CONVORBIRI DUHOVNICESTI-Parintele Arsenie Papacioc

>> 5 iul. 2010

Care este semnul că am reuşit să biruim şi să scoatem din noi patima mândriei şi a iubirii de sine?

- Cred că niciodată nu va putea fi "un semn", definitiv, că mândria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viaţă întreagă, simţită, ruptă, dreaptă şi cinstită o ştie şi o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mândriei, plin de o nesuferită duhoare, nu-i va fi deloc uşor că aţâţă şi se aruncă singur în foc cu un suflet care doreşte şi ştie sigur că nu va putea vedea şi împărăţi cu Hristos fără de o smerită smerenie.
Spune Sfântul Ioan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toţi ceilalţi diavoli şi el ţine locul la toţi. Toată Scriptura şi toată marea sfătuire a Sfinţilor încercaţi în luptă cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun că fără harul de sus nu se va putea birui această patimă. Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-l va da decât celor smeriţi, cum spune în Sfânta Evanghelie, că celor smeriţi le dă har!
Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercaţi şi cât rău poate pricinui o rânduială după cum îl taie capul pe fiecare! Pentru puţina noastră osteneală şi smerenie cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când uimirea vă va cuprinde şi veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: "Smereşte-te, că ai pentru ce!"
Blândeţea şi râvna pentru toate cele bune, nemânierea şi urmărirea păcii, nu a dreptăţii, sunt semne de nemândrie. Îndreptăţirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia şi Dumnezeu se arată, nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi.

Când anume cunoaştem că am sporit în rugăciune şi smerenie?

- Sporeşti în rugăciune şi smerenie atunci când simţi nevoia să te rogi aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creştin, ci se vrea lângă Stăpânul şi Răscumpărătorul său.
Astfel, sufletul se trezeşte în om şi simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu să comunice. Aşa încep marile treziri spre viaţă în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că eşti viu şi vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dătător de viaţă. Sfântul Ciprian zice: Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu, când nu te auzi nici pe tine însuţi? Sau Spune-mi unde eşti atunci când nu te afli înlăuntrul tău? Şi iarăşi: "Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile". Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către bunul Dumnezeu.
Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindcă darul li se dă întotdeauna preaîmbelşugat credin-cioşilor. Cei ce I s-au dăruit Lui fără de întoarcere sunt călăuziţi de El şi El singur îi zideşte aşa cum ştie.
Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. Cei care îl caută pe Domnul, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. "Lui Dumnezeu îi trebuie numai inima şi îi este de ajuns", dacă ea va sta deschisă cu evlavie în faţa Lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta constă, să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila, rugăciunea citită, nu face decât să pună lemne pe foc.
Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. Roagă-te, deci, cu simţire! De unde aş înţelege că Dumnezeu nu este atât un Dumnezeu al minţii, ci al inimii, spun Sfinţii Părinţi.
Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau cutare cuvinte, ci în felul cum se săvârşeşte. Această grijă, preocupare de fineţe sufletească continuă, aduce o retragere în tine neprovocatoare şi smerită în toate.

Cum putem dobândi duhovniceşte pe fraţii care nu au răbdare şi se mânie repede?

- Trebuie mai întâi să înţelegem cauzele care-i fac nerăbdători şi mânioşi pe fraţi. Apoi trebuie să le vorbim cu multă bunătate şi blândeţe şi chiar cu un fel de apreciere, arătându-le şi cele bune ale lor. Cât de nesuferite şi primejdioase sunt aceste două, nerăbdarea şi sora ei, mânia, care îţi anu-lează toată frumuseţea aşezării sufletului tău şi toată agonisirea duhovnicească!
Cineva a văzut pe altcineva care se căznea să deschidă un lacăt la o uşă şi nu putea nicidecum, de unde a început încet, încet, să-l cuprindă o mânie aşa de mare, că se dădea cu capul de uşă şi făcea spume la gură. Şi a zis cel care privea degradanta scenă: "În veac n-o să mă mânii măcar cât de puţin şi o să fac orice efort pentru a-mi stăpâni firea de om, că am văzut cât de urât îi stă omului mânios".
Deci noi, cum zic sfinţii bătrâni ai Patericului, dacă ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deose-bim de închinătorii la idoli. "Că cei ce se biruiesc de iuţeală şi se robesc de mânie şi nu taie de la sine tulburarea patimii, aceştia se leapădă de Iisus Hristos şi au în sine pe Marte ca dumnezeu şi se închină idolului turbării ca şi elinii. Iar cei ce au biruit acestea şi le-au izgonit de la sine şi s-au înfrânat de ele, aceştia au călcat idolii şi s-au lepădat de închinarea dumnezeilor celor mulţi şi s-au făcut mucenici fără de sânge". "De se va întâmpla între tine şi altul cuvânt de scârbă şi va tăgădui cuvântul, nu-l aţâţa pe el, zicând că ai spus! Că se întoarce şi zice: "Aşa am zis! Şi ce?" şi se face mare ceartă. Ci lasă cuvântul şi se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea". (Sfântul Ioan Scărarul - Cuvânt despre mânie - Filocalia nr. 9).
Iarăşi, zice un bătrân că "cel ce se nedreptă-ţeşte de voie şi iartă pe aproapele, fiu este al lui Hristos; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, este al lui Adam; iar cel ce nedrep-tăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fiu este al diavolului". Trebuie să-ţi încălzeşti sufletul răcit de ură, de nerăbdare şi mânie prin a răbda pe fratele tău, ca să rămâi omul lui Dumnezeu, că unul ca acesta iartă şi se roagă să-şi astâmpere focul mâniei. Încă multe alte ispite te aşteaptă să le arzi cu focul harului Sfântului Duh şi să rămâi un om al iubirii şi al păcii.

Tinerii începători, din lipsă de educaţie, sunt de obicei superficiali în credinţă şi nevoinţă. Promit repede, dar fac puţine. Cum trebuie să-i dobândim duhovniceşte pentru Hristos? Ce metode recomandaţi?

- Aceşti tineri trebuie să înţeleagă cuvântul Sfintei Scripturi care spune: Vai de cel ce face lucrul Domnului de mântuială. Aceştia, se vede, nu cunosc nici ce este iadul, nici ce este raiul. Să-i apropiem cu inimă caldă. Să le explicăm şi lor că Domnul nostru Iisus Hristos stă ascuns în poruncile Sale şi, în măsura în care le împlineşti, în măsura aceea ţi se dăruieşte şi El. Şi cât este de greu să-L avem întreg pe Stăpânul a toată făptura în inimile noastre! Că spus este: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Şi Scriptura n-o putem desfiinţa şi nici să credem că o putem împlini cu jumătăţi de măsură. Domnul şi Mântuitorul nostru ne vrea întregi. Numai satana ne vrea vicleneşte doar un singur vârf de deget, că ştie el, vicleanul, că aşa ne poate stăpâni toată fiinţa.
Alt timp de pocăinţă nu mai este, iar sfârşitul nu ne va fi plin de milă sau târguială. Ci atunci va fi înfricoşarea cea mare, când se va arăta nu mila, ci dreptatea, că zice: "Înspăimântător lucru este să fii judecat după dreptate de un judecător fără îndurare". Apoi, în această sfântă grădină, care este mânăstirea, se află cu prisosinţă toate roadele posibile pentru fericita viaţă veşnică. Acum e ziua mântuirii (II Corinteni 6, 2).
Acesta este veacul pocăinţei, acela al răsplătirii. Acesta este al faptelor şi al răbdării, acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutăto-rul celor ce se îndreaptă de la calea răului, iar atunci va fi înfricoşat cercetător al faptelor, cuvin-telor şi gândurilor omeneşti. A cui este munca, ale aceluia sunt roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, însă, după cuvântul Apostolului: Nu numai că se cade să învingem, ci să ne şi luptăm după lege (II Timotei 2, 5).

Sursa:blogul.eucred.ro

0 comentarii:

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP