şi ne ţin dorul, nădejdea, credinţa. Dobândim senzaţia încredinţată că ,,Hristos S-a coborât la noi pentru a ne înălţa”, după cum se spune într-un text al slujbelor, şi că împărăţia cerurilor ne este aproape.



CULTUL




Prin Biserica pământească stăm în legătură cu cea cerească: se poate spune că Biserica de pe pământ este întruparea celei cereşti. Slujbele Bisericii, cultul, rânduiala liturgică, împreună cu toate vorbele lor sfinte şi cu toate alcătuirile şi rânduielile Bisericii, întrupează duhul: acestea sunt chipul văzut al celor nevăzute, precum au fost porumbelul peste capul Mântuitorului, sau limbile de foc pe capul apostolilor. Şi precum litera exprimă un sunet, cuvântul un gând, tot aşa şi cultul este expresia unui conţinut: desăvârşita cale a mântuirii.

Sfânta Liturghie este o catedrală imensă în cuvânt şi faptă: săvârşite cu împreună lucrarea Duhului de mii de oameni în mii de ani. Textul se împarte în trei cicluri: al zilei, ce ţine de seara până seara următoare, având ca început tăcerea de dinainte de creaţiei, iar ca otpust, rugăciunea de mulţumire pentru jertfa cea fără de sânge; al săptămânii, ce ţine de duminică până duminica următoare - fiecare zi a săptămânii îşi are propria ei însemnătate - şi ale anului, care începe pe întâi septembrie, prima zi a anului bisericesc, şi parcurge calendarul sfinţilor şi toate praznicele fixe anuale. Mai sunt şi praznicele cu dată schimbătoare: textele Postului Mare, şi cele pentru slujbele dintre Paşti şi duminica întâia după Rusalii. Toate aceste texte se împletesc într-o rânduială stabilită de tradiţie: ele sunt ca pietrele din zidurile catedralei. Şi doar întreaga tradiţie a Bisericii o poate schimba, nu oricine. Dacă am citi tot ce este scris pentru slujba unei zile ar putea lua până la 16 ore de citit repejor şi tare. Aşa de bogat este materialul. Dar aşa se face doar în anumite mănăstiri: de obicei nu se folosesc toate textele. O slujbă obişnuită durează două-trei ore. O slujbă se ţine de cu seară, iar continuarea şi încununarea ei, - liturghia -, se săvârşeşte a doua zi dimineaţa.

Încă de la primii creştini, ortodoxul stă în picioare la liturghie: conform acestui obicei, el este pelerin, drumeţ pe calea mântuirii, nu-şi lasă trupul leneş în comoditatea la care acesta îl trage. Ortodoxul stă înaintea Creatorului, Domnul şi Judecătorul său: el este ca un acuzat, pentru că ştie că greşelile sale sunt nemăsurat de mari. Dar Hristos l-a îndreptat; de aceea stă drept în picioare: cu Cel Ce S-a ridicat din morţi, stă drept. La prima vedere, stă la liturghie pasiv, dar, din când în când, se închină, cade în genunchi, uneori cu fruntea la pământ. Îşi îngrijeşte ,,ţarina inimii sale”, de acolo se roagă, împreună cu întreaga adunare.

Rugăciunea este partea componentă cea mai de seamă a slujbei: slujba, de fapt, este alcătuită din rugăciuni. Rugăciunea umple în primul rând viaţa religioasă: doar prin rugăciune poate omul să-L cunoască pe Dumnezeu. Rugăciunea scaldă Biserica. Rugă în cuvânt, în cânt şi gest. Rugăciuni cu deosebi către Sfânta Treime, către Tatăl, către Fiul, către Sfântul Duh. Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, către puterile îngereşti şi către toţi sfinţii. Rugăciuni citite din Psaltire, cântate de adunare în cor, cele rânduite a fi rostite de diacon în faţa mulţimii, şi rugăciuni cu glas, sau fără de glas ale preotului, mereu în numele întregii adunări, mereu în aceeaşi rânduială şi la vremea lor, hotărâte de Tradiţie. Rugăciuni străvechi, adesea cu origini legendare, iscate din nevoia de nestăpânit a Bisericii de a se ruga. Rugăciuni cântate sau rostite din vremea de aur a culturii bizantine, scrise de cei mai iscusiţi alcătuitori. Alte rugăciuni sunt luate direct din Vechiul Testament sau din Noul Testament. Psaltirea se citeşte întreagă în fiecare săptămână.

Toţi se roagă împreună. Pentru pacea de sus şi pentru întreaga lume, pentru păstrarea unităţii de credinţă a bisericilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului, şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Şi pentru toţi: pentru conducătorii bisericilor şi ai lumii, şi pentru cei umili. Pentru păcătoşi şi sfinţiţi, pentru cei bolnavi şi pentru cei robiţi, pentru vii şi pentru morţi, pentru toţi şi pentru toate. În Biserică trăiesc toţi: Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi cel ce crede în Hristos nu va muri niciodată (Matei XXII, 32, şi Ioan XI, 26). Biserica are în exclusivitate membri vii: mucenicii primelor ere creştine stau de vorbă cu patriarhii şi proorocii, iar nou-născutul are parte de aceeaşi sfântă împărtăşanie ca şi apostolii. Îngerul său păzitor a fost creat ,,din începuturi” şi este membru deplin al Bisericii. Cu toţii trăiesc, se roagă şi Îl laudă pe Dumnezeu deopotrivă, în neîncetată simfonie.

Biserica se roagă pentru cei morţi: cei adormiţi. Sufletele lor trăiesc în continuare în întuneric sau lumină, după starea în care s-au aflat când au lăsat trupul. Ele, fie continuă să tindă către lumina cea veşnică în apropiere de Dumnezeu, fie se usucă de setea cea chinuitoare care le ţine în afară de împărăţie, ca urmare a propriei lor nesăbuinţe

din viaţa pământească. Hristos nu ne-a lăsat o imagine desluşită asupra vieţii de dincolo, aşa că nu ne putem servi de aşa ceva. Toate învăţăturile despre un anume purgatoriu, indulgenţe, sau altele de genul acesta sunt total neacceptate. Dar Biserica are o credinţă tare în faptul că, prin rugăciune, cei morţi se află în legătură cu cei dragi de pe pământ, şi că aceştia au nevoie de rugăciunile noastre, de mângâiere şi de ajutor, şi care, ca şi noi, îşi continuă dezvoltarea sufletească în aşteptarea zilei judecăţii. De aceea, Biserica se roagă pentru păcatele celor decedaţi, pentru pacea lor în acel loc despre care nu ştim multe, dar unde ,,nu este durere, întristare şi suspin” şi unde au pus început bun în nădejde.

„Doamne miluieşte!”, cântă corul. Se repetă: „Doamne miluieşte!” Repetiţiile sunt specifice. În diferite circumstanţe, în anumite locuri din rânduiala slujbei se repetă scurta rugăciune de trei ori, de douăsprezece ori, de patruzeci, de o sută. Ele sunt bătăile la poarta mântuirii, făcute de cel ce se roagă mereu: pentru cel ce bate se va deschide. Şi în jurul său, rugătorul are un ,,nor de mărturii” (Evrei XII, 1). Mai întâi îngerii şi toate puterile cereşti, dar şi cei ,,care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate… au astupat gurile leilor…au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, …au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră… ei, de care lumea nu era vrednică”, (Evrei XI, 33-38) toţi sfinţii Vechiului şi Noului Testament. Ei ne înconjură văzuţi şi nevăzuţi - în icoane - şi prin rugăciunile lor ne întăresc în hotărârea ,,de a lepăda orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evrei XII, 1).

Sfinţii sunt, ca şi noi, membri rugători ai Bisericii, dar cu o credinţă şi putere mult mai tare decât noi. Prin acestea, ei se află aproape de faţa lui Dumnezeu şi de aceea se pot ruga pentru noi: ,,că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16). Dar rugăciunea noastră particulară este slăbuţă şi mai mereu stricată. Însăşi comuniunea cu sfinţii în Biserică este binecuvântată şi dătătoare de tărie. Nu numai că ne rugăm lor să ne ajute, ci ne rugăm şi împreună cu ei, alături de ei, în dragoste comună, în credinţă şi în speranţă, pentru că acolo unde dragostea lui Hristos sălăşluieşte, radiază împreună lucrarea tuturor acestora. Sfântul nu este desăvârşit: desăvârşirea aparţine numai lui Dumnezeu. Sfântul merge pe acelaşi drum ca şi ceilalţi spre desăvârşire: aşa că faptele acestuia nu sunt prisositoare. Ci, precum şi cel mai păcătos membru al Bisericii are parte de Biserică, tot aşa el are parte de lucrarea sfinţilor, de mângâiere, de dăruire, de dragoste şi de binecuvântare. În mod deosebit, sfântul al cărui nume l-ai primit la botez, - dar numai unul - îţi stă în preajmă. Ca şi cum ai fi intrat în cămara puterii lui; numele exprimă o uniune, un fel de rudenie întemeiată pe dragoste. De aceea ziua onomastică este mai importantă decât cea de naştere: ea semnifică legătura cu Biserica cerească, este sărbătoarea sufletului, pe când naşterea este legată de cele ale trupului.

Un loc aparte, mult mai presus decât toţi ceilalţi sfinţi, îl păstrează Maica Domnului: mărită Stăpâna noastră, Maica Domnului şi pururea Fecioară Maria. Ea este singurul membru al Bisericii lipsit de păcat, chiar dacă nu şi de cel strămoşesc; imaculata concepţiune a Născătoarei de Dumnezeu este necunoscută Bisericii de Răsărit. Lipsa păcatului (preanevinovăţia) de la dânsa este un fapt personal: un dar din mila lui Dumnezeu împreună cu auto-dăruirea fiinţei umane a Fecioarei. Dragostea ei de Dumnezeu a fost aşa de mare, încât a îndepărtat păcatul dinlăuntrul său: astfel a putut deveni preaplină de har. Aşa se face că Maica Domnului este modelul, mângâierea şi speranţa întregii creştinătăţi: cu ajutorul lui Dumnezeu, omul a putut atinge acea măsură a curăţeniei şi despătimirii şi se face vrednic de a primi pe Dumnezeu întrupat în sânul său, înnoind astfel făptura. După cum spun sfintele slujbe, Maica Domnului este ,,podul care ne duce pe noi de pe pământ la cer”, şi printr-însa ,,ne-am îmbrăcat cu slavă”. Cel netrupesc S-a întrupat într-însa; în sânul său a încăput Cel nemărginit, şi la plinirea vremii a născut cu timp pe Cel fără de timp. Aşa că ea este ,,mai cinstită decât heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”: este mai presus decât îngerii tronului Dumnezeiesc, adică mai presus decât toate făpturile Bisericii pământeşti sau cereşti. Maica şi Fiul sunt nedespărţiţi: Maica – omul, şi Fiul – Dumnezeu şi Om. Aici este veriga de legătură, scara de la cele concepute la cele de neconceput, pe care a văzut-o Iacov în visul său, ,,cheia împărăţiei cerurilor”. În Maica Domnului s-au unit cele de neatins: omul cu Dumnezeu, fecioria cu maternitatea. Ca om şi maică, priveşte la Fiul şi astfel la ,,sfatul cel de taină” al Treimii, dar o face numai prin dragostea sa curată de maică. Ca maică a lui Hristos, ea este maica Bisericii pământene: o ţine în palmele sale ocrotitoare, şi, în acelaşi timp, radiază de dragostea cea cerească şi de cele mai ascunse taine ale puterii de maică. Se roagă la Fiul său, Care este de asemenea Făcătorul ei: legătura ei cu creaţia este una de maică. În această calitate, ea este cea plină de milă, de compătimire, izvorul tăriei dumnezeieşti cel pururea lucrător în Biserică; rugăciunile sale merg înaintea îmblânzirii dreptului Judecător. Cel mai împietrit păcătos are într-însa în tot timpul o rugătoare la fel de caldă, ea este ,,pomul cel înfrumuseţat cu care se acopăr mulţi” şi ,,îmbrăcămintea celor goi”. (Acatistul Maicii Domnului)

Cel ce se roagă se simte căzut din nou în păcat: de aceea întârzie mai mult în faţa icoanei Maicii Domnului decât la alte icoane. Această icoană există într-o varietate mare de forme şi de vârste, dar toate izvorând din acelaşi duh: dragostea. Dragostea lui Dumnezeu pentru de om, şi a omului pentru Dumnezeu. Atunci când cel de al şaptelea Sinod (787) a recunoscut icoanele, a însemnat victoria principiului libertăţii: omului i s-a recunoscut dreptul de a îşi exprima dragostea şi rugăciunea în toate felurile lăsate de Dumnezeu. Nu numai în cuvânt şi sunete s-a acceptat descrierea şi chemarea către cele dumnezeieşti, ci şi în linii şi culori. În dragostea Sa pentru om, Dumnezeu a dat trup Cuvântului: în dragostea sa către Dumnezeu, încearcă omul să întrupeze netrupescul. ,,Ca să văd frumuseţea Domnului” (Psalmi XXVI, 8)[8].

Faţa lui Dumnezeu – reprezintă un tablou în cuvinte; pentru a-i da formă s-au folosit litere şi tipare. Icoana, mai mult, este o imagine în imagine, pentru a-i da formă se folosesc linii şi culori, la fel ca şi litera, doar de altă natură. Icoana este un concept religios – şi o descoperire dumnezeiască – în linii şi culori. Dar în rugăciunea Tatăl nostru nu cuvintele disparate fac sfinţenia ei pentru orice creştin, ci conţinutul. La fel şi icoanele. Ele întrupează sfinţenia, şi de aceea sfinţenia le umple. Aceasta nu are de-a face cu lemnul sau vopseaua, adică materialul, ci cu subiectul reprezentării, cel pe care-l exprimă şi din care şi-au luat întrupare, aşa cum Dumnezeu S-a întrupat în Fiul.

Privim frumuseţea Domnului: şi nu numai cu ochii noştri sufleteşti, dar şi cu cei trupeşti, în Hristos. Îl vedem în interiorul Bisericii, în potirul adus înainte, în pâinea şi vinul de după prefacere, vedem frumuseţea aceasta în cuvântul Scripturii şi în semnul crucii. La fel, o vedem în icoane. Există icoane făcătoare de minuni. La rugăciunea dinaintea lor s-au vindecat oamenii de boli, prin puterea pe care acestea o dăruiesc. Aceste icoane au, aşadar, aceeaşi putere ca şi cea a moaştelor de sfinţi şi sfinte, după cum aveau şi acele ,,ştergare sau şorţuri purtate de Pavel” (Fapte XIX, 12). Ca şi aceste pânzeturi, au şi icoanele şi moaştele parte de aceeaşi putere de viaţă dătătoare de la Dumnezeu; acestea au dobândit o legătură de nedesfăcut cu materia, făurindu-se astfel o sinteză vie: o expresie a sfinţeniei şi atotputerniciei Domnului. Astfel Biserica îngrijeşte şi slăveşte atât icoanele, cât şi moaştele şi le acordă semnul sfinţeniei.

Din ocrotire şi dragoste se acoperă icoanele cu ferecătură de argint bătut cu piatră scumpă. Chipurile cioplite, în schimb, nu au dobândit vreun ecou în Biserica de Răsărit, fiind probabil simţite ca fiind prea trupeşti, prea lumeşti pentru a trage gândul către cele cereşti. Din acelaşi motiv nu se reprezintă nici Cel răstignit prin sculpturi prea ades, şi niciodată în reprezentările praznicale ale Răstignirii în Biserică. Orice naturalism, chiar dacă apare, este de import, străin de duhul ortodoxiei. Acesta tinde să se desprindă de cele prea accesibile, de bucuria simţurilor cea pătimaşă, pentru o contemplare mai desprinsă de teluric, pentru forme pe cât se poate de nepământeşti.

Una din cele mai răspândite icoane, este cea a crucii. Crucea este la fel de preţioasă, la fel de sfântă, indiferent de materialul din care este făcută. Materialul dă forma îmbrăcămintei variate, în vreme de crucea este neschimbătoare. Ea este semnul Fiului lui Dumnezeu: cel al slobozeniei şi al dragostei, semnul biruinţei vieţii fără de moarte, este o putere, un izvor de energie trupească şi sufletească. De la botez până în mormânt, credinciosul este purtat de crucea pe care o ţine la gât, pe trupul lui: îi apără şi îi încununează trupul, care este de altfel ,,templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni VI, 19). Această cruciuliţă este cea mai mare avere a lui pe pământ: ea îi aduce aminte mereu al cui este şi pe cine slujeşte. De dragul acestei cruciuliţe mulţi au mers în mormânt; ea mărturiseşte: sunt creştin. Crucea de la gât este din material tare, dar chiar de-ar fi desenată sau doar un semn cu mâna, rămâne cruce. Cu mâna îşi însemnează credinciosul trupul său întreg: acest semn este o rugăciune fără cuvinte şi o lăsare în mâinile lui Dumnezeu cel biruitor: ,,întru acest semn vei birui”. Crucea cuprinde mai mult decât ar putea spune cuvintele. Şi ea dăruieşte puteri, alungă duhurile rele. Atunci când îşi face semnul crucii la rugăciune, credinciosul nu poartă mâna oricum: el strânge degetul mare la vârf cu arătătorul şi cu mijlociul, în timp ce celelalte se îndoaie către palmă. Această punere împreună cuprinde însăşi o mărturisire: cele trei degete unite semnifică Treimea, iar celelalte două, cele două naturi ale lui Hristos. O simplă purtare a gestului aşadar, nu numai că împlineşte, dar şi înlocuieşte o lungă explicaţie în cuvinte.

Toate cele ale trupului, nu numai limba, iau parte la rugăciune. Acolo unde nu mai sunt cuvinte, se iau atitudinile spre ajutor. Pe cel ce-l iubeşti, îl săruţi. Ortodoxul sărută darurile de la Dumnezeu: sărută Biblia, potirul, crucea, icoanele. Pentru el, acestea nu sunt lucruri fără de viaţă, pentru că Domnul este veşnic viu, ele îl ajută şi îi mijlocesc cunoştinţa cu Dumnezeu: ele sunt vii, îi vorbesc despre Cel de viaţă dătător. Şi atunci, el cade în genunchi, cu fruntea la pământ, luând exemplul Învăţătorului său: ,,cade cu fruntea la pământ” (Matei XXVI, 39). Încărcătura gestului ţine acum de întregul trup: cu tot trupul său îşi exprimă rugătorul ceea ce simte toată fiinţa lui. Dar nu rămâne în această poziţie. Se ridică imediat, pentru că Hristos l-a ridicat pe om: oricât ar cădea de mult, totuşi prin El se ridică din nou. Aceasta e încărcătura cea tainică a gestului, exprimată de fiecare creştin, dar şi un Adevăr pentru toată creştinătatea. Particularul trece în comuniune: trăirile interioare ale persoanei sunt şi cele ale tuturor. ,,Nimeni nu se mântuieşte singur”: comuniunea de iubire nu permite un gând potrivnic acestui adevăr.

