Izvorul Tamaduirii

Izvorul Tamaduirii, sarbatoare inchinata Maicii Domnului, este praznuita anul acesta pe 20 aprilie. Nu are data fixa. Ea este trecuta in calendar in vinerea din Saptamana Luminata, prima dupa Sfintele Pasti. La originea acestei sarbatori se afla o minune petrecuta in apropierea Constantinopolului. Potrivit Traditiei, un orb a primit vederea dupa ce s-a spalat cu apa unui izvor din jurul acestui loc. Orbul ajunge la izvor datorita imparatului Leon (457- 474), pe atunci neincoronat, care implineste descoperirea facuta de Maica Domnului: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape. Patrunde, Leone, mai adanc in padure si, luand cu maini apa tulbure, potoleste cu ea setea orbului si unge cu ea ochii lui cei intunecati".

Mai tarziu, cand Leon ajunge imparat, ridica pe locul unde s-a petrecut minunea o biserica cu hramul "Izvorul Tamaduirii". Aici primeste vindecare de o boala grea si imparatul Justinian (526-575), care ridica drept multumire o biserica si mai mare. Biserica zidita de imparatul Justinian a fost distrusa in anul 1453, de turci.

Izvorul tamaduirii din timpul lui Leon se pastreaza si in zilele noastre. Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea, unde exista izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii se sfintesc apele

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele, slujba cunoscuta sub denumirea de Aghiasma Mica. Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant). "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita.

Sunt insa si persoane care sustin ca termenul "aghiasma" vine de la "iazma". In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR, cu etimologie necunoscuta. In sprijinul acestui punct de vedere s-a oferit urmatoare explicatie: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea "celui potrivnic", adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, vedenie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma - aiazma - iazma, de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau, satana.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Maica Domnului a daruit si poporului roman izvoare tamaduitoare. Unul din acestea se afla la Manastirea Ghighiu din judetul Prahova, la mai putin de 5 km de municipiul Ploiesti. Potrivit Traditiei, episcopul sirian care a adus icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului in aceasta manastire (1958), a cerut iertare Fecioarei pentru ca a luat icoana din locul in care se afla, iar a doua zi, in locul in care s-a rugat, a aparut un izvor tamaduitor.

Un alt izvor cu apa vindecatoare se afla la Manastirea Dervent. Traditia spune ca acest izvor a tasnit din locul in care Apostolul Andrei a impuns piatra cu toiagul.

Alt loc binecuvantat cu apa tamaduitoare este izvorul de la Manastirea Horaicioara din judetul Neamt. Acest izvor a fost descoperit acum un secol, datorita rugaciunilor monahilor catre Maica Domnului de a le darui un izvor mai aproape de manastire. El izvoraste de sub muntele Feriga si se afla la 50 m de biserica manastirii.

Nu trebuie uitate izvorul de la Manastirea Cetatuia Negru Voda, din judetul Arges si cel de la Biserica Greaca din Braila, descoperit in anul 1863, in vremea efectuarii unor lucrari de constructie la sfantul lacas.

Izvorul Tamaduirii in iconografie

In icoana sarbatorii Izvorul Tamaduirii, Maica Domnului si Hristos se afla intr-un bazin asemanator cu o cristelnita, vasul in care primim Taina Botezului. Fecioara Maria este reprezentata cu mainile inaltate, semn al rugaciunii, iar Mantuitorul binecuvantand cu ambele maini, ca raspuns al rugaciunilor maicii Sale. Din bazin izvoraste apa care are darul tamaduirii bolilor sufletesti si trupesti.

Aceasta icoana exprima ideea ca Fecioara L-a nascut pe Hristos, Care este Datatorul apei vii a Duhului. De altfel, insusi Hristos i-a spus femeii samarinence: "De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce zice tie: da-mi sa beau, tu ai fi cerut de la Dansul si ti-ar fi dat tie apa vie" (In. 4, 10; In. 7, 38).

Sa ne intareasca Dumnezeu sa bem din Apa cea vie.

Adrian Cocosila

Sursa:http://www.crestinortodox.ro

Read more...

Saptamana Luminata

Saptamana care urmeaza praznicului Invierii Domnului este numita Saptamana Luminata. In vechime, Botezul era savarsit in noaptea de Pasti. Cei botezati erau numiti "luminati" si purtau haine albe in toata saptamana de dupa Pasti. Sunt persoane care afirma ca de la purtarea hainelor albe, aceasta saptamana a primit numele de Saptamana Luminata.

Daca privim mai adanc, putem marturisi ca in aceasta perioada toate s-au umplut de lumina sfanta a Invierii Domnului. Sa ne amintim ca in noaptea Sfintelor Pasti, se sting in biserica toate luminile. Numai candela de pe Sfanta Masa din Sfantul Altarramane aprinsa. Spatiul intunecos este chipul mortii si al iadului in care a coborat Hristos cu sufletul Sau. Candela aprinsa de pe Sfanta Masa este sufletul viu si indumnezeit al Mantuitorului coborat la iad.

Preotul adreseaza chemarea "Veniti sa primiti lumina!" tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toti ne cheama sa face trecerea de la intunericul mortii, la lumina vietii vesnice. Iar aceasta trecere este exprimata prin aprinderea tuturor lumanarilor de la o singura lumanare. De aceea Biserica vesteste de Sfintele Pasti: "Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant". Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

Randuieli speciale in Saptamana Luminata

In Saptamana Luminata, zilele de miercuri si vineri sunt zile cu “harti”. Biserica ne ofera dezlegare la mancarurile de dulce datorita Invierii Domnului.

De la Invierea Domnului si pana la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar inchinaciuni.

Incepand din Duminica Sfintelor Pasti si pana la Inaltarea Domnului, la Liturghie se canta Axionul Pastilor: "Ingerul a strigat …", iar credinciosii se saluta cu cuvintele: "Hristos a inviat!” si raspund: "Adevarat a inviat!"

In Saptamana Luminata nu se citeste Psaltirea.

In aceasta saptamana nu se fac parastase pentru cei trecuti la cele vesnice. Amintim ca incepand cu praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiti. Aceste slujbe sunt reluate dupa Duminica Tomii. Acest lucru nu inseamna ca ei sunt dati uitarii. Sa nu pierdem din vedere ca Biserica ii pomeneste pe acestia in cadrul oricarei Sfinte Liturghii. Chiar si in Saptamana Patimirilor cei adormiti sunt pomeniti in cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Invierii si la orice Sfanta Liturghie de dupa Sfintele Pasti.

Dupa binecuvantarea de inceput de la Vecernie si Utrenie, se canta troparul "Hristos a inviat din morti..." (de trei ori) si stihurile Pastilor. In vremea rostirii stihurilor, preotul cadeste cele patru laturi ale Sfintei Mese si intreg Sfantul Altar.

Slujbele de inmormantare din Saptamana Luminata sunt oficiate dupa o randuiala speciala. Slujba inmormantarii este inlocuita de slujba Invierii. Asadar si cantarile acestei slujbe vorbesc de biruinta Vietii asupra mortii.

Marti, in Saptamana Luminata, au loc uscarea si sfaramarea Sfantului Agnet, sfintit in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile din Sfanta si Marea Joi, din Saptamana Patimilor. Amintim ca in Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat.

Al doilea Agnet este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce este sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

In vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii, se obisnuieste ca dupa otpustul Sfintei Liturghii sa se savarseasca slujba sfintirii celei mici a apei.

Hristos a Inviat!

Adrian Cocosila
 Sursa:http://www.crestinortodox.ro

Read more...

Izvorul Tămăduirii

Ioan 2, 12-22

După aceasta S-a coborât în Capernaum, El şi mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi, şi acolo n-a rămas decât puţine zile. Şi erau aproape Paştile iudeilor, şi Iisus S-a urcat la Ierusalim. Şi a găsit şezând în templu pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani. Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie. Şi şi-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: "Râvna casei Tale mă mistuie". Au răspuns deci iudeii şi I-au zis: Ce semn ne arăţi că faci acestea? Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Şi au zis deci iudeii: În patruzeci şi şase de ani s-a zidit templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în trei zile? Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care Îl spusese Iisus.

Vineri, in Saptamana Luminata, ortodoxia sarbatoreste Izvorul Tamaduirii, un mare praznic ce dateaza din a doua jumatate a primului mileniu crestin. Se face referire la o vindecare minunata a unui orb ce si-a recapatat vederea dupa ce si-a udat fata cu apa unui izvor situat intr-o padure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidita din ordin imparatesc pe locul unde era situat acel izvor a primit hramul "Izvorul Tamaduirii".

La sarbatoarea de astazi mergem cu gandul si cu inima mai ales spre Maica Domului, cea care s-a dovedit izvor al dumnezeirii, prin nasterea Mantuitorului.

In toate bisericile si manastirile, dupa Sfanta Liturghie, se savarseste slujba de sfintire a apei (aghiasma mica), dupa o randuiala adecvata Saptamanii Luminate.

Hristos Cel inviat, Izvor nesecat de daruri pentru noi, sa fie pururi in mijlocul nostru. Amin.


Sursa:credo.ro

Read more...

Parintele Constantin Galeriu - Iubire si Inviere

Iubirea e Dumnezeiasca. "Dumnezeu este iubire" (Ioan IV, 8). Exis­tenta in iubire, Dumnezeu este totodata viata, iubirea fiind principiul vietii ; orice viata se naste din iubire.

Dar, Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. In Treime sta posibilitatea iubirii si bogatia vietii. In monolog, in vorbirea doar cu sine nu se poate naste decat iubirea de sine. In doi, cum s-a observat (Hugues de Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gusta pe sine din iubirea celuilalt si egoismul nu e deplin depasit. Numai cand iubirea fiecaruia din cei doi se revarsa intr-un altul, se dezvaluie iubirea si viata in plenitudinea ei, ne-egoista, reala lepadare si uitare de sine, pentru instituirea vietii altuia.

In Dumnezeu, iubirea este viata Tatalui care se revarsa in Fiul, "Chipul" Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; si, in Duhul Sfant, Care este "Sanul" iubirii Sale (Ioan I, 18) ; in Treime este astfel plenitudinea iu­birii si a vietii.

In aceasta plenitudine sta obarsia creatiei, pentru ca "binele se re­varsa", cum spun Parintii; se revarsa haric. Duhul Sfant care este "Sa­nul Tatalui", in care odihneste din veci Fiul, este si sanul de viata da­tator al fapturilor (Fac. I, 2) ; este si sanul, care se face una cu sanul Fe­cioarei Maria "cea plina de har", Preacurata Maica, din care Fiul se naste din iubire pentru noi ; si este sanul harnic al Bisericii in care de la Cincizecime, Tatal ne renaste pe noi toti pentru a fi "stramutati in im­paratia Fiului iubirii Sale" (Col. I, 13). - "Ca o roada a trupului, prin Duhul, fii se fac Tie Hristoase, ca si Tatalui, sfintii pururea", preama­reste Biserica (Antifon Glas 3).

Ziditi "dupa chipul lui Dumnezeu" si spre o infinita "asemanare" cu El, avem radacina si icoana noastra vesnica in iubirea si viata divina a Treimii. Ce altceva a insemnat si inseamna raiul, daca nu viata oglin­dind "frumusetea Treimii", cum psalmodiaza Biserica (Canon Sfanta Treime). Si ce altceva a insemnat caderea lui Adam, daca nu o cadere din iubire ? Despartire si indepartare de Protochipul, de Izvorul iubirii si al vietii divine. O gustare din dulceata de sine, devenita intemeiere in sine, egocentrism, patima ; gustare ambigua de sine, amestec de bine si rau (Fac. III, 5), sfarsind in crima lui Cain. Folosire a lumii acesteia, conceputa doar ca posesie, ca suma de obiecte, de satisfacere, nu numai a nevoilor, ci si a placerilor tot mai desarte, care o prihanesc, o po­lueaza grav si o ameninta chiar cu distrugerea. Nu gustare din ea ca o "euharistie", cu multumire, cu uimire in fata bunatatii si a frumusetii creatiei, ca impartasire spre "bucurie si viata", din darul iubirii si vietii Dumnezeului Celui viu. - Iar raul, pacatul devine atunci un zid, un stavilar, "o despartire" cum spune Proorocul (Is. 59, 2), care impiedica viata divina sa se mai reverse in noi. De aici: "plata pacatului este moartea" (Rom. VI, 23).

In Iisus Hristos se reface chipul nostru dumnezeiesc. Fiul lui Dum­nezeu descopera, de la obarsie, in intrupare, chipul nostru divin-uman. In El, in Cel fara de pacat, viata divina se revarsa neincetat, fara stavilare. Divinul si umanul comunica aici firesc, umanul reveleaza nein­cetat divinul, iar divinul comunica, lucreaza prin firea umana, impar­tasind in iubire viata adevarata, deplina. "Viata de veci care era la Tatal si s-a aratat", cum zice Apostolul (I Ioan I, 2), se revarsa din Hristos in Duhul Sfant si lucreaza : vindeca vieti mutilate de boli si suferinte ; hra­neste multimi flamande inmultind mainile, El Care este "plinea vietii" (Ioan VI, 55) ; izgoneste prin iubire puterea raului, adica a neiubirii, care desfigureaza chipul vietii noastre divine ; izgoneste insasi moartea ; in iubire, in iubirea divina nu exista moarte. Iar, "Slava lui Dumnezeu este omul viu" (Sfintul Irineu).

Totusi Hristos indura si moartea, dar pentru noi. El nu are nimic comun cu moartea, cu puterile care o produc. in El nu este pacat, virus al mortii; nu este nici un compromis cu moartea. Nu exista negatie in El. Hristos este numai Da; "Amin" in cel mai adanc si deplin sens (II Cor. I, 20). De asemenea El n-a cugetat si n-a savarsit in nici un chip vreun atentat la adresa vietii, a nimicirii ei. N-a gandit moartea nimanui, n-a indemnat, n-a uneltit asupra cuiva acest act grav negativ. N-a osandit nici pe pacatosi. El iubeste pe cei drepti si miruieste pe pacatosi. Ii vaieta, deplange pe "carturarii si fariseii fatarnici..." (Matei XXIII, 13-30), si pe bogati (Marcu X, 23-25) ; se roaga pentru rastignitori, pentru iertarea si mantuirea lor. El exista din veci si de-apururi numai pentru iubire si viata.

Dar El a gustat moartea. - Apare un paradox : Cel care este iu­bire si viata, prin "Care toate s-au facut" (Ioan I, 3) si Care a venit sa rezideasca faptura, gusta moartea, care e negatie a iubirii, a vietii, a oricarei activitati. Primeste moartea, care e ruptura in existenta, Cel ce coboara din unitatea si armonia sublima a Treimii. Dar tocmai pentru aceasta coboara : pentru a arunca din nou peste prapastia separarii puntea iubirii. Pentru a lega cele doua taramuri, al divinului si al uma­nului, al vietii infinite cu cel al vietii "cazute" in "latura si umbra mor­tii" (Matei IV, 16) : cu lantul iubirii, care "e mai tare ca moartea", pen­tru ca poate naste etern viata.

Tocmai in adancul nemarginit al acestei iubiri se dezleaga, mai ales taina patimirii ca si a mortii Mantuitorului, pe care si-o marturiseste insusi prin gravul cuvant rostit de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dum­nezeul Meu pentru ce M-ai parasit ?" (Matei XXVII, 46). - Moartea apare astfel ca evidenta ultima a "parasirii" lui Dumnezeu, pentru ca "Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii" (Intel. Solomon I, 13). Bucuria Lui este bucuria vietii.

Dar, acceptand moartea, Fiul lui Dumnezeu devenit si Om - in care e posibila moartea - arata iubirea divina a Treimii pentru om "Iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan XIII, 1), adica pana la capat. Iar, "mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai" (Ioan XV, 13). Or, Domnul isi pune sufletul sau pentru noi, pentru a fi si in moarte cu noi ; pentru a nu fi niciodata singuri, fara El, "parasiti" de El. Cum am fi altfel mantuiti, cand tocmai in moarte am fi parasiti ? Iar, atunci cand pe cruce Iisus striga: "...Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit?", El descopera iu­birea pentru noi. Atunci, omul, in moartea lui poate, in schimb, sa ex­clame : Te preamaresc Doamne ca "parasit" fiind Tu de Tatal, in pati­mirea si moartea mea, nu mai sunt eu parasit de Tine. Nu mai mor sin­gur, fiind cu Tine, "prin asemanarea mortii Tale" (Rom. VI, 6). Ai pri­mit "parasirea" Tatalui pentru a nu ma parasi pe mine in moarte, Tu Cel ce esti Viata.

Astfel, Hristos a primit "parasirea" Tatalui pentru noi. Dar si pen­tru Tatal, implinind porunca Lui. "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16). Atunci El traieste aceasta parasire din iubire pentru Tatal, din iubire pentru noi, ca si din iubirea Tatalui pentru noi. Si totul se petrece deodata, fara intervale, plinind "sfatul cel vesnic" al Sfintei Treimi. Hristos dezvaluie astfel absolu­tul si plinatatea iubirii pentru Tatal si pentru noi, in Acelasi Unic Duh Sfant. "Parasirea" Lui de Tatal poarta, descopera in adancul ei insasi esenta si puterea fara margini a iubirii. A iubi inseamna tocmai a te "parasi", a renunta la tine, a te uita pe tine pentru altul, pentru salva­rea lui. Acesta este intelesul adanc al cuvantului Sfantului Apostol Pavel cand zice despre Domnul : "S-a golit pe Sine, chip de rob luand.. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte.." (Fii. II, 7-8). Mantuitorul pe cruce se uita pe Sine, Se "leapada de Sine" si primeste parasirea Tatalui pentru noi, pentru a noastra mantuire. De aceea si fo­loseste cuvantul nostru omenesc. Caci strigatul de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit" e strigatul Psahnistului (Ps. 21, 1). Parasirea Tatalui tine de iubire, nu de pacat, este conditie a vietii, nu a mortii. Este identificarea Fiului cu noi "fratii Lui", asa cum va zice la Judecata : "...intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei XXV, 40). Incat rostirea "parasirii" pe cruce descopera glasul supremei iubiri : si pentru Tatal a carui po­runca o implineste; si pentru noi a caror mantuire o savarseste, unindu-Se cu noi, cu conditia noastra. Incat in ea, in aceasta "parasire" este tot atat de etern si absolut unit cu Tatal, iar acum si cu noi. Pentru teologul contemporan apusean, E. Jungel, in jertfa Sa, "Fiul, in ascultare pana la moarte de cruce" (Fil. II, 8), este mai legat ca niciodata de Tatal Sau" (in "Dieu mystere du monde", Paris 1983, 1. II, p. 238).

Dar, cugetand si mai adanc, cum il poate parasi Dumnezeu pe Cel ce El insusi este Dumnezeu acum intrupat ? Precum invata dumnezeiasca Revelatie, in Hristos "locuieste trupeste plinatatea Dumnezeirii" (Col. II, 9). In El, Persoana este Dumnezeu-Cuvantul, chiar pe cruce. In moarte intra acum Dumnezeul Cel viu. "De ma voi pogori in iad, de fata esti Doamne", rosteste Psalmistul (Ps. 138, 8). Iar Biserica arata : "Oricine nu va marturisi ca Domnul nostru Iisus Hristos, rastignit in trup, este cu adevarat Domn al slavei si Unul din Sfanta Treime, sa fie anatema" (Sinodul V Ecumenic).

Intr-adevar pe cruce moare Omul; dar Domnul vietii este de fata, in Ei. "Sfatul cel vesnic" a si prevazut acest ceas ajuns acum la "plinata­tea vremii", chiar mai inainte de a fi lumea. "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati, invata Apostolul, ci cu scum­pul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit, care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar care s-a aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi" (I Petru I, 18-20). Iar constiinta Bisericii vrand sa inteleaga taina, se intreaba la Prohodul Domnului : "Cum mori Viata". Si talcuieste : "Soarele a apus... Neinseratul Soare, Hristos...". Si inca : "Somn invietor, in mormant dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al pacatului ai sculat., neamul omenesc". Si in alt chip, mai patrunzator : "Bob in doua firi... in adanc pamant, cu lacrami se seamana. Rasarind El iar, lumea va bucura".

Mormantul poarta acum un Bob dumnezeiesc. Iar in acest unic eve­niment, mormntul devine noaptea de Pasti a Bobului de grau divin, Care cazand pe pamant si murind aduce roada Sa (Ioan XII, 24). Iubirea divina transforma moartea. In Hristos nu atat invierea este fapt minunat, pe cat moartea. Fiul lui Dumnezeu Celui Viu devenit Om fara pacat, nu tre­buia sa moara. Dar El moare pentru noi. Si, Hristos moare dumneze­ieste, in locul iubirii idolatre de sine, "bold al mortii", Hristos vine in moarte cu iubirea-lepadare de sine divina. "Parasirii lui Dumnezeu", Adam Cel Nou ii raspunde cu "parasirea" de Sine prin cruce, incat moartea se transforma in jertfa oferita Tatalui si se mistuie in iubire pentru noi. Hristos ii da sens. Moartea nu mai este finalitate a raului, ci trecere pascala; nu mai e un sfarsit, ci un nou inceput - al invierii. E un punct de trecere intre doua vieti : una veche, menita sfarsitului , alta, radical noua. Mormantul se face "purtator de viata, mai infrumu­setat decat raiul..", "san" al Duhului Sfant, izvor al invierii. Iar Biserica proclama : "Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul unei alte vieti vesnice".

Intr-adevar, invierea inseamna inceputul unei noi vieti. Hristos "nu pune vin nou in burdufuri vechi" (Le. V, 37). in El totul este nou : si vasul si continutul "ca al Unuia Nascut din Tatal plin de har si de ade­var" (Io. I, 14). Este cu adevarat Dumnezeu-Omul, Care in inviere con­tinua creatia. Acceptand moartea ca desfiintare a raului, "cheama la fi­inta cele ce inca nu sunt" (Rom. IV, 17), descopera viata transfigurata a invierii.

Si, in acelasi timp, El poate zice : "Vinul vechi e mai bun" (Le. V, 39). Da, pentru ca vinul Lui cel nou, al invierii este totodata sangele "Mielului jertfit inca de la intemeierea lumii" (Apoc. XIII, 8). Este san­gele iubirii Treimii : iubire eterna in Dumnezeu, vesnic noua pentru noi; iubirea este noutate vesnica de viata. Hristos a inviat pentru noi, din iubire "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire", cum si marturisim in Simbolul Credintei. A inviat pentru a ne darui, pentru a ne impartasi viata cea noua adevarata, fara apus, care a invins moartea. Si rostim iarasi cuvantul : "Mai mare dra­goste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui sa si-L puna pentru prietenii Sai" (Io. XV, 13). A-si pune viata inseamna a si-o darui. De altfel, aceasta este modul divin de existenta : a fi in celalalt, a trai in el, pentru el; a-l institui pe el. Cu acest mod divin vine Fiul in lume, trimis de Tatal pentru a ne comunica prin iubire, prin daruire de sine, prin jertfa infinitul vietii Sale. O spune El vorbind de Euharistie intr-o forma care arunca in uimire : "Precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu viez prin Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine" (Ioan VI, 57). Viata se revarsa prin valurile iubirii din Tatal in Fiul si prin Fiul in Duhul Sfant in noi. Un mare ganditor crestin a exprimat - cu o rara forta sugestiva acest dar al iubirii divine : "A iubi o fiinta, afirma el, inseamna a-i spune : tu nu vei muri!". Si se explica : "Aceasta nu inseamna, tu nu vei muri fizic; n-ar avea nici un sens. Aceasta vrea sa spuna ca iubirea inglobeaza afirmatia eternitatii." (Gabriel Marcel, L'homme et sa mort).

O asemenea iubire, purtand in ea eternitatea vietii ne impartaseste Hristos. In ea se cuprinde si intreaga iconomie a mantuirii. Prin toate faptele lui mantuitoare Hristos ne impartaseste dupa modul divin al iu­birii, viata Treimii. In cuvintele Lui, El ne da "duh si viata" (Io, VI, 63). Botezul Lui e rasadire in trupul Lui si "iubirea Lui se varsa in inimile noastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua" (Rom. V, 5). Mirul este cres­terea in El si din El ca "mladita din vita", ca "razele din Soarele drep­tatii". Euharistia este impartasire in plenitudine a vietii, cu trupul Sau Care a sfintit trupul Fecioarei, facand-o "Maica Luminii". Si El, Domnul vietii vrea sa faca din fiecare credincios un vas si un fiu al luminii, al invierii, care sa dea o marturie proprie vie iubirii dumnezeiesti. Caci dupa cuvantul Parintelui nostru Isaac Sirul "Cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si respira in lumea aceasta aerul invierii din cele de aici" (Filocalia, voi. X, p. 363). De aceea un asemenea suflet si rosteste cu credinta : Hristos a inviat!

Parintele Constantin Galeriu

Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...

Izvorul Tamaduirii(vineri 9 aprilie)

Izvorul Tamaduirii - praznic inchinat Maicii Domnului

In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.

Potrivit traditiei, Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada.

Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.
Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele

Crestinii ortodocsi vin in aceasta zi la biserica pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscuta si sub numele de Aghiasma Mica.

In vorbirea populara, aghiasmei i se mai spune si aiasma. Cuvantul aiasma vine de la iazma. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR cu etimologie necunoscuta.

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea.

Dupa ce preotul a sfintit apa, ii stropeste pe credinciosi in timp ce se canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Astfel, s-a retinut in popor ca scopul urmarit prin aiasma este de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Manastirea Ghighiu este cunoscuta nu doar prin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici in anul 1958, ci si prin izvorul ei tamaduitor.

La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare.

Un alt loc in care putem gasi izvor cu apa vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri sa primeasca apa de la aceste izvoare minunate.

Izvorul Tamaduirii - Traditii si credinte populare

In aceasta zi, in unele zone ale tarii, tinerii adolescenti fac legamantul juvenil. Acest legamant se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.

Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.

Sursa:www.crestinortodox.ro

Read more...