Fără de preget creştinul trebuie să-şi lase vechea fiinţă şi să-şi făurească una nouă. Mândria, trufia care înţepeneşte ceafa, trebuie stricată întâi de toate: doar aruncând cămaşa de forţă a celui plin de sine, poate omul să păşească liber, cum doar dragostea permite. Când creştinul muşcă ţărâna, rupe uscăciunea ,,mândriei” şi de aceea se ridică imediat, slobozit. Dar atunci când cuvintele şi gesturile nu sunt de ajuns, atunci când chiar trupul este greoi şi pune stavilă rugăciunii sale, atunci, chiar şi atunci, omul are putinţa de a folosi şi lucrurile din existenţa creată pentru a-L slăvi pe Creator. Flacăra lumânării de ceară, luminătoare şi vie, primeşte a fi expresia sentimentului rugător: aşa aş dori să fie inima mea către Tine, Doamne! Ceara moale şi curată, care vine din lucrul harnicei albine – dar vai, cât de trândav sunt eu! – lumânarea cea sveltă şi dreaptă, întruchipează ceea ce ar trebui să vină din interiorul rugii omului. Oricât de multe lumânări am aprinde, flacăra este una şi aceeaşi: focul cel nestins de la tronul lui Dumnezeu. Aceeaşi căldură, aceeaşi lumină, aceeaşi curăţenie avem în fiecare din ele.

Cel ce se roagă aprinde o lumânare din cele deja aprinse şi o pune înaintea icoanei, se închină, îngenunchează cu faţa la pământ. Întreaga fiinţă, trup şi suflet se află în rugăciune, respiră şi trăieşte în ea: o trăire. Trăirea îţi dă experienţă, experienţa se îmbogăţeşte şi se aprofundează: aceasta te face mai iscusit şi mai încercat, şi acestea nu se pot dobândi decât pe acest drum. Viaţă din viaţă.

TAINELE

În ceea ce priveşte tainele, nu putem să luăm ca punct de reper decât experienţa, bază de cunoaştere, pentru că tainele sunt de fapt forma vizibilă prin care Biserica împarte harul nevăzut. Este de la sine înţeles că harul lui Dumnezeu nu depinde de mijloacele materiale. Dumnezeu nu are nevoie nici de slujbe, nici de rugăciuni, nici de taine. ,,Înainte de a vă ruga Lui” trimite El harul peste toate cele. Dar noi, simţurile noastre, au nevoie de o întărire, o dovadă, o demonstraţie, şi aşa cum Hristos S-a folosit de mijloace senzoriale: punerea mâinilor, cuvânt, salivă, tină – în acelaşi mod poate şi Biserica Sa să utilizeze expresia exterioară.

Se consideră de obicei a fi şapte taine, dar numărul lor nu este stabilit dogmatic: nu a fost hotărât de părinţii Bisericii la vreun sinod. Nu s-a stabilit nici ,,ştiinţa tainelor”, fiindcă tainele rămân taine şi se întemeiază pe credinţa Bisericii, de netăgăduit, exprimată în cult. Le cunoaştem pentru că participăm la ele, nu altfel. Tainele sunt cu siguranţă cea mai importantă parte a cultului, ,,pulsul” acestuia. Forma rituală actuală a acestora este de neschimbat, conform aceloraşi principii ca şi ale slujbelor religioase: ,,Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (1 Corinteni XIV, 40), care pun graniţa de netrecut pe care se sprijină rânduiala şi unitatea Bisericii.

În taine se dezvăluie cel mai mult Duhul lui Dumnezeu, care pătrunde, sfinţeşte şi împlineşte făptura cu puterea Sa. Dar, asupra omului, puterea săvârşitoare a Duhului este dependentă de voia celui ce o primeşte. Harul nu sileşte libertatea şi nu se opune primirii conştiente. De aceea, lucrarea tainei depinde în cea mai mare măsură de persoana respectivă. Pentru cel indiferent sau îndărătnic poate fi spre păcat şi osândă, spre distrugere, pentru cel credincios fiind însă totdeauna spre sfinţenie şi spre zidire. Şi la fiecare fapt de taină, trebuie spus că nu Cel neschimbat Se schimbă sub acţiunea harului, ci omul – şi anume în măsura în care acesta se pregăteşte pentru efectul tainei.

În toate tainele se foloseşte semnul crucii ca mijloc, iar preotul ca mijlocitor – cu excepţia botezului de necesitate, care poate fi săvârşit de un laic, şi la hirotonirea preotului, la care mijlocitorul este episcop. Dar lucrarea este a întregii Biserici, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh. De aceea preotul nu spune eu botez, eu vă căsătoresc,

ci ,,Se botează robul lui Dumnezeu (N), se cunună ş.a.m.d. în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh[9]”. Doar Dumnezeu însuşi posedă darurile, nu slujitorul nevrednic, preotul. Acesta nu este decât unealta mijlocitoare şi ,,ultimul dintre păcătoşi”. Aceasta este cauza pentru care rugăciunile prevăzute nu sunt privite personal: întreaga Biserică le spune, prin gura preotului, şi nu preotul ca individ. Omul este sub vremi, glasul lui depinde de dispoziţii provizorii: este un păcătos şi de aceea tonul nu e niciodată deplin curat. Dar Biserica, inclusiv cea cerească, este dezlegată de tot ceea ce este prins în timp ori spaţiu, de limitarea ,,privată”: este deasupra tuturor (supraindividuală). De aceea şi cititul în Biserică se supune legilor slujbei religioase: individul se subsumează întregului, trăirea individuală se pleacă în faţa adunării. Se citeşte ,,impersonal”, recitativ.

Botezul este taina care deschide poarta tuturor celorlalte taine. Conform obiceiului iniţial creştin, acesta are loc prin cufundare; spală trupul şi sufletul de păcat: cerurile se deschid ca şi la botezul Domnului în Iordan: omul se naşte din nou, iar balanţa se apleacă în favoarea sufletului. Fără să repună omul în mod mecanic în starea de dinainte de căderea în păcat, botezul oferă posibilitatea ca omul, după lucrarea şi propria sa voie, dezlegată de păcat, să se dezvolte duhovniceşte într-un sens nou. Cel nou botezat a încheiat un legământ cu Dumnezeu, a făgăduit intrarea într-o nouă viaţă de curăţire şi sfinţenie: a primit darul milei Domnului, şi ,,în Hristos s-a şi-mbrăcat”. Dar după botez suntem aruncaţi în pustia ispitelor şi pentru a putea face faţă la făgăduinţa dată este nevoie de anume daruri. Acestea se acordă imediat după botez, prin acelaşi preot, prin taina mirungerii, care corespunde confirmării din Biserica romano-catolică, şi care provine direct din ,,punerea mâinilor” prin care apostolii au împărţit Duh Sfânt peste cei ,,erau numai botezaţi” (Fapte VIII, 15-17 şi XIX, 1-6) Atunci când cel miruns se bucură de pecetea darurilor Sfântului Duh, devine membru deplin al Bisericii apostolice şi al împărăţiei lui Hristos.

În botez devenim creştini, în mirungere membri al Bisericii: din botez ieşim fără de păcat, din mirungere primim puterea să ne opunem păcatului. Dar înclinaţia spre păcat este aşa de mare, că oricum ne lăsăm imediat biruiţi de el. De aceea, am mai primit un remediu şi un sprijin în lupta cu cele rele din noi: taina spovedaniei[10]. O singură lacrimă, un singur suspin sau părere de rău în faţa lui Dumnezeu este de ajuns pentru a primi iertare deplină pentru orice păcat imaginabil. Dar pe deasupra trebuie ca noi înşine să fim conştienţi de păcat şi să-l destăinuim înaintea Domnului iertător. Aici ne ajută mărturisirea. Ne obligăm la cercetarea sinelui, la găsirea cuvintelor cu care să ne destăinuim cele mai ascunse focare de infecţie şi fără grijă să ne dezvăluim răutatea. Recunoaşterea păcatelor se face în faţa lui Hristos însuşi cu întreaga Biserică drept martor, sprijin şi ajutor, în persoana preotului. De aceea nu se intră în amănunte: nu este importantă descrierea faptelor, ci izvorul răului din interior.

Prin puterea ce i-a fost dată de apostoli, preotul îl eliberează pe mărturisitor de păcatul său (Ioan XX, 23). Păcătuind faţă de Hristos, se păcătuieşte şi faţă de Biserică şi pentru că întreaga Biserică - întreaga adunare - iartă aici pe pământ, se iartă şi în cer, primind de pe pământ asigurarea.

Păcatele nu se categorisesc: nu păcatele, ci părerea de rău este hotărâtoare. Şi toate păcatele, fără excepţie sunt iertate – păcatul împotriva Duhului Sfânt fiind de fapt împietrirea totală care face ca voinţa să nu mai lase păcatul şi ca urmare nu se mai poate ierta. În taina lecuirii se trece cu vederea tot trecutul. Curăţit şi cu puteri noi, cel care a primit-o poate merge mai departe. În anumite cazuri, preotul poate da celui ce se spovedeşte un aşa-numit canon (epitimie), sau nevoinţă, un fel de tratament, deşi nu se mai practică prea des acest lucru[11]. Canonul nu este considerat un mijloc de împăcare cu Dumnezeu, şi nici o pedeapsă, ci un medicament pentru păcătosul prea confruntat cu relele. Preotul este medicul investit aici cu prescrierea leacului amar, pacientul îl respectă sau nu, după cum doreşte: peste sufletul lui domneşte doar Domnul.

Autoritatea duhovnicească de a săvârşi tainele i-a fost dată preotului prin taina hirotonirii, care se face prin punerea mâinilor episcopului. Episcopii la rândul lor sunt hirotoniţi de doi sau trei alţi episcopi, care, de altfel, reprezintă cea mai înaltă autoritate bisericească (Matei XVIII, 19-20). Din generaţie în generaţie, punerea mâinilor a continuat chiar din momentul în care Hristos ia ales pe apostoli iar aceştia au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi prin punerea mâinilor. Episcopul primeşte astfel valoarea unui apostol, şi hirotoneşte preot pentru a-l înlocui, şi diaconi ,,pentru a servi la masă” (Fapte VI, 2) la împărtăşit.

Preotul parohiei şi diaconul pot fi căsătoriţi ,,bărbat al unei singure femei” (1 Timotei III, 2 şi 12) deci nu recăsătoriţi, dar episcopul se alege dintre preoţii necăsătoriţi, adică monahi sau văduvi. În primul rând, preotul este săvârşitorul slujbei divine la altar, dar în acelaşi timp el este şi ,,păstorul turmei sale”. El este invitat efectiv să predice măcar în fiecare duminică, dar adesea predica este uitată[12]. Slujba, cu textele sale pline de conţinut, care explică desluşit importanţa zilei cu duhul ei, în mai multe feluri, face ca uneori predica să fie aproape de prisos[13]. Există seminarii de preoţi şi academii duhovniceşti, dar Biserica nu apreciază ,,ştiinţa lumească” necesară pentru a face un preot. Acestuia îi trebuie doar cel mai important lucru: harul Domnului, credinţă şi vrerea sa, deci şi un om fără şcoală poate deveni diacon, preot sau chiar şi episcop[14]. Preotul, în calitate de trimis al episcopului, poate da binecuvântarea apostolică. Astfel, cel ce o primeşte sărută mâna care a dat binecuvântarea, deci nu mâna preotului, ci a apostolului, şi prin cea a apostolului pe cea a lui Hristos, şi nu numai mâna, ci şi crucea pe care mâna a executat-o prin aer: mereu crucea cea de viaţă dătătoare. În preoţia bazată pe continuitate apostolică, se păstrează plinirea Bisericii, chiar dacă nu şi puterea ei. Preotul este păstrătorul şi purtătorul darurilor Sfântului Duh în Biserică, oricât de nevrednic ar fi el, ca persoană particulară. Şi după cum Hristos Şi-a trimis pe ucenicii Săi doi câte doi, tot aşa, orice lucrare a Bisericii se face de către două persoane: episcopul sau preotul, şi ajutorul lui, diaconul. Doar la nevoie poate preotul să execute sfintele slujbe singur, dar niciodată în lipsa a cel puţin un membru al adunării - ,,corul”. Pentru că natura slujirii este dublă. În dependenţa celor doi se găseşte ascunsă comoara de dragoste şi smerenie: este darul pe care îl primeşte şi în acelaşi timp îl dă duhul Bisericii. Iar slujirea întru dragoste face puterea Bisericii.

În taina cununiei, Biserica binecuvântează prin preot bărbatul şi femeia pentru viaţa lor împreună şi cheamă harul Domnului, care reprezintă un ajutor de neînlăturat pentru a se menţine curăţenia lor în sens creştinesc, atât sufletesc cât şi trupesc. Căsătoria a fost instituită de Dumnezeu: Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie. În plus, aceasta este un tablou al relaţiei dintre Hristos şi adunare, şi ,,taina (mysterion) aceasta, mare este”. (Efeseni V, 32). Credinţa este premiza căsniciei adevărate: imediat ce soţia devine pentru soţ una din femei, iar soţul unul din bărbaţi pentru soţie, relaţia ,,bărbat şi femeie” dintre ei se desface, şi devine doar aparentă. Necredinţa – adulterul - în căsnicie este singura cauză a desfacerii ei. (Matei V, 32)[15]. Biserica susţine deci, acest lucru, chiar dacă practic nu a fost foarte severă, atunci când unul din cei doi s-a lăsat pradă unor influenţe străine.

Din secolul XIII s-a considerat că maslul este una din cele şapte taine ale Bisericii; aceasta se bizuie pe Epistola lui Iacob, capitolul V, versetul 14: ,,Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.” Fiindcă se vorbeşte de acest lucru de mai multe ori, această taină se săvârşeşte de mai mulţi preoţi, cel mai bine de şapte. Dar întrucât este greu a aduna atâţia preoţi la un loc, de obicei se săvârşeşte chiar şi de unul singur. ,,şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav” continuă apostolul Iacob, ,,şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”. Aşa şi nu altfel spune taina: se invocă putere de sus, pentru trup şi pentru suflet. De fiecare dată când omul se îmbolnăveşte, acesta poate lua puteri de la Sfântul maslu, care se poate repeta ori de câte ori este nevoie pentru una şi aceeaşi persoană. Maslul nu are de-a face cu ,,extrema unctio”. Imediat după maslu, bolnavul obişnuieşte să ia şi Sfânta împărtăşanie. La fel se întâmplă şi după taina tămăduirii, a spovedaniei: rareori are loc fără a fi urmată de împărtăşanie; împărtăşania, deci, de obicei este precedată de mărturisire şi vindecare[16].

Taina împărtăşaniei (euharistia) este taina centrală în jurul căreia se unesc toate celelalte. Aici se întrupează legătura dintre duh şi materie, aici se uneşte nevăzut ,,Cel Carele pretutindenea este şi toate le plineşte” într-un punct central: pâinea şi vinul prefăcându-le întru trupul şi sângele lui Hristos. Cu trup S-a urcat Hristos la ceruri şi şade trupeşte de-a dreapta Tatălui: trupeşte Se aduce pe Sine în jertfa cea fără de sânge pentru noi, şi este cuprins în Sfânta împărtăşanie care se uneşte cu trupul nostru. Acest lucru se săvârşeşte oriunde, oricând şi mereu, şi nedespărţit. Legăturile materiei se desfac de spaţiu şi timp şi întâlnesc dezlegarea întru duhul. Nu se caută şi nici nu se dă vreo explicaţie la aceasta. Aici nu mai încape discuţie cum că ,,de ce” sau ,,cum” sau ,,care e semnificaţia”. Grăitor este că : Hristos a frânt pâinea şi a zis: Acesta este Trupul Meu, că a luat paharul şi a zis: Acesta este Sângele Meu. Aşadar este Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu mai e nevoie de nimic altceva. Luaţi, mâncaţi, a spus El, şi: beţi dintru acesta toţi. Pentru cel credincios, o viaţă fără de împărtăşanie, este foamete şi moarte sufletească. Măcar o dată pe an, în Postul cel mare de dinaintea Paştelui, merge la potirul

întins de preot şi are parte de sfinţenie şi de putinţa de a atinge viaţa veşnică. Copiii care au fost botezaţi şi care încă nu pot merge, sunt aduşi la altar înaintea porţilor împărăteşti, unde stă preotul. ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine” – chiar şi ei au parte de Sfânta împărtăşanie.

Cu o mică linguriţă împarte preotul împărtăşania, sub cele două forme ale sale: Trupul şi Sângele. Diaconul stă alături şi urmăreşte având grijă ca nimic să nu se răspândească, pentru că prefacerea a avut loc, indiferent dacă a fost consumată sau nu împărtăşania. Elementele care se aduc pentru aceasta sunt: vinul, de obicei roşu, de struguri amestecat cu apă, şi pâine dospită de grâu curat (artos), care se coace doar în vederea acestui lucru, sub formă de mici pâiniţe rotunde ,,prescuri” (prosforá) - corespunzând pâinilor aduse de primii creştini la adunările lor, de frângerea pâinii întru

dragoste creştinească. O amintire a acesteia este oferirea de anafură închinătorilor Bisericii, adică de pâine care nu a fost folosită, şi rămasă la sfârşitul slujbei. Sfânta Împărtăşanie este punctul central al întregii Biserici: unirea tuturor ce dau şi primesc dragostea lor, întru Dumnezeul om şi omul îndumnezeit prin Dumnezeul întrupat în om şi adus pentru noi. Biserica pământească şi cea cerească se unesc într-o singură cântare de bucurie: Sfânt, Sfânt, Sfânt… Aceasta este cea mai înaltă rugăciune: rugăciunea îngerească: lauda Domnului. Aceasta pătrunde toate sfintele slujbe: Slavă Ţie, Doamne… Aceasta este respiraţia Bisericii.

Limitele dintre viaţă şi moarte, dintre clipa de acum şi veşnicie, dintre cer şi pământ, se desfac întru Hristos. Dumnezeu se face trupesc, omul se îndumnezeieşte. Acestuia i se oferă posibilitatea de a deveni iluminat nu numai sufleteşte, dar şi deplin trupeşte, ca întreaga lui persoană să aibă parte de Lumină.

ÎMPĂRĂŢIA

Prefacerea elementelor împărtăşaniei nu se face mecanic, brusc; aceasta este intim legată de fiinţa omenească a lui Hristos, şi nu se poate clinti din acest context. Prefacerea este o culme şi o împlinire a arătării dumnezeieşti, care are loc mereu în Sfânta liturghie. Privirea se îndreaptă în sus. Cele pământeşti se pleacă şi devin fără de importanţă. Marta se dă înapoi, Maria iese înainte: ea a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea (Luca X, 42). Cele lumeşti, cuprinzând şi răutatea, sunt trecătoare. Doar cele cereşti nu se iau de la noi: doar Cel Înviat dă viaţă veşnică.

Iară şi iară Biserica trăieşte minunea învierii. Orice duminică este închinată învierii. Duminicile nu se îngenunchează, aşa arată tradiţia, încă de la începuturi: pentru că iei parte la învierea Domnului. Este o întâmplare a prezentului: acum şi aici. Chiar acum şi chiar aici… Pătrunde în întreaga viaţă a Bisericii. Chiar acum face Domnul făptura, puternicul psalm 104 dând ritmul întregii zile liturgice la vecernie. Chiar acum şi aici se închid porţile raiului pentru om, şi se închid uşile la altar. Chiar acum şi aici se deschid din nou, când sosirea Luminii aminteşte aceasta în timpul liturghiei… Şi astfel se repetă întreg procesul de restabilire în liturghia zilnică.

La fel şi cu sărbătorile de peste an. Naşterea şi Botezul Domnului, pogorârea Sfântului Duh, Boboteaza, tăierea capului Sfântul Ioan Botezătorul - toate se săvârşesc în prezent, Biserica le trăieşte. Nu ca simbol sau ca imagine, nu ca o aducere aminte, ci ca pe nişte lucruri care se petrec cu adevărat aievea. Sărbătoarea sărbătorilor şi praznicul praznicelor: Paştele. Atunci se adună întreaga Biserică în templu, la miezul nopţii, la ora doisprezece, pentru a auzi vestea cea mare: Hristos a înviat! S-a postit patruzeci de zile; cu ramuri L-au întâmpinat pe Hristos de Florii la intrarea în Ierusalim, cu o săptămână înainte, şi de atunci au fost alături de El pe tot parcursul săptămânii mari, săptămâna patimilor: la cina cea de taină, la spălarea picioarelor, la trădarea lui Iuda, la batjocurile şi la răstignirea Domnului, la punerea Lui în mormânt, toate fiind slujbe mari, bogate, şi foarte asemănătoare celor descrise în Ierusalim încă din secolul IV.

,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” cântă corul.

„Hristos a înviat!” strigă preotul, şi: „Adevărat a înviat!” răspunde mulţimea, toţi cu lumânări aprinse în mâini.

,,Ziua învierii: să ne luminăm şi să ne veselim. Să spunem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere, şi să strigăm: Hristos a înviat din morţi…”



Cu bucurie ne îmbrăţişăm, în timp ce cântările urmează cu repeziciune una după alta. Aici nu mai e nevoie de argumente şi de explicaţii, e vorba doar de trăirea interioară, de trăirea colectivă, de a lua parte cu toată suflarea la duhul Bisericii. Chiar dacă înţelegerea omenească este limitată şi trecătoare. Dar sentimentul prezenţei nemijlocite se întinde de la Înviere la zilele de apoi, până la venirea Domnului şi la ziua Judecăţii. Atunci, totul se va săvârşi la un semn: şi acest lucru va fi deja mâine, azi, acum, în clipa următoare. ,,Că vremea s-a scurtat de acum”. (1 Corinteni VII, 29) Nu mai e vreme, încă din timpurile apostolilor nu mai e vreme. N-avem timp niciodată. Cu trâmbiţa apocalipsei ţiuind deja în urechi, omul păcătos nu mai are nimic altceva de făcut decât să apeleze la mila Judecătorului revelat în Hristos. Cucerit, I se închină: „Miluieşte-mă Dumnezeule!” Psalmul 50 este cel mai învăţat dintre toţi[17]. Şi ceea ce este deosebit, este că nădejdea în mila Domnului este biruitoare mai mereu. Cu toată anatema dată de cel de al cincilea sinod asupra lui Origen, (la anul 553), care vorbeşte de mântuirea tuturor, chiar şi a diavolului, datorată dragostei Domnului cel atotţiitor, (apocatástasis), în Biserică trăieşte în ascuns o asemenea speranţă, care nu a fost înlăturată chiar de toţi teologii.

Dragostea este până la urmă puterea covârşitoare, iar răutatea doar un segment temporar, osândită a cădea întru mila atotbiruitoare a lui Dumnezeu, chiar şi ea… ,,Ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni XV, 28)[18]. Dar şi acest ultim fapt, are loc acum şi aici: ,,s-a apropiat împărăţia cerurilor” Omul dobândeşte aceasta prin revelaţie, în imediata apropiere a Domnului: posesiunea vieţii veşnice, începutul şi sfârşitul. Împărăţia cerurilor o caută omul: aceasta este conţinutul şi lumina întregii lui vieţi şi punctul central. ,,Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33). Toate celelalte - însemnând orice ar putea ajuta creştinul şi

întreaga Biserică pentru ca aici, pe pământ să poată căuta împărăţia cerurilor. Nici un fel de priviri rătăcite asupra intereselor de moment nu ar trebui, de aceea, să umbrească lucrul cel mai important: căutarea lui Dumnezeu, aflarea Lui. ,,Căutaţi mai întâi împărăţia Lui …” după aceea, dar numai după aceea, ni se dau toate celelalte - în cantitatea şi sub forma pe care o consideră Domnul de folos pentru noi. Aceasta poate fi bogăţie, sau sărăcie şi nevoinţe; poate fi înflorire sau aparentă oprimare: ,,Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani VIII, 28). De această idee este pătrunsă toată Biserica, de la rugăciunea smeritului în chilie, până la implicarea Bisericii în viaţa şi ,,politica culturală” sau mai bine zis, în cele lipsite de prezenţa ei.

Pe aceeaşi piatră se întemeiază şi expresia cea mai înaltă a smereniei: viaţa monahală. Mănăstirea nu are altă menire decât aceea de a fi un loc retras pentru cel ce caută împărăţia cerurilor. Problemele sociale sau igienice nu sunt de interes, la fel ca şi cele pământesc-culturale: tot ceea ce are loc aici priveşte pe cel ce cu toată fiinţa caută, ,,însetează de dreptate”, doreşte împărăţia şi Dreptatea, - dreptatea Lui, nu cea omenească.

Mănăstirile păstrează în totalitate şi unitar – nu există ordine călugăreşti - regulile stabilite de VASILE CEL MARE cu idealul său monahal din secolul XIV: rugăciunea stăruitoare a ascetului depărtat de lume, care caută să urmeze lui Hristos şi renunţarea totală a voii sale pentru a obţine pe a Lui. Prin rugăciune şi înfrânarea cărnii – mai ales prin munca fizică şi prin ascultare, privegherea şi postul ca unelte, dar nu considerate ca datorie în sine, călugărul învaţă să se lepede de sine şi să îşi ,,urască” ,,chiar şi sufletul său însuşi” (Luca XIV, 26). El înţelege că nu trebuie să se lase pradă plăcerilor extatice: acestea sunt considerate necuviinţe duhovniceşti. Este avertizat să nu primească vedenii sau glasuri de dincolo: cel mai adesea acestea sunt autoamăgiri, aduse de diavol. Stigmatizările sau altele asemenea sunt privite ca nesănătoase.

Calea cea îngustă nu cuprinde altceva decât lupta, curajul, nevoinţa: nevoinţele crucii. Nici nu se aşteaptă la altceva. Învăţătorii săi sunt marii nevoitori ai pustiei Egiptului, ai Siriei şi Palestinei, cu idealul lor frust şi treaz. Aceşti sfinţi părinţi din primele secole creştine şi ceilalţi inspiraţi scriitori de mai târziu, sunt citiţi cu ardoare nu numai de monahi, dar şi de toţi căutătorii adevăraţi. Cu smerenia şi blânda lor sfinţenie şi cu marea lor experienţă de viaţă aceştia sunt învăţători iscusiţi şi conducători încercaţi în aplicarea practică a mesajului Evangheliilor. Din momentul când s-au redescoperit în secolul XVIII[19], tradiţia sfintelor nevoinţe, fie orală, fie scrisă, se întemeiază exclusiv pe aceştia. Şi ei învaţă că împărăţia lui Dumnezeu vine pe furiş: şi omul ,,doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el”. (Marcu IV, 27) Pentru că împărăţia cerurilor este aproape: ea ,,se află în voi” şi acolo trebuie să o căutaţi. ,,Ia-ţi curajul să intri în cămara cea mai ascunsă a sufletului tău şi acolo vei vedea cerul, fiindcă ele sunt una, şi dacă vei păşi într-una din ele le vezi pe amândouă. Scara împărăţiei este în tine, ascunsă în sufletul tău.” Aşa spune ISAAC SIRUL, probabil cel mai profund din aceşti sfinţi, şi coborârea în propria ta cămară sufletească şi lămurirea curată a ei, cu ajutorul Domnului, din toate gândurile şi impulsurile stricătoare este ,,ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”. Acesta este drumul către inima despătimită curat, care încă de pe acest pământ poate avea parte de hrana îngerească: contemplarea Domnului. Dar acest lucru se face în smerenie şi în ascuns, conştientizând propria greşeală. În fiecare moment cerşind în cea mai mizeră şi mai ruptă îmbrăcăminte, întinzând o mână şi suspinând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Doar un asemenea om sărac cu duhul se poate apropia de sfânta împărăţie: pe el îl aud cerurile (lui îi aparţine împărăţia cerurilor. Acum şi pururea şi în vecii vecilor.


RUGĂCIUNEA ULTIMILOR PĂRINŢI DE LA OPTINA


Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi. Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine. Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile. Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă. Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate cele spuse şi făptuite de mine. Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt. Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni. Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să primesc tot ce vine în ziua aceasta. Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc. Amin.


Sursa: Cartea -Credinta si Trairea Ortodoxiei


Read more...

Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanu

>> 20 iul. 2010



Sfantul Ilie a trait in Regatul de Nord al lui Israel, in vremea domniei regelui Ahab. a fost fiul preotului Sovac din Tesvi (din neamul lui Aaron) si a trait cu mai bine de 800 de ani inainte de Hristos. Vechiul Testament istoriseste despre faptele lui minunate in cartile numite Regi. Este ales de Dumnezeu sa certe aspru pe regele Ahab si pe cei care-l urmau pe calea paganeasca a adorarii lui Baal.Sfantul Ilie Sfantul Ilie a fost hranit in chip minunat de corbi pe cand era retras la paraul Cherit si de un inger pe drumul spre Muntele Horeb; datorita rugaciunii sale, Dumnezeu opreste ploaia timp de trei ani si jumatate; inmulteste faina si uleiul vaduvei din Sarepta Sidonului si il invie pe fiul ei; a chemat foc din cer prin care a ars jertfa adusa de el lui Dumnezeu; a inlaturat cultul zeului Baal; l-a vazut pe Dumnezeu in isihie, (vantul linistit); a fost ridicat in carul de foc si s-a aratat la Schimbarea la Fata a Mantuitorului de pe muntele Tabor. Sfantul Ilie este reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie in gura pesterii sale (hranit de corb), fie in carul de foc (in care a fost rapit la cer). Sfantul Ilie este socotit si protoparintele monahismului crestin.


Traditii si obiceiuri


Sfantul Ilie - stapanul fulgerelor si al ploilor

In credinta populara se spune ca Sfantul Ilie a fost un om de treaba, dar iute la manie. Diavolul stiind ca acesta se manie usor, l-a facut sa-si omoare parintii. Sfantul Ilie i-a cerut lui Dumnezeu sa-i daruiasca putere sa lupte impotriva demonilor. Astfel, Sfantul Ilie primeste de la Dumnezeu un car de foc cu care sa umble prin cer si un bici de foc cu care fulgera, ca sa-i omoare pe diavoli. Asa se face ca atunci cand fulgera si tuna, oamenii cred ca Sfantul Ilie a mai omorat un diavol. Tunetul este zgomotul pe care il face carul sfantului atunci cand merge prin cer. Rotile carului au zimti si, mergand, sparg cerul si aduc ploaia. Diavolii, ca sa scape de biciul Sfantului Ilie, se ascund pe pamant: prin pomi, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in corpurile unor animale. In vreme de furtuna oamenii aprind tamaie in casa, ca nu cumva sa fie fulgerati si ei din cauza prezentei vreunui diavol. Sfantul Ilie mergea atat de tare cu carul prin cer, incat cutremura si tronul lui Dumnezeu. Pentru a mai potoli mania Sfantlui Ilie, Dumnezeu i-a luat puterea dintr-o mana si dintr-un picior.


De Sfantul Ilie fetele cunosteau cu cine se vor marita

In ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semanate cu canepa si se tavaleau prin cultura. Daca noaptea visau canepa verde, era semn ca se vor marita cu flacai tineri. In cazul in care visau canepa uscata, in popor se spunea ca vor avea parte de soti batrani.


Plantele de leac erau culese in ziua cinstirii Sfantului Ilie

In dimineata zilei in care era cinstit Sfantul Ilie, oamenii culegeau plante de leac, in special busuiocul. Aceasta planta era dusa la biserica, binecuvantata si arsa. Cenusa rezultata era folosita in scopuri terapeutice, mai ales atunci cand copiii lor faceau bube in gura.


Nu era voie sa se consume mere pana la Sfantul Ilie

Nu era voie sa se consume mere pana la 20 iulie si nu se ingaduia ca aceste fructe sa se bata unul de altul, pentru a nu bate grindina. In ziua Sfantului Ilie, femeile chemau copiii straini sub un mar, il scuturau si dadeau de pomana mere. Se credea ca asa se vor veseli mortii.


Sfantul Ilie - patronul apicultorilor

In aceasta zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscuta sub denumirea de "retezatul stupilor". Recoltarea mierii se facea numai de catre barbati, imbracati in haine de sarbatoare, ajutati de catre un copil. Retezatul nu se facea daca sarbatoarea cadea luni, miercuri, vineri sau duminica. Dupa recoltarea mierii, erau invitati vecinii sa guste din mierea cea noua si sa bea tuica indulcita cu miere. Era nevoie de mare atentie, ca printre cei chemati sa nu fie cineva care stie sa faca vraji. Daca erau prezente la aceasta masa festiva astfel de persoane, apicultorii erau lipsiti de belsug.


De Sfantul Ilie se organizau si celebrele targuri de fete

De Sfantul Ilie se organizau iarmaroace si balciuri, unele pastrate pana in zilele noastre. Pentru tinutul sucevean este demn de amintit renumitul balci de la Falticeni, balci care, din anul 1814, in urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca marime din Europa, dupa cel de la Leipzig. Tot in aceasta zi se organizau si celebrele targuri de fete, la care veneau tinerii sa se cunoasca in vederea casatoriei. La acest sfarsit de saptamana sunt asteptati mii de oameni la Targul de Fete de pe Muntele Gaina. Este cea mai cunoscuta si cea mai veche manifestare populara din Transilvania. Acest eveniment se desfasoara la o altitudine de aproape 1.470 de metri, pe un platou situat la intretaierea judetelor Alba, Arad si Hunedoara. Targul de fete de aici este atestat documentar din anul 1816.

Sursa:www.crestinortodox

Read more...

Despre Durerile Oamenilor - Pr.Arsenie Boca

>> 18 iul. 2010


Despre mărturisirea şi ispăşirea păcatelor
Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor - sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. - unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturi­site căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o ostenea­lă oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiind că pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai aler­gat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că 1-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mus­tră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiti că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dum­nezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cu­prindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Durnnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. - Cu păcatele nemărturisite are Dumne­zeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necu­noştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (ca­non) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicia.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră de­cât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturi­site de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumne­zeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele ne­mărturisite ale voastre cad acelea-s verigile dia­volului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-înşii duhul sata­nei, care li se face dumnezeul lor: „N-au crezut adevărului şi nu 1-au primit; iată 1e-a trimis Dum­nezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amă­girea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâini; întinse a milei lui Dumne­zeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: „în zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea dureri­lor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oa­meni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întin­dere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o mature afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină (şi nu numai). Aşa se face că: „vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”(Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor - care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat - şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pen­tru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvân­tul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumne­zeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la via­ţă curată şi la învăţătura drept-măritoare a Bise­ricii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scau­nul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de prooro­cul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari de­părtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tân­dălit, şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvân­tul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta 1-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruine­ze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potri­vească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, fă­cută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

„Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat se­ceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vo­uă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucru­rile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiti că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lu­crurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cu­vintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dum­nezeu prin gura proorocului David: „Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi gre­şeala mea n-am ascuns-o şi am zis: ,,Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pe­deapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu 1-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru neca­zurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădele­gilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Neca­zurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care ve­niţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemăr­turisite, căci pe acestea le urmăreşfie sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice:

«Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu»(Ps. 31,6). Ce trebuie să facem? Să ne mărturi­sim toate fărădelegile noastre fără nici o ascun­dere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n via­ţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sa­bia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotri­va ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedrep­tatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de pă­catele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi pă­catul e acel cuvânt zis de vecina, de sora sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumne­zeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cunu­nat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fără­delege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat gre­şalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de re­lele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor să­geta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca ast­fel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te în­drepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-1 mărturiseşti preotului -(şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-1 auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vino­vată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti , dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei trimisă fi­ind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recu­noaşte-ţi păcatul tău şi spune-1 sub patrafir la preot, ca să nu mai atâme pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: „Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina”(Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dum­nezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care 1-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie cu­rată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-1 minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua neca­zului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps.49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-1 cru­cea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le tri­mite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pe­deapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestema, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să co­boare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă su­fletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie cu­rată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Despre spovedanie

La spovedanie nu trebuie să spui păcatele de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dez­legat şi pe care nu le-ai mai repetat. Altfel ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin Spovedanie.

Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoanele cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci, să te osândeşti numai pe tine.

Sfinţii Părinţi îi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci să le recu­noască în general, pentru ca nu cumva luându-le pe toate în parte, să dea prilej de sminteală su­fletului său, cât şi duhovnicului.

Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te că­ieşti de păcate fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică nu-ţi aduci aminte de pocăinţă decât în chip rece şi indiferent.

Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate; nu ai recunoscut şi nu ai notat că tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În cele patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. În esenţă ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în păcat.

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric:

Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asu­pra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, ca nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu - căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bu­curie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o plă­cere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, iar gândurile despre Dumnezeu constituie o greutate, o urâciune şi o uscăciune. Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu săvârşită prin rugăciune m-ar fi hrănit şi m-ar fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfăta în rugăciu­ne, eu simt o greutate tocmai în timpul în care mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de alt lucru mai mărunt, nu mai ca să pun capăt rugăciunii. Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, când mă aflu în prezenta Lui mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva, se gândeşte neîncetat, tot timpul, numai la această persoană, şi-o închipuieşte, se gândeşte la ea şi în orice ocupa­ţie iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă în 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, ca să mă înflăcărez cu dragostea Lui, iar restul de 23 de ore, le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi. În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre lucrurile mici pentru suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Nevrând să as­cult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi mai multă cunoştintă de ştiinţele lumii, de pildă în ştiinţele economice, iar învăţăturile Legilor Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socotesc că toate acestea, departe de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua de care trebuie să mă ocup numai în timpul liber şi numai aşa… în treacăt. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui -„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” - spune Domnul nostru Iisus Hristos, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare când spune - „drept dovadă că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte po­runcile Sale”.

2. Nu am dragoste către aproapele.Că de­parte de a mă hotărî să-mi pun, potrivit Evangheliei, sufletul meu pentru binele aproapelui, eu nu jertfesc nici măcar cinstea, fericirea şi li­niştea mea pentru binele aproapelui. Dacă 1-aş fi iubit potrivit poruncii Evangheliei, ca pe mine însumi, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple de fericire şi pe mine, pe câtă vreme eu care ascult cu mai multă curiozitate povestirile privitoare la neno­rocirile aproapelui, nu mă interesează, sau ceea ce este o crimă şi mai mare, parcă găsesc o plă­cere în toate acestea. Eu nu acopăr cu dragostea faptele cele rele ale fratelui meu, ci le răspândesc; văzându-i bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă bucur ca şi cum ar fi şi ale mele pro­prii, ci ca şi orice lucru străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de invidie şi dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă eu a fi fost bine încredinţat că fără nici o îndoială dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, şi răs­plată pentru faptele pământeşti, atunci fără în­cetare m-aş fi gândit la toate acestea. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit, pe când eu nu mi-am trăit viaţa aceasta ca un pribeag ca­re este gata să intre în patria lui, ci dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşi­tul vieţii de aici îl socotesc ca un fel de margine a existenţei mele. Un gând tainic se umbreşte în inima mea: Cine ştie ce va fi după moarte?! Chiar dacă zic că eu cred în nemurire o zic nu­mai din gură nu din convingere, iar inima mea rămâne departe de credinţa puternică în viaţa cea veşnică. Dacă Sfânta Evanghelie, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, eu m-aş fi ocupat mereu de ea, aş fi învăţat-o, m-aş fi desfătat cu citirea ei, şi chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi trezit în mine o adâncă evlavie. Înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt prime în paginile ei, m-ar fi umplut de bucurie, m-ar fi desfătat în învăţăturile Legii Domnului şi noaptea - m-aş fi hrănit cu ele, cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la îm­plinirea poruncilor ei. Nimic din cele pămân­teşti nu ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi totuşi eu, chiar dacă din când în când mai citesc din Cuvântul Domnu­lui, aceasta o fac fie dintr-o necesitate, fie din curiozitate ştiindcă şi încă din astfel de împre­jurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei şi simt cum mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes, ca şi cum aş fi în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici un fel de roadă şi chiar bucuria o schimb pe orice fel de carte lumească în care găsesc mai multă plăcere şi multe subiecte pline de interes.

4. Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine. Tot faptele mele afirmă următorul lucru: vă­zând în mine ceva bun, doresc să-1 scot la ivea­lă, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât el. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-1 acopăr cu aparenţe - cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consi­der drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să pre­ţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai pă­cătoasă decât aceasta? Situţia duhurilor întu­necate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât ace­ea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechib­zuită pe care o recunosc în mine însumi.

Sfat pentru mărturisit

- Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n -are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, să avem mă­car chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn şi orice altceva - de la acestea să ne întoarcem. Abia atunci cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

- Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şer­pii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

- Cine va ajunge la cuget curat, ascultă de­săvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

- Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, altă dată var nestins. Căci zice: „Unul zidind şi altul stri­când, ce folos au fără numai osteneală în zadar”

- Să nu ne speriem văzând că şi după măr­turisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

- Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au în­tors-o. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

Gândurile şi vicleniile lor

Gândurile vin în minte de la fire, de la Dum­nezeu şi de la diavol.

De la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul şi celelalte.

De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum şi atenţionările conştiinţei şi altele asemenea.

De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum şi toate pasiu­nile. Şi o altă caracteristică a lui este că sileşte omul la toate extremele care-i sunt peste putere.

Mintea, nu creierul, trebuie să ştie să deose­bească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morţii.

Toate acestea ca gânduri.

Dar diavolul încurcă lucrurile şi altfel, le strâmbă! Strâmbă şi cele ale firii, îmbiind firea la toate denaturările şi exagerările ca s-o uzeze şi s-o înnebunească după tot felul de plăceri egoiste.

Strâmbă şi cele ale lui Dumnezeu. Dacă mintea nu ia aminte, diavolul face cu omul cum face cu sectarii. Trage în greşeală pe om să nu asculte de orice rânduială ci numai de mintea din capul lui, în care el, diavolul, e profesor.

Ce interesează aici, cu deosebire, e ce face diavolul cu instinctele primare ale omului, cum le degradează, cum le exagerează… prezentân­du-le ca drepturi la ceva -„minţind că asta-i li­bertatea lui” (gen drepturile omului trâmbiţate de comunitatea europeană). Că asta-i el (omul) şi al­tceva nimic. De cumva omul crescând află că mai are şi minte şi suflet, le umflă de mândrie, de aroganţă, de suficienţă de sine, de neas­cultare şi îndărătnicie.

O altă caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu „învăţăturile lui”. Obse­siile sexuale, de pildă. Acestea sunt gânduri care ciocănesc la cap până îl biruie şi îl duc la învoială pe bietul om neatent, îl duc la faptă şi îl aruncă în păcat. Plăcerea mincinoasă şi de-o clipă a căderii în păcat devine cleiul memoriei şi se face deprindere care de acum va cere o re­petiţie continuă şi omul pierde stăpânirea de sine şi merge în calea păcatului până la istovire prin moarte şi nu moarte bună ci moarte a minţii mai întâi - că a fost prima de vină. Nevrozele, psiho­zele sunt efectul denaturării acestui instinct pri­mar al firii în câteva generaţii succesive dar pot apare şi într-o generaţie dată. Deci omul condus fără să-şi dea seama de diavol a declanşat exploziv un instinct al firii. Astfel deci a slăbit firea minţii, a slăbit stăpânirea de sine, a acope­rit mustrarea de conştiinţă, care acum ea face explozie şi găsind mintea slăbită o alungă în schizofrenie, în paranoia şi în alte nenorociri nervoase.

Calea călugăriei nu e după fire; ea e mai presus de fire, ca atare cere o putere în plus. Se înţelege că e o putere mai presus de fire de la Dumnezeu dar şi o capacitate biologică de re­zistenţă faţă de pisălogeala obsesiei, a tensiunii firii sau a povârnişului denaturării.

Când au zis ucenicii Mântuitorului într-un context: „Nu e bine a se însoţi omul cu femeie“, iar Domnul Hristos, Autorul omului, le-a răspuns:„Cuvântul acesta nu-l pot cuprinde decât aceia că­rora le este dat”.

Cum dat? Dat în conştiinţa lui genetică, mai înainte de a fi vreuna din zilele lui pe pământ. Dat ca destin cu ajutorul orânduirii speciale, a unor gene… în cromozomii săi specifici xx sau yy, ca tensiunea lor cea după fire să poată favo­riza convertirea iubirii fizice - pentru o singură persoană, opusă sexului - în iubire duhovniceas­că universală pentru toţi oamenii oricum ar fi ei.

Potrivnicul (diavolul) e îngăduit să ispiteas­că trupul şi sufletul cu plăcerile patimilor: sen­zualitatea, lăcomia, luxul, slava deşartă, ispita puterii sau a măririi trecătoare, a mândriei sau aroganţei, cu patima proprietăţii, sau poate ispiti omul făcându-1 să intre în contextul unei concepţii de viaţă diametral opuse Revelaţiei. Toa­te patimile dezlănţuie o concurenţă pe bunurile lumii acesteia încât oamenii se văd unii pe alţii duş­mani de moarte şi ajung la crime şi războaie.

Iubirea de oameni e înfrântă de egoisme an­tagonice sau demonice. Oamenii pot înnebuni dacă rămân sau oftează cu exclusivitate numai pentru viaţa de acum şi de aici. Libertatea lor cu care sunt împodobiţi de creaţie nefolosind-o sub îndrumarea lui Dumnezeu ajung în cea mai demonică robie şi omul e pierdut cu voia şi cu mintea lui. Deci, de ce e îngăduită devierea şi potrivnicul? Ca să se vadă încotro înclină liber­tatea duhului nostru şi de acea direcţie să aibă parte în veci. „Iată, pus-am înaintea feţei voastre apa şi focul, viaţa şi moartea; spre care veţi întinde mâna, pe aceea veţi avea-o” (Isus Sirah 15, 16-17; Deut. 30,16).

Numai între contrarii se desăvârşeşte iubirea.

Gândurile lui sarsailă îşi pierd puterea când sunt spuse, denunţate la preot. Mai greu este cu neajunsurile ereditare ţesute în fire. La obârşie şi acestea tot pe cel viclean îl au la rădăcină. Sunt neputinţe ereditare de care greu scapi, ba de unele din ele nu scapi. Exemplu: alcoolismul bunicilor, străbunicilor, se soldează în urmaşi cu un creier mai slab. Descendenţii acestora merg până la al treilea neam Sfânta Scriptură pomeneşte şi de al patrulea neam…, de-al cin­cilea neam nu mai spune nimic, dovadă că s-a stins neamul acesta.

Orice lămurire luminată nu poate înlocui ce­lulele nervoase distruse de alcool. Sunt deci şi im­posibilităţi de luptă cu poverile ereditare. Pe îna­intaşi să-i iertăm şi cu asta îi ajutăm la judecată.

Pentru slava deşartă munciţi mult, mai mult ca pentru smerenie. Faceţi mai bine şi îmbună­tăţiţi locul cât puteţi mai mult dar nu pentru a fi laudă ci pentru a vă însemna sufletele voastre.

Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumne­zeu n-o căutaţi? „Nu puteţi sluji la doi domni” şi la cel cu slavă deşartă şi la cel cu slavă adevă­rată. Gândiţi-vă bine!

Cel mai bun semn că în noi nu există nici măcar un început de dragoste pentru Dumne­zeu este greutatea de a-I sluji lui Dumnezeu, când nu vrem să ne îndeplinim deloc datoriile noastre privitoare la El. Cineva i-a spus lui Avva Agaton: „Mi s-a dat poruncă, dar îndepli­nirea poruncii e legată de necazuri; vreau să în­deplinesc porunca, dar mi-e frică de necazuri”. Bătrânul i-a răspuns: „Dacă ai fi avut dragoste, ai fi îndeplinit porunca şi ai fi biruit necazurile”.

Să nu-mi spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, acestea nu sunt decât simple cuvinte, arată dra­gostea cu fapta.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii (de Dumnezeu), dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.

Iubeşte (pe Dumnezeu) şi vei proceda cu drep­tate în orice prilej. Acest principiu duhovnicesc te va învăţa cum să procedezi în toate împrejurările.

Nu va lumina candela fără untdelemn nici rugăciunea nu va lumina duhul fără iubire. Fu­mul de tămâie nu se va ridica fără foc, nici rugă­ciunea nu se va ridica la Dumnezeu fără dragos­te. Iubirea de Dumnezeu toate le întoarce în mijloace pentru mântuirea şi fericirea noastră.

Un destin înţeles

Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-1 găsească sau fără să ştie că 1-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a as­cuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oa­meni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dum­nezeu, care prin om trebuie să devină creaţie.

În creştinism omul este ridicat până la cins­tea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii (talentele) - sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viaţa (pământească) nu e un scop în sine ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare, să se tre­zească într-o doctrină fără de libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsa­bilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumne­zeu? Şi cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi-a dat de făcut?

Lucrătorii viei angajaţi de Dumnezeu, ico­nomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat destinul? Mozaicii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a tre­cutului - Sfânta Scriptură - nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor în sensul lui Dum­nezeu, ci în sensul (dorit de ei al) unei împărăţii pământeşti? Marea răspundere a lui Israel a ră­mas tocmai vinovăţia că nu s-au integrat în vii­torul pe care-1 destinase Dumnezeu Scripturii.

Dar iată că vine cineva la Praznicul Paştilor în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, plăcut la chip, cu ochii frumoşi şi păr bălai ca odinioară strămoşul lui, David, (Regi 16,22) Care Îşi înţe­lege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toţi capii de familie erau îndatoraţi de reli­gie să vină la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era şi praznicul Paştilor iudeilor, care comemora ieşirea evreilor din robia Egip­tului, dar mai însemna şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era ţinută în Praznicul Paştilor şi jertfa pe altarul templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean, spre apărarea de îngerul morţii care pedepsea Egiptul.

Când a văzut copilul Iisus jertfa şi arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii S-a identificat durerii mielului şi deodată I s-a deschis taina ce preînchipuie această jertfă. Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat dintr-o dată, într-o lu­mină nouă de viitor, întrebările pe care avea să le pună rabinilor de îndată ce-i va putea prinde de vorbă. De aceea, după praznic, Iisus nici gând nu avea să se întoarcă acasă, până ce nu afla tot ce-L ardea pe El. Cum Iisus avea 12 ani, vârsta de trecere între copii şi tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a templului - printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus. Într-o aripă a templului (întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură), preoţii ţineau curs de îndrumare prin întrebări şi răspunsuri, în felul în care erau mai de mult şcolile profeţilor.

Iisus era printre mozareţii templului, în­trebându-i şi răspunzându-le din Scriptură des­pre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau Copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi pu­teau da seama că vorbesc cu un Copil ce Şi-a înţeles destinul: misiunea pe care o avea în lume de a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umi­linţă de copil, Iisus repetă textele din profeţi, arătând înţelesuri mai adânci pe care mozareţii le treceau cu vederea. Copilul îi întreba mai des despre locul din Isaia, în care sunt profeţite suferinţele lui Mesia, şi din Psalmi, despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Dacă de la această în­tâlnire a lui Iisus cu mai marii templului s-ar fi mers mai înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru ale religiei, şi când Iisus, la 30 de ani - vârsta legală ce dădea dreptul de a învăţa, ar fi înce­put să propovăduiască, ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor.

Bătrânii vedeau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât prin cercul lor îngust. Copilul le mişca inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încearcă să le dea învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scriptu­rilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâm­farea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe. De aceea Iisus le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii iar El şcolarul. Era singura cale de a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recu­noască şi o altă interpretare a Scripturilor, decât aceea care le satisfăcea pofta de dominaţie.

Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor me­sianice ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.

Au trecut 3 zile frumoase pentru Iisus, nu însă şi pentru Iosif şi Maria, Maica Sa, care-L căutau deznădăjduiţi. Când Îl găsesc între bă­trâni, mama Îi face o duioasă dojană -„Ce ne-ai făcut? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam!” La aceste cuvinte ale mamei, copilul răspunde într-un grai neînţeles: -„Nu ştiaţi, că în casa Tatălui Meu se cade să fiu?” Iisus aflase cine era şi ce avea de făcut.

Iată un destin înţeles la 12 ani. Întâlnirea cu jertfa din templu şi cu rabinii, I-a făcut lui Iisus revelarea destinului. Deşi acesta ar fi trebuit să fie cunoscut de ei după Scripturi, iată Iisus Şi-1 cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.

Dreptul Simeon Îl cunoaşte pe Copil acum 12 ani, în acelaşi templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-1 cunoască şi ei. Acesta din copilărie, ars de o rază a destinului, aştepta…

Oamenii nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire a înzestrat Providenţa pe Copilaşul acesta Căruia I-a încredinţat marea misiune a mântuirii oa­menilor. De atunci nu mai este între oameni destin mai mare decât al lui Iisus. Iar Iisus Şi-a asociat la acelaşi destin al Său pe toţi ucenicii Săi din veacuri. A fi gura Lui, a fi inima Lui că­tre orice necăjit al lumii, a face din viaţa ta viaţa Lui. Aşa cum şi Sfântul Pavel îşi interpreta destinul -„Mie a vieţui este Hristos, iar a muri (pentru El), este DOBÂNDĂ” (Filip. 1,21). De atunci Iisus dă omului şi toată energia Lui di­vină. Iisus este un destin întruchipat.

- Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!

Despre momentul morţii

Pentru îneţelerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după ne­voinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi’ şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibili­tatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot nea­mul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin asculta­rea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării, Îna­inte de Hristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne pu­tem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea ori­ginară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos. Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos - jertfa - a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemu­ritor, ţinându-1 închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra tru­pului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitu­dine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabi­lit chipul ce se desfigurase, am văzut slava ase­mănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţe­lege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situatii extreme, lă­sând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

- O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, nu­mai natură, numai chip.

- Cealaltă extremă o formează starea suflete­lor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării: asemănarea, desăvârşi­rea, slava îndumnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele.

1. În prima extremă: trupul slăbeşte, legă­tura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pămân­tească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om. În reali­tate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufle­tul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confir­me obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-1 ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştintă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală - deci imponderabilă - ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufle­tului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care 1-a conside­rat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufle­tul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, cre­zută de el „fictivă”, strigă aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

- Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei ,,unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e„legat” de o făptură spirituală descă­tuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-1 poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicide­cum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întu­nericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pămân­tească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, pu­teau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stârnesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen. Faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existen­ţei, declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pă­mântească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conşti­inţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti , apoi întâlnirea brutală în cale a făptu­rilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemă­nării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu 1-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-1 depă­şesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-1 ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se ve­de la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum în­tinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la aceas­tă constatare a chipului său demonic în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o pri­mească „în fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţe­sut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea pa­timilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei ade­vărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemai­având posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede su­fletul că a greşit calea, stând de dragul patimi­lor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate de­veni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a su­fletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinu­ieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubi­rea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doi­sprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem în­tâmplându-se şi ca o măsură exigentă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca su­fletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăi­toare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea cedincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoilă de sata­na, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup.

Începem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al exis­tenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Con­ştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împre­ună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu să­dit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic - dincolo de cele văzute - faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care pri­meşte energia slavei Sale, care poate să răz­bească prin toate învelişurile de piele ale trupu­lui - se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea mo­rală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţio­nare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin siste­mul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de mate­rie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngră­dirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii - fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmpla­rea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la lo­cul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de e1, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământeas­că în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo - înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi - căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astro­nomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această para­doxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale Împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoi­tori pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-1 până la urmă din râvnitor al patimilor ascultător supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup - de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepăda­rea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletu­lui şi chipul devenea asemănare, răzbind vălu­rile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nico­lae sau ale unor părinţi din pustia ascetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime în­chinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necre­zut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi do­reşte să petreacă cu oamenii în inima 1or şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi, supranaturale, El făcând totul prin mâi­nile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, tru­pul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntri­că a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiasă. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-1 şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul stră­lucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbări la faţă a Dom­nului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocă­inţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumneiască lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care 1-a deter­minat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: „desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci al unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca o confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Du­hului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi ha­rul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafim în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dum­nezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lu­mină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşim cu mare nevo­inţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Maca­rie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspun­de: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai - aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în ace­eaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe cei­lalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tutu­ror. Nevăzut, Durnnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgădu­inţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posi­bil şi neînmsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumne­zeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau du­pă patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine - crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos - e cheia câştigării prilejuri­lor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepă­dăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mân­tuirea noastră în anii vieţii.

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Dom­nul Iisus - a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prile­jurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau împrin­derea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă - semnul e măsura smereniei - când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime în­chinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zi­lele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dum­nezeiască.

În altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câşti­găm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre. Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Sursa :Cartea -Despre Durerile Oamenilor - Pr.Arsenie Boca

Read more...

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP