Roadele rugăciunii lui Iisus

>> 24 aug. 2010


Îţi voi pomeni unele dintre roadele rugăciunii lui Iisus, pentru că te văd doritor să înveţi. La început rugăciunea lui Iisus este pâinea ce sprijină nevoitorul, apoi devine untdelemnul ce îndulceşte inima pentru ca, în final, să se facă vinul ce îmbată pe om, adică îl duce la extaz şi unire cu Dumnezeu. Să fiu mai clar. Primul dar pe care Hristos îl face omului rugăciunii este conştientizarea stării lui de păcat. El încetează să creadă că este „bun” şi se consideră „urâciunea pustiirii… stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Precum bisturiul unui chirurg tăind până la os, cuvântul ascuţit al Duhului pătrunde până în adâncimile sufletului. Este atâta necurăţie înlăuntrul nostru încât sufletul nostru duhneşte. Uneori vin oameni în chilia mea şi, din cauza mizeriei lor lăuntrice, lasă un miros rău… Deci, orice a fost necunoscut înainte pentru nevoitor, acum îi este descoperit prin rugăciunea lui Iisus. Drept rezultat, el se consideră mai prejos decât toţi oamenii şi crede că Iadul este locuinţa sa veşnică, şi începe să plângă. Plânge pentru moartea lui duhovnicească. Este posibil să plângă cineva pentru mortul vecinului său şi să nu plângă pentru mortul din casa sa? În acest fel şi atletul rugăciunii lui Iisus nu vede păcatele celorlalţi, ci numai moartea sa. Ochii lui devin fântâni de lacrimi ce se revarsă din căinţa inimii. Plânge ca un condamnat, şi în acelaşi timp strigă:”Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” Cu aceste lacrimi începe, cum am spus mai sus, curăţirea minţii şi a sufletului. Precum apa curăţă murdăriile, precum ploaia limpezeşte cerul de nori şi pământul de mizerie, la fel lacrimile limpezesc şi albesc sufletul. Lacrimile sunt apa celui de-al doilea botez. Astfel, rugăciunea lui Iisus aduce preadulcele rod al curăţiei.
— Omul este curăţit cu totul atunci când harul lui Dumnezeu îl vizitează?
— El nu este curăţit cu desăvârşire, dar îşi caută întotdeauna curăţia inimii, deoarece curăţirea este un efort nesfârşit. Sfântul Ioan Scărarul redă aceste vorbe pe care le-a auzit de la un călugăr, ce a atins nepătimirea (apatheia). „Desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită desăvârşire a celui desăvârşit”. Cu cât plângem mai mult, cu atât ne curăţim mai mult; cu cât mai mult se văd laturile adânci ale păcatului cu atât se simte mai mult nevoia de plâns. Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte acest lucru:

„Aceştia prin rugăciuni dese şi prin glasuri negrăite
şi prin curgeri de lacrimi lor îşi curăţesc sufletul,
iar curăţit fiind, aceasta şi văzând,
ei se aprind de focul iubirii şi de focul dorului
de a-şi vedea sufletul deplin curăţit.
Dar fiindcă nu pot afla desăvârşirea luminii,
curăţirea lor rămâne nedesăvârşită.
Deci pe cât mă curăţesc, mă şi luminez, eu nevrednicul.
Dar oricât de mult mi se va arăta Duhul care mă cunoaşte,
mi se pare totdeauna că sunt la începutul curăţirii şi vederii.
Căci în adâncul fără hotar, în înălţimea de nemăsurat,
Cine va putea afla mijlocul sau sfârşitul?”

După cum înţelegi, părinte, omul este îndreptat şi curăţit necontenit. Întâi este curăţită partea irascibilă a sufletului şi apoi puterea lui raţională. Credincioşii sunt mai întâi eliberaţi de patimile trupului, apoi prin rugăciune mai încordată şi o încleştare mai puternică, de patimile mâniei, urii şi invidiei. Când omul ajunge să fie eliberat de mânie şi invidie este clar că partea pătimaşă a sufletului său este aproape curăţită. Apoi întregul război este purtat în partea raţională, şi nevoitorul se războieşte împotriva mândriei, slavei deşarte şi împotriva tuturor gândurilor de slavă. Această luptă îl va urmări până la sfârşitul vieţii. Dar tot acest curs al curăţirii are loc cu ajutorul şi lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeşte din belşug har dumnezeiesc. Din nou Sfântul Simeon scrie:
„Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile
dacă nu vine ea în ajutorul lui.
Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
Căci omul sufletesc nu poate încăpea deodată
întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.
Ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere:
dezgolirea, nepătimirea, despărţirea de ale sale,
tăierea voii şi renunţarea la lume,
răbdarea încercărilor, rugăciunea, şi plânsul,
sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere.”

— Şi cum înţelege cineva că sufletul său începe să se cureţe?
— Aceasta este uşor, a răspuns înţeleptul pustnic. Se vede foarte curând. Isihie cel Bătrân foloseşte o imagine foarte frumoasă. Precum mâncarea otrăvitoare ce intră în stomac şi îl deranjează şi produce durere iese când luăm o doctorie, şi stomacul este eliberat şi simte uşurare, la fel se întâmplă cu viaţa duhovnicească. Când omul acceptă gândurile rele şi mai târziu, le trăieşte amărăciunea şi greutatea, „varsă cu uşurinţă şi aruncă afară gândurile rele” prin rugăciunea lui Iisus, dându-şi seama de curăţirea ce are loc. Mai mult decât atât, omul rugăciunii devine conştient de curăţire, pentru că rănile dinlăuntrul său, cauzate de patimi, încetează să mai sângereze. În Evanghelia după Luca citim despre femeia ce avea o scurgere de sânge că „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei” (Luca 8, 44). Când cineva se apropie de Iisus Hristos, el este vindecat imediat – „îndată s-a oprit curgerea sângelui”: sângele patimilor încetează să mai curgă. Vreau să spun că imagini, întâmplări sau persoane ce obişnuiau să ne tulbure, acum încetează de a ne mai supăra. Cu alte cuvinte, atunci când ne tulbură diferite persoane sau lucruri, este clar că suntem răniţi de atacurile diavolului. Înlăuntrul nostru zace răutatea. Însă nevoitorul, fiind curăţit cu ajutorul rugăciunii lui Iisus vede toţi oamenii şi toate lucrurile ca şi făpturi ale lui Dumnezeu. El vede mai ales persoanele omeneşti, ca imagini ale unui Dumnezeu plin de dragoste. Fiind îmbrăcat în harul lui Hristos îi vede şi pe ceilalţi îmbrăcaţi în acelaşi har, chiar dacă aceştia sunt goi. Pe când cel lipsit de harul dumnezeiesc, îi vede chiar şi pe cei îmbrăcaţi ca şi cum ar fi goi. Aş vrea să-ţi citesc aici din imnele Sfântului Simeon Noul Teolog.
— Cu adevărat este Teolog. Am citit câteva din scrierile sale şi am fost foarte mişcat.
— Te îndemn să-i citeşti toate lucrările pentru că vei fi în stare, în acest fel, să prinzi gustul teologiei mistice, calea apofatică a experienţei ascetice. Deci, Părintele văzător de Dumnezeu zice:
„Aşa s-a întâmplat şi acum, în timpurile din urmă
cu Sfântul Simeon Evlaviosul, Studitul.
Acesta nu s-a ruşinat de mădularele nici unui om.
Nu s-a ruşinat nici să le vadă pe ale cuiva goale,
nici să fie văzut gol.
Căci avea pe Hristos întreg şi era El însuşi Hristos întreg
şi toate mădularele sale şi mădularele oricărui altul,
pe toate la un loc şi pe fiecare în parte, el le privea
pururea ca pe Hristos.
El rămânea neclintit, netulburat şi nepătimitor,
ca fiind întreg Hristos însuşi şi văzând ca Hristos
în toţi cei ce s-au botezat
şi au îmbrăcat pe Hristos întreg.
Dar dacă tu eşti gol şi trupul tău atinge alt trup,
acesta îţi răscoleşte pofta de femeie, ca un asin sau cal,
pentru că îndrăzneşti să bănuieşti pe sfânt
şi huleşti pe Hristos, care s-a unit cu noi
şi a dăruit nepătimirea slujitorilor săi sfinţi?”

După cum vezi, a continuat el, omul nepătimitor, cel curăţit prin rugăciunea lui Iisus nu cade în ispită, orice ar vedea, învingând în acelaşi timp pe diavol. Acesta este unul din roadele rugăciunii lui Iisus. Lucrătorul rugăciunii lui Iisus recunoaşte vrăjmaşul şi capcanele lui şi îl alungă cu uşurinţă din suflet. El înţelege şi pregătirea diavolului pentru război şi acţionează la timp. Vede cum săgeţile diavolului îi ţintesc sufletul şi cum, înainte ca ele să-l atingă, sunt distruse. Sfântul Diadoh spune că atunci când săgeţile ajung la suprafaţa inimii, ele sunt distruse, deoarece înlăuntru este harul lui Hristos. Ba mai mult, aşa cum am spus şi mai înainte, este împlinită întregirea persoanei. Mintea, dorinţa şi voinţa sunt unite şi împreunate în Dumnezeu.
— Curăţirea şi nepătimirea sunt daruri mari! am exclamat.
— Da, într-adevăr, nepătimirea este un dar al harului. Nepătimirea presupune curăţire şi dragoste şi chiar mai mult, acoperă dragostea. Şi aici ne ajută Sfântul Simeon. El foloseşte o imagine luată din natură. Într-o noapte senină vedem luna strălucind pe cer în cea mai curată lumină şi având un cerc strălucitor în jurul ei. Sfântul Simeon foloseşte această imagine pentru a ne arăta omul curăţit şi nepătimitor. Trupurile sfinţilor sunt cerul. Inima lor purtătoare de Dumnezeu, asemeni lunii. Dragostea sfântă este „lumina atotputernică şi atotsăvârşitoare” ce umple inima în fiecare zi, potrivit curăţiei fiecăruia, venind apoi un timp când inima este plină de această lumină strălucitoare şi ajunge asemeni lunii pline. Dar această lumină nu scade, cum o face lumina lunii. „Rămâne întotdeauna strălucitoare prin strădania şi prin faptele bune ale sfinţilor”. Nepătimirea este cercul ce înconjoară inima atotstrălucitoare, o acoperă şi o păstrează nebiruită faţă de atacurile furioase ale diavolului. „O apără din toate părţile şi o păzeşte şi o ţine nevătămată de orice gând rău şi o renaşte neatinsă de vreun rău şi eliberată de toţi vrăjmaşii; dar nu numai atât, ci o face de neatins de către vrăjmaşi”.
Deşi nepătimirea este absolut necesară, ea nu este darul cel mei presus al rugăciunii lui Iisus şi nici dobândirea tuturor darurilor. De aici încolo începe urcuşul spre Dumnezeu. Sfinţii Părinţi descriu acest urcuş duhovnicesc spre îndumnezeire în trei cuvinte: curăţire, luminare, desăvârşire. Îţi voi da două exemple din Sfânta Scriptură ca să înţelegi mai bine: urcuşul lui Moise pe Muntele Sinai pentru a primi Legea şi drumul poporului lui Israel spre Ţara Făgăduinţei. Primul este descris de Sfântul Grigorie de Nyssa iar al doilea de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
— Părinţii mă inspiră întotdeauna. Tălmăcesc cuvântul lui Dumnezeu fără putinţă de tăgadă, de aceea întotdeauna vreau să aud tălmăcirea lor.
— Evreii şi-au spălat întâi hainele şi apoi s-au curăţit potrivit poruncii Domnului: „Pogoară-te de grăieşte poporului să se ţină curat astăzi şi mâine şi să-şi spele hainele, ca să fie gata pentru poimâine”. Apoi, a treia zi, tot poporul a auzit glasuri şi „sunet de trâmbiţe foarte puternic” şi au văzut tunete, fulgere şi un nor gros pe munte. „Iar muntele Sinai fumega tot”. Poporul a mers la poalele Muntelui, unde a primit tablele legii (Ieşire 19, 10-18). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că singura cale spre cunoaşterea dumnezeiască este curăţirea trupului şi a sufletului. Cel ce va urca trebuie să fie, pe cât este cu putinţă, curat şi fără pată, şi în suflet şi în trup. Potrivit poruncii dumnezeieşti, trebuie să-şi spele şi hainele – nu atât cele materiale pentru că ele nu sunt un obstacol pentru cei ce vor să fie îndumnezeiţi – ci mai degrabă „înfăţişarea purtărilor acestei vieţi” adică de lucrările noastre ce ne învelesc precum o haină. De asemenea trebuie să se îndepărteze şi de fiarele necugetătoare, cu alte cuvinte trebuie să învingă orice cunoaştere ce vine prin simţuri. Trebuie să fie curăţit de orice lucrare aducătoare de plăcere şi neraţională, să-şi curăţească mintea şi să fie despărţit chiar şi de tovarăşa lui obişnuită – simţirea – şi în acest fel fiind pregătit, lasă-l să îndrăznească să se apropie de muntele cu nor des deasupra lui. Însă, doarece muntele nu poate fi atins de popor, numai Moise – adică cel ce a fost chemat de Dumnezeu să urce – să înceapă. De aceea, părinte, după cum se vede aici, mai întâi este curăţirea şi apoi urmează urcuşul spre vederea dumnezeiască. Aşadar cele mai mari daruri sunt primite după curăţire, care este condiţia de căpătâi pentru câştigarea lor.
Dă-mi voie să-ţi amintesc, a continuat pustnicul văzător-de-Dumnezeu, de cel de-al doilea exemplu. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că sunt trei trepte ale urcuşului mistic spre Dumnezeu: filosofia practică, care este şi negativă (curăţirea de patimi) şi pozitivă (câştigarea virtuţilor); theoria – vederea firească, când mintea curăţită contemplă întreaga zidire (adică esenţa lucrurilor create), înţelege sensul duhovnicesc al Scripturilor, îl vede pe Dumnezeu şi se roagă Lui. Apoi urmează al treilea şi ultimul stadiu: teologia mistică ce-L uneşte pe Dumnezeu cu cel ce luptă, cu cel credincios. Aceste trei trepte pot fi văzute în drumul poporului lui Israel. Ei au fost întâi eliberaţi de sclavia Egiptului şi au trecut Marea Roşie, unde puterea egipteană a fost învinsă. Apoi au venit în pustie unde au primit darurile dragostei dumnezeieşti, arătate în felurite chipuri: (mana, apa, norul strălucitor, legea, biurinţa împotriva vrăjmaşilor) şi au intrat în ţara făgăduită după mulţi ani de luptă. În acelaşi fel, atletul rugăciunii lui Iisus „este mai întâi scos din robia patimilor” (filosofia practică), intră în pustia nepătimirii (theoria – vederea naturală, firească) unde primeşte darurile iubirii lui Dumnezeu. În cel din urmă, după o luptă eroică el se face vrednic de pământul făgăduit (teologia mistică), adică se face vrednic de unirea desăvârşită cu Dumnezeu şi de bucuria veşnică, ce este trăită în vederea Luminii necreate. Aceste trei stadii nu sunt despărţite clar, aşa ne învaţă de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi. Când atingem theoria – vederea naturală şi teologia mistică, nu înseamnă că renunţăm la nevoinţă şi la străpungerea inimii, adică la filosofia practică. Cu cât o persoană creşte mai mult duhovniceşte, cu atât luptă să nu piardă mila care a primit-o. Părinţii ne sfătuiesc ca atunci când suntem vrednici de vederile dumnezeieşti, să fim mai silitori în a ne arăta dragostea şi nevoinţa noastră, „astfel că păstrând netulburată partea pătimaşă, vei trăi lumina nestinsă a sufletului”. Este necesar ca omul să pornească cu frică pe cărarea sa duhovnicească. La început, ar trebui să-i fie frică de iad, de pedeapsă (frica începătorilor) şi apoi frică să nu cumva să piardă harul şi să cadă (frica desăvârşită), „cu frică şi cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12), spune Sfântul Apostol Pavel
— Spune-mi, Gheron, care sunt darurile pe care atletul rugăciunii lui Iisus le primeşte după curăţire şi înainte să se bucure de unirea desăvârşită cu Dumnezeu? Descrie-mi te rog, în continuare celelalte fructe ale rugăciunii lui Iisus.
— Călugărul ce se nevoieşte simte mângâierea dumnezeiască. Simte prezenţa lui Hristos, ce împrăştie „dulceaţa liniştirii”, pace netulburată, smerenie adâncă şi dragoste nesăturată pentru toţi. Mângâierea prezenţei dumnezeieşti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Am cunoscut un nevoitor ce s-a îmbolnăvit şi s-a dus la spital să se vindece. La căpătâiul lui au venit cei mai buni doctori, pentru că îl respectau şi voiau să-l aline. S-a refăcut, bineînţeles, mulţumită doctorilor şi s-a întors la chilia lui. Însă după scurt timp a urmat o revenire a bolii, despre care fraţii nu şi-au dat seama, acela trăind retras. A pătimit mult, dar a simţit o asemenea mângâiere de la Dumnezeu, incomparabilă cu grija sinceră şi iubitoare a doctorilor sau cu acţiunea folositoare a medicamentelor. Odihna ce o simţea nu avea nici un termen de comparaţie pământesc. De aceea unii pustnici evită cu insistenţă mângâierea oamenilor (lucru de neînţeles pentru cei din lume), pentru a putea simţi dulceaţa covârşitoare şi bucuria nesăţioasă a mângâierii dumnezeieşti.
— Acesta este un rod minunat al rugăciunii minţii, am spus. Continuă părinte.
— Omul primeşte har şi în suferinţele pe care i le aduc ceilalţi oameni. Se înalţă spre cerul azuriu şi plin de slavă al vieţii duhovniceşti, unde răutăţile oamenilor lumeşti nu-l pot atinge. Nu doar că nu este afectat, dar nici nu observă. Aşa cum nu poţi doborî sau lovi cu pietre un avion, tot aşa se întâmplă şi cu un astfel de om. Nu este durere cauzată de defăimare, nedreptăţire, dispreţ, învinuire, ci doar durere provocată de căderea unui frate. Dar chiar dacă îl supără ceva, el ştie cum să îndrepte această supărare. Un astfel de exemplu e povestit în Pateric: „A venit unul din bătrâni la Avva Ahila şi l-a văzut pe el scuipând sânge din gura lui şi l-a întrebat: ce este aceasta părinte? Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui care m-a mâhnit şi m-a silit să nu-l vestesc lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m-am liniştit şi mâhniciunea am uitat-o”.
— Aceasta înseamnă, într-adevăr, iubire desăvârşită pentru fratele, iubire care iartă totul. Nici măcar nu vrea să-şi amintească. Atinge deja desăvârşirea.
— Bineînţeles. Şi aceasta este dobândită prin rugăciunea lui Iisus. Această iubire este rezultatul trăirii unirii întregii firi omeneşti. Şi acesta este un rod minunat al rugăciunii lui Iisus. Nu numai omul însuşi este împlinit ci este simţită şi unitatea întregii firi omeneşti.
Ştii, părinte, a continuat pustnicul, că unitatea naturii umane a fost ruptă imediat după căderea lui Adam. După crearea lui Adam, Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta sa. facerea Evei a adus bucurie lui Adam şi a simţit-o ca a lui (din trupul său) şi astfel a spus: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea…” (Facerea 2, 23). După căderea lui, când l-a întrebat Dumnezeu – Adam a spus: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3, 12). Înainte de cădere, Eva era „os” din oasele lui pentru ca după cădere ea să devină „femeia” pe care i-a dat-o Dumnezeu! Este vădită aici ruptura naturii umane după păcat, aşa cum se poate vedea mai târziu şi la copiii lui Adam, în toată istoria lui Israel şi în toată istoria omenirii. Acest lucru este normal, deoarece omul înstrăinându-se de Dumnezeu, s-a înstrăinat de el însuşi şi s-a despărţit de ceilalţi oameni. Aceasta a constituit înstrăinarea şi înrobirea desăvârşită. Restaurarea naturii umane a fost împlinită „în Hristos”. El „şi-a întins palmele şi a unit ceea ce era mai înainte despărţit” şi aşa a dat putere fiecăruia dintre noi, după ce ne-am unit cu el, să trăim unitatea firii omeneşti.
Aşa nevoitorul dobândeşte mare iubire pentru Hristos prin rugăciunea lui Iisus şi prin această iubire este unit cu El. Este firesc, de aceea, pentru el să iubească tot ceea ce iubeşte Dumnezeu şi să dorească orice doreşte El. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Aceasta o doreşte şi atletul rugăciunii. El este zguduit de răul ce există în lume şi suferă peste măsură pentru pierzania şi neştiinţa fraţilor săi. Pentru că păcatul are întotdeauna dimensiuni cosmice şi afectează întreaga lume, este firesc ca cel ce se roagă să trăiască întrega tragedie a umanităţii şi să sufere profund pentru ea. Trăieşte zbuciumul Domnului din Grădina Ghetsimani. Atinge astfel un punct unde încetează să se roage pentru el însuşi şi se roagă necontenit pentru ceilalţi, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Curăţirea de patimi, dobândirea harului dumnezeiesc dătător de viaţă şi a rugăciunii pentru ceilalţi – care este rezultatul trăirii unităţii firii omeneşti în Iisus Hristos – este cea mai mare lucrare. Astfel au înţeles Părinţii slujirea aproapelui: ca o luptă pentru reînnoirea fiinţei umane şi a reîntregirii firii. Fiecare persoană ce este curăţită devine o parte valoroasă a societăţii, căci suntem toţi mădulare ale binecuvântatului trup al lui Hristos. Putem vedea acest lucru întruchipat în persoana Maicii Domnului. Fiind „plină de har”, a dat mai departe, împodobind întreaga natură umană. Curată şi „plină de har”, ea se roagă pentru întreaga lume. Şi astfel putem spune că Maica Domnului împlineşte cea mai mare slujire şi aduce foloase întregii firi omeneşti.
A păstrat o vreme tăcere şi apoi a continuat.
— Totuşi nevoitorul simte unitatea întregii firi.
— Ce vrei să spui?
— El este recunoscut de întreaga natură. Înainte de cădere, Adam era Regele întregii zidiri, şi toate animalele îi recunoşteau această demnitate. Însă după cădere această legătură a fost ruptă şi a fost ştearsă recunoaşterea omului ca rege al făpturii. Ascultă cum tâlcuieşte aceasta Nicolae Cabasila. Omul, spune el, este creat după chipul lui Dumnezeu. În Adam chipul lui Dumnezeu a fost oglinda curată prin care Lumina lui Dumnezeu se răsfrângea asupra lumii. Atâta timp cât oglinda a rămas nespartă, întreaga natură a fost luminată. Dar, după ce ea a fost spartă şi zdrobită, un întuneric adânc s-a lăsat peste toate făpturile. Întreagă firea s-a răzvrătit atunci împotriva omului nemaicunoscându-l, nici mai voind să-i dăruiască roadele sale. Aşa, omul a ajuns să-şi ducă zilele cu chin şi muncă. Animalele se feresc de el, ba uneori îi sunt chiar vrăjmaşe. Dar atunci când omul primeşte harul lui Hristos, toate puterile sufletului se întregesc, făcându-se după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Devine astfel oglinda, luminătorul ce revarsă strălucirea harului dumnezeiesc chiar şi peste firea neraţională. Acum animalele îl recunosc, i se supun şi îl cinstesc. Se cunosc multe cazuri în care vreun pustnic trăieşte în tovărăşia animalelor sălbatice, pe care le hrăneşte, iar ele în schimb îl slujesc. Dobândind astfel harul dumnezeiesc prin rugăciunea lui Iisus, el devine din nou rege al firii, ba chiar mai mult, se ridică la o stare mai înaltă decât cea din care a căzut Adam. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, iar prin ascultare trebuia să ajungă la asemănarea Lui. Era la stadiul iluminării minţii şi trebuia să ajungă la îndumnezeire (theosis). Pe când nevoitorul ajunge la „asemănarea cu Dumnezeu”, adică la îndumnezeire, pe cât îi este cu putinţă, prin harul dumnezeiesc, fără a pătrunde însă Firea Dumnezeiască. Se împărtăşeşte doar de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Îţi voi da o pildă a acestei recunoaşteri venite din partea naturii. Când pururea pomenitul meu Gheron spunea rugăciunea lui Iisus, păsările veneau la fereastra chiliei lui ciocănindu-i în geam. S-ar putea crede că aceasta era acţiunea diavolului, pentru a-l distrage de la rugăciune. Dar, de fapt, păsările erau atrase de rugăciunea lui Gheron!
— Gheron, m-ai călăuzit pe cărarea desăvârşirii până la finalul vieţii duhovniceşti. Aşadar omul este capabil să devină rege…
A zâmbit cu sfială.
— Există stadii chiar mai înalte. După o luptă grea, cum am spus mai înainte, este posibil pentru nevoitor să înainteze până la extaz, şi să intre în Noul Ierusalim, noua ţară a făgăduinţei. Mintea este răpită în extaz, şi contemplă Lumina necreată. La vecernia Schimbării la Faţă cântăm: „Când apostolii aleşi au privit la munte potopul covârşitor al Luminii Tale, Hristoase, cel fără de început, şi dumnezeirea Ta de care nici un om nu se poate apropia, au fost răpiţi de vederea dumnezeiască”. Extazul şi vederea lui Dumnezeu (theoria) sunt legate. Când spunem extaz, nu înţelegem ceva static, ci ne referim la prezenţa dumnezeiască şi la mişcare spirituală. Nu este nelucrare şi moarte, ci viaţă în Dumnezeu. Părinţii spun că atunci când omul este răpit în Lumina dumnezeiască, în timpul rugăciunii lui Iisus, el încetează să se roage cu buzele. Gura şi limba rămân tăcute, inima este şi ea tăcută. Atunci atletul, se desfată de vederea (theoria) luminii taborice. Primeşte energia necreată a lui Dumnezeu. Este aceeaşi Lumină de pe muntele Tabor, pe care au văzut-o Apostolii, este Împărăţia lui Dumnezeu – veşnicia. După Sfântul Grigorie Palama, Lumina este „frumuseţea veacului viitor”, „substanţa binelui ce va să fie”, „cea mai desăvârşită vedere a lui Dumnezeu”, „mâncarea dumnezeiască”. Acei ce se fac vrednici de a vedea Lumina necreată sunt Profeţii Noului Testament. Căci aşa cum Profeţii Vechiului Testament au răzbit timpul şi au putut vedea întruparea lui Hristos, prima venire, la fel cei ce contemplă Lumina întrec timpul şi văd slava lui Hristos în Împărăţia Cerurilor.
A tăcut o vreme, respirând adânc. Apoi a continuat:
— Lumina dumnezeiască îi stăpâneşte întreaga fiinţă. Chiar şi coliba îi străluceşte de prezenţa lui Hristos şi el se bucură de această „beţie trează”. Priveşte la Dumnezeul nevăzut. „Dumnezeu este Lumină şi vederea Lui este Lumină” spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Monahul vede Lumina dumnezeiască în acel moment şi aceasta este o „vedere plăcută şi sfântă”, potrivit „apărătorului teologilor”, Sfântul Grigorie Palama. Macarie Hrysokephalos descrie şi el această vedere: „Ce este mai frumos decât să fi în comuniune tainică cu Hristos? Ce este mai scump decât slava Lui dumnezeiască? Nu este nimic mai dulce decât lumina aceasta, prin care fiecare ceată purtătoare de lumină a îngerilor sau a oamenilor este luminată; nimic nu este mai iubitor decât această viaţă în care trăim cu toţii şi în care ne mişcăm şi ne purtăm fiinţa; nimic nu este mai dulce decât frumuseţea veşnic-întrupată; nimic nu este mai desfătător decât bucuria veşnică; nimic nu este mai scump decât veselia nesfârşită, măreţia plină de demnitate şi Fericirea nemăsurată”. Cu alte cuvinte, desfătarea şi bucuria sunt nesfârşite. Aceste stări sunt într-adevăr prea înalte pentru a putea fi zugrăvite în cuvinte. Ascultă cum descrie Sfântul Simeon Noul Teolog.
Luă în mână una din cărţi şi începu să citească.

„Sunt aşezat pe pat, fiind în afara lumii
şi fiind în mijlocul chiliei mele,
văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Îi şi vorbesc,
ba îndrăznesc să spun,
Îl şi iubesc şi Acela mă iubeşte.
Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare.
Şi unit cu El, depăşesc cerurile.
Şi acesta o ştiu ca un fapt adevărat şi sigur.
Dar unde e trupul atunci nu ştiu.
Ştiu că pogoară Cel ce e nevăzut.
Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea
mă ia înăuntrul Lui, şi mă ascunde în braţele Lui,
şi mă aflu atunci în afară întregii lumi.
Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume,
Privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii,
şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul vieţii.
Şi am toată viaţa răsărind înăuntrul meu”.

Gheron citea pasajul cu mult dor. Glasul îi tremura, ochii îi scânteiau, iar faţa îi strălucea de o bucurie inexplicabilă. Vocea lui tremurătoare, încântarea lui duhovnicească mi-au adus lacrimi în ochi.
— Astfel chiar şi faţa îi străluceşte, a continuat el, de prezenţa dumnezeiască. Intră, asemeni lui Moise în întunericul dumnezeiesc al necunoaşterii, în „întunericul strălucitor” şi ajunge la „cunoştinţa trainică” şi la „teologia negrăită”.
S-a oprit din nou pentru o clipă. Eu aşteptam aproape în extaz, pur şi simplu cu răsuflarea tăiată.
— Chiar şi trupul simte dulceaţa acestei Lumini şi în timpul acestor momente se „schimbă”.
— Ce înseamnă aceasta?
— „Că trupul participă în harul ce lucrează în minte, este îndreptat spre el şi primeşte cunoştinţa tainei inefabile al sufletului” (Sf. Grigorie Palama). Apoi trupul „devine în mod ciudat veşnic bine dispus şi entuziast”, adică, simte o căldură neobişnuită ce este rezultatul vederii Luminii. Este asemeni lumânării, care imediat ce este aprinsă, întregul ei corp (ceara) devine dintr-o dată cald şi luminos.
— Permite-mi, te rog, o întrebare. Deşi s-ar putea să fie aproape o hulă, totuşi am să ţi-o pun. Această „schimbare” a trupului este o realitate sau doar imaginaţie? Nu este cumva o căldură imaginată?
— Nu, părinte, nu este. Această „schimbare” este reală. Trupul participă la toate stările sufletului. Trupul în sine nu este rău, ci mai degrabă pornirea cărnii, care se întâmplă atunci când trupul este stăpânit de diavol. Mai mult decât atât, vederea Luminii este o vedere a ochilor fireşti ce au fost schimbaţi şi întăriţi de Duhul Sfânt devenind astfel capabili să vadă Lumina necreată. Există multe exemple în Sfânta Scriptură unde se arată că harul lui Dumnezeu, prin suflet se răspândeşte şi în trup, acesta simţind acţiunea harului dătător de viaţă.
— Ai putea să-mi spui unele dintre ele?
— Există multe versete în psalmii lui David care exprimă acest lucru: „inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu”(Psalm 83, 2), „în El a nădăjduit inima mea şi m-a ajutat. Şi a înflorit trupul meu” (Psalm 27, 9-10). De asemenea în Psalmul 118 „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!”(Psalm 118, 103) Avem şi pilda lui Moise. Când el a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci faţa îi strălucea, căci vorbise cu Dumnezeu. „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el. Deci Aaron şi toţi fiii lui Israel, văzând pe Moise că are faţa strălucitoare, s-au temut să se apropie de el” (Ieşire 34, 29-30). Acelaşi lucru se vede şi în cazul arhidiaconului Ştefan: „Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger” (Faptele Apostolior 6, 15). Sfântul Grigorie Palama crede că sudoarea Domului nostru Iisus Hristos, din timpul rugăciunii în grădina Ghetsimani, arată „pătimirea simţită în trupul Său datorită rugăciunii înflăcărate către Dumnezeu”.
— Iartă-mă, părinte, pentru că te-am obosit cu întrebările mele prosteşti şi lumeşti. Noi, oamenii din lume, nu putem înţelege… Dă-mi însă voie să-ţi mai pun încă o întrebare. Există în zilele noastre monahi care văd Lumina necreată şi trăiesc această „schimbare” când se roagă?
A zâmbit şi a spus:
— Doar dacă Duhul Sfânt ar înceta să lucreze în Biserică, numai atunci „văzătorii Luminii necreate” vor înceta să existe. Sfântul Munte adăposteşte comori mari, şi aceia care luptă împotriva lui în orice fel, sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. În vremea Sfântului Atanasie cel Mare unii puneau la îndoială dumnezeirea lui Hristos. În vremea Sfântului Grigorie Palama ei se îndoiau de dumnezeirea energiilor necreate. În timpurile noastre, cădem aproape în acelaşi păcat. Ne îndoim de existenţa oamenilor îndumnezeiţi, care văd Lumina dumnezeiască. Azi, ei sunt monahi sfinţiţi – dumnezei prin har. Continuarea vieţii pe pământ este datorată acestor nevoitori îndumnezeiţi. Ei luminează lumea noastră, întunecată de păcat.
— Permite-mi încă o întrebare, poate indiscretă. Tu ai văzut Lumina, Gheron?
……
Să-mi permită cititorul să nu descriu scena mişcătoare ce a urmat şi nici ceea ce s-a spus. Vreau să o păstrez într-o mantie de tăcere. Nădăjduiesc că voi fi iertat.
După o lungă pauză, învăluită în tăcere, am fost destul de nesimţitor încât să tulbur încă o dată tăcerea pustnicului. Dar a trebuit să o fac. Mai rămăseseră doar puţine ceasuri şi trebuia să aflu cât mai mult. Am vrut să câştig cât mai mult cu putinţă de pe urma vizitei mele la părintele văzător-de-Dumnezeu.
— Părinte, îmi cer din nou iertare. După cum ai spus, chiar şi în zilele noastre, există călugări la Sfântul Munte care contemplă Lumina necreată. Îmi dau seama că un călugăr poate ajunge la vederea ei de multe ori. Dar are ea întotdeauna aceeaşi strălucire?
— Putem să spunem că există lumina duhovnicească şi lumina pe care omul o vede cu ochii săi fireşti, după ce aceştia au fost transformaţi şi întăriţi pentru a o putea vedea. Lumina duhovnicească sunt poruncile, şi o primeşte cel ce le păstrează pe acestea din urmă. „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Psalm 118, 105). Poruncile lui Hristos sunt „cuvintele vieţii veşnice” iar nu percepte morale exterioare. De asemenea virtuţile, care sunt împliniri în lupta noastră de a păzi poruncile lui Hristos, sunt torţe. Credinţa este lumină, la fel este nădejdea şi dragostea. Dumnezeu este lumina adevărată şi „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Dar numele lui Dumnezeu este dragoste. „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). De aceea spunem că dragostea este lumina cea mai strălucitoare dintre toate virtuţile. Pocăinţa, şi ea este lumină ce străluceşte în sufletul omului şi îl călăuzeşte spre cel de-al doilea botez, unde ochii sunt curăţiţi de albeaţa duhovnicească. Toţi creştinii care duc lupta cea bună, dar mai ales acei ce urmează calea curăţirii de patimi, se bucură de această lumină, bineînţeles potrivit măsurii luptei lor. Sfântul Grigorie Teologul spune că „unde există curăţie, acolo există luminare, pentru că fără prima, a doua nu este dăruită”. Cu alte cuvinte, spune ceea ce spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: dacă omul nu vede Lumina în această viaţă, nu o va vedea nici în cea viitoare.
Uneori, a continuat el, datorită curăţiei şi luptei lor, şi mulţumită darului lui Dumnezeu, unii oameni ajung vrednici să vadă Lumina cu ochii lor fireşti, ochi ce au fost transformaţi de harul dumneziesc asemeni ochilor celor trei ucenici pe muntele Tabor. Dar chiar şi aici poate fi observată o gradaţie. Când văd Lumina pentru prima dată, o contemplă ca o „Lumină măreaţă” care face ca totul înlăuntrul lor să salte de bucurie. Pe când de fapt, este o lumină slabă. Dar ei o văd, cum am spus, ca o „Lumină măreaţă” în comparaţie cu întunericul cu care erau obişnuiţi. Trăiesc acum ceva ce n-au mai trăit înainte. La a doua apariţie însă, lumina devine mai puternică, dar omul s-a obişnuit deja cu vederea… Însă, cu cât mai mult se apropie de Fiinţa Dumnezeiască, cu atât îşi dă seama de neputinţa de a înţelege natura Sa, şi aceasta este ceea ce Părinţii numesc „întunericul strălucitor”.
— Multe lucruri nu le-am înţeles.
— Te voi ajuta să înţelegi explicându-ţi pilda văzătorului-de-Dumnezeu Moise aşa cum o tâlcuieşte Sfântul Grigorie de Nyssa. Moise a văzut Lumina, pentru prima dată, pe muntele Horeb sub forma unui tufiş arzând, atunci când Dumnezeu l-a chemat să călăuzească poporul spre ţara făgăduită. A doua oară, el este chemat de Dumnezeu să pătrundă în întunericul dumneziesc şi să-L întâlnească acolo. Întâi a fost Lumina şi apoi întunericul dumnezeiesc. Şi Sfântul Grigorie arată că omul vede la început Lumina pentru deoarece obişnuia să trăiască în întuneric. Pe măsură ce trece timpul, cu cât se apropie mai mult de Fiinţa Divină cu atât el „primeşte nevăzut” întunericul dumnezeiesc, „neputinţa de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu”. Îţi voi citi întregul fragment: „Dar ce înseamnă intrarea lui Moise în întuneric şi vederea lui Dumnezeu în acesta? Ceea ce istoriseşte acum pare oarecum contrar primei arătări a lui Dumnezeu. Căci atunci, Dumnezeu S-a arătat în lumină, iar acum în întuneric. Dar nici acest lucru nu-l socotesc abătându-se din şirul celor tâlcuite de noi după înţelesul lor mai înalt. Căci cuvântul ne învaţă prin acestea că cunoaşterea dreptei credinţe se arată mai întâi lumină celor ce o primesc. Pentru că ceea ce se cugetă contrar dreptei credinţe e întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împărtăşirea de lumină. Dar mintea înaintând şi printr-o luare-aminte din ce în ce mai mare şi mai desăvârşită, ajungând la înţelegerea adevăratei cunoaşteri, cu cât se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atât vede mai mult că firea dumnezeiască este de nevăzut (de necontemplat, de neînţeles). Părăsind deci tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu simţurile, ci şi pe cele câte socoteşte mintea că le vede (le înţelege), înaintează mereu spre cele dinăuntru prin multa străduinţă de a înţelege, la ceea ce este de nevăzut şi de neînţeles, acolo vede pe Dumnezeu. Căci în aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui căutat: că a-L cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte. Pentru că Cel căutat este mai presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul Lui, ca de întuneric”.
Aceasta se întâmplă de obicei. Omul porneşte de la vederea unei Lumini slabe (mici) la vederea unei Lumini mai strălucitoare (mai mare) până ajunge în „întunericul strălucitor” cum îl descrie Sfântul Grigorie. Dar noi trebuie să cunoaştem învăţătura Părinţilor despre vederea „întunericului dumnezeiesc strălucitor” pentru a înţelege, din punct de vedere ortodox, ceea ce s-a spus mai înainte. Potrivit Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu apare întotdeauna ca Lumină şi niciodată ca întuneric. Dar când, mintea nevoitorului văzător-de-Dumnezeu, în timpul „vederii”, vrea să ajungă la însăşi Fiinţa Divină, întâlneşte nepătrunsul, strălucitorul întuneric dumnezeiesc. Întunericul dumnezeisc, astfel, nu este apariţia lui Dumnezeu ca întuneric, ci neputinţa omului de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu, care este „Lumina cea neapropiată”. „Întunericul dumnezeiesc” aşadar este Lumină, dar Lumină nevăzută şi de neapropiat pentru om. Dumnezeu este Lumină. El a spus „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar nu „întunericul lumii”. Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul „întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu. Şi fiindcă este nevăzută, ca una ce întrece putinţa vederii, şi tot ea e neapropiată pentru revărsarea de lumină covârşitoare mai presus de fiinţă, în el ajunge tot cel ce s-a învrednicit să cunoască şi să vadă pe Dumnezeu, prin însuşi faptul că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte”. În acest sens spunem deci că întunericul dumnezeiesc este dincolo de lumină.
Dar de multe ori, Sfinţii Părinţi vorbesc despre intrarea în întunericul dumnezeiesc şi privirea strălucirii lui, aşa cum face de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa, atunci când vorbeşte despre fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, spunând: „noi ştim că de multe ori el era înlăuntrul întunericului dumnezeiesc unde este Dumnezeu”. Prin aceasta nu se înţelege pătrunderea în Fiinţa Divină, ci superioritatea luminii necreate faţă de „lumina cunoaşterii naturale”, pentru că potrivit învăţăturii Ortodoxe, oamenii participă la energiile necreate ale lui Dumnezeu, iar nu la Fiinţa Sa. Sfântul Pavel scrie: „…Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (1 Timotei 6, 15-16). Şi, pentru a rezuma, îţi spun părintele meu, că aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, pentru om strălucitorul întuneric dumnezeiesc este Lumina neapropiată a Fiinţei Dumnezeieşti. Chiar şi când vorbim despre valoarea vederii întunericului dumnezeiesc, ei nu vor să arate superioritatea acestuia asupra vederii Luminii necreate, ci vor să-i arate valoarea în comparaţie cu valoarea luminii cunoaşterii naturale – cunoaşterea intelectului.
— Gheron, aş vrea să-ţi mai pun o întrebare. Când omul priveşte Lumina, continuă să se roage?
— Nu. Această rugăciune o numim vedere dumnezeiască. Cel ce se roagă îl priveşte pe Hristos şi se bucură de prezenţa Lui dumnezeiască. Atunci rugăciunea purcede fără cuvinte. Sfântul Isaac Sirul spune că, dacă rugăciunea este sămânţa, atunci răpirea în extaz este secerişul rugăciunii. Şi precum secerătorii se minunează văzând că o sămânţă mică rodeşte o recoltă atât de mare, în acelaşi chip sunt şi nevoitorii văzători de Dumnezeu uimiţi la vederea „roadelor” rugăciunii lui Iisus. Această răpire este izvorul rugăciunii în timpul căruia, după Sfântul Isaac „nu se mai roagă cineva cu rugăciunea, ci iese din sine (ajunge în extaz) în lucrurile neînţelese, aflate mai presus de lumea muritorilor; şi în neştiinţa ei tace despre toate cele de aici. Aceasta este neştiinţa mai presus de cunoştinţă, de care s-a vorbit”. Aceasta este „tăcerea tainei ascunse”, şi „liniştirea duhului”. Părinţii numesc această stare „rugăciune” pentru că este cel mai mare dar primit în timpul rugăciunii şi este dăruit Sfinţilor, dar omul nu-i cunoaşte adevăratul nume. Pentru că în acel moment încetează să se roage. El este ridicat mai presus de cuvinte şi idei. De aceea mulţi Părinţi numesc această stare „dumnezeiasca Sâmbătă” sau Sabatul minţii. Cum li s-a dat evreilor poruncă să se odihnească în ziua Sâmbetei, la fel această stare duhovnicească, „Sâmbăta, este nepătimirea sufletului raţional, care prin făptuire a lepădat cu totul semnele păcatului. Sâmbetele înseamnă slobozenia sufletului raţional, care a lepădat chiar şi lucrarea după fire a simţurilor, prin contemplaţia naturală în duh. Sâmbetele Sâmbetelor înseamnă odihna duhovnicească al sufletului raţional care-şi retrage mintea chiar şi de la raţiunile mai dumnezeieşti din lucruri şi şi-o leagă cu totul numai de Dumnezeu în extazul iubirii, şi prin teologia mistică (cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu) o face cu desăvârşire neclintită de la Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Singurul lucru pe care-l face omul în acel moment este să plângă. El varsă lacrimi din belşug, nu doar datorită conştientizării păcatului, ca înainte, ci datorită vederii energiei necreate a lui Dumnezeu. Acestea sunt lacrimi de bucurie, de fericire, lacrimi de veselie. Sunt „lacrimi neîndurerate”, „lacrimi recunoscătoare”, „care întăresc şi hrănesc inima”. Da, sunt lacrimi care umplu ochii făcând râuri şi şiroaie pe faţă. Rugătorul este atunci, în extaz. „Fie în trup, fie afară de trup, nu ştiu” (2 Corinteni 12, 2) Suflet şi trup sunt inundate de o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Sfântul Grigorie Palama, citând un fragment din Sfântul Dionisie Areopagitul spune că, atunci când iubitorul unirii cu Dumnezeu îşi eliberează sufletul de toate legăturile şi îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată, este ridicat într-un urcuş mistic la ceruri şi cercetează de sus întreaga creaţie, în liniştire şi tăcere. „El îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Prin aceasta, el este răpit, înlăuntrul său, şi descoperă o cale nouă şi misterioasă de a se înălţa la ceruri: ceea ce s-ar putea numi înlăuntrul nepătruns al tăcerii originale. Cu bucurie de nedescris el rămâne tainic răpit, în duh, în adevărată odihnă şi în tăcere, plin de dulceaţă; şi zboară peste toate lucrurile create”. În acest punct, toate lucrurile lumeşti devin praf şi cenuşă, devin gunoi. Nu doar că nu simte tulburarea patimilor, ci îşi uită chiar propria-i viaţă, pentru că iubirea pentru Dumnezeu este mai dulce decât viaţa, iar cunoaşterea lui Dumnezeu mai dulce decât orice altă cunoaştere. „O, vedere sfântă şi plină de bucurie!”. „O, veşnicie dumnezeiască!” O, dumnezeiască „pace dulce!” „O, iubire dumnezeiască!”
— Gheron, poţi să te opreşti o clipă, te rog? Mă simt foarte obosit şi ameţit şi nu reuşesc să te urmăresc. Nu pot îndura…
El veni lângă mine, îmi luă mâna şi spuse cu glas mişcător:
— Te înţeleg. Dar ai vrut să continui să vorbesc. Aşa că am continuat! Îţi înţeleg necazul. Şi noi, după vederea Luminii, ne simţim teribil de obosiţi, pur şi simplu zdrobiţi. Când harul ne cercetează, e ca şi cum ne-ar biciui carnea noastră muritoare. Mărturisesc că de multe ori, după Sfânta Liturghie, mă simt sfârşit şi am nevoie să mă odihnesc, numai aşa refăcându-mi-se puterile mele omeneşti. Este la fel ca atunci când, după ce calci în picioare iarba, aceasta se ridică puţin câte puţin de la pământ, revenindu-şi la poziţia ei iniţială. Dacă am primi în întregime harul dumnezeiesc, cu siguranţă am muri. Însă dragostea lui Dumnezeu se îngrijeşte de toate.
Am oprit discuţia noastră în acest punct pentru a face o pauză. Peste tot se lăsase o tăcere adâncă. Doar din când în când mai puteai auzi un călugăr plivind în grădină, rostind în acelaşi timp rugăciunea lui Iisus. Respiram adânc. Inima mea bătea de parcă voia să sară afară din piept. Mă cuprinse febra. Mă apropiasem de Sfânta Sfintelor a teologiei mistice – atinsesem ceea era „de neatins pentru cel neiniţiat”. Înspre apus ultimele oglindiri ale soarelui se cufundaseră în apă şi în partea aceea marea părea de aur. O ceată de delfini (un fenomen obişnuit la Muntele Athos), pe cât puteam distinge de unde mă aflam, se juca în apă. Ţâşneau şi apoi se afundau din nou în apa aurită. Călugării, m-am gândit, aceşti iubitori pătimaşi ai raiului, sunt asemeni delfinilor. Trăiesc răspândiţi în apa harului şi ţâşnesc doar o clipă pentru a ne arăta că există, ca mai apoi să se retragă din nou în „vederea” lui Dumnezeu. Sfântul Simeon, locuind înlăuntrul Luminii necreate a Taborului, binecuvântă „iubiţii” lui Dumnezeu:

„Binecuvântaţi cei îmbrăcaţi în lumină
Căci ei poartă veşmânt de nuntă.
Mâinile şi picioarele lor nu se vor chinui,
nici nu vor fi aruncaţi în focul veşnic.
Binecuvântaţi cei ce au aprinsă lumina
în inimile lor, ce o păstrează nestinsă,
căci cu bucurie vor pleca din viaţa aceasta,
ei vor întâlni mirele cu torţe în mână
căci el îi călăuzeşte în odaia de nuntă.

Binecuvântaţi cei ce s-au apropiat de lumina divină,
care au pătruns-o şi au fost absorbiţi de ea,
amestecaţi în strălucirea ei, păcatul nu mai are putere,
ei nu vor mai vărsa lacrimi amare.

Binecuvântat este călugărul, dăruind rugăciunile sale lui Dumnezeu,
care Îl vede pe El, şi este văzut lângă El,
care se simte afară din timp şi spaţiu,
căci el este singur în Dumnezeu, necunoscând
dacă este sau nu în trup;
el aude cuvinte inexprimabile, ce nu pot fi rostite;
el vede ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit,
nici n-a pătruns în inima omului.

Binecuvântat cel ce a văzut Lumina lumii
adunată în el însuşi, căci el l-a zămislit pe Hristos
înlăuntrul său; el va fi numărat ca mamă a Sa,
Ca Hristos, în Care nu este minciună, s-a spus”.
Eu eram lângă un astfel de munte arzând. Eram aproape de un monah ce trăise deja, în trup fiind, viaţa cerească. Era linişte în jur, cum era linişte şi în sufletul meu. Dumnezeu, raiul, sunt dincolo de timp dar sunt de asemenea şi în timp, chiar lângă noi. Lângă noi, înlăuntrul nostru, împărţind timpul şi istoria.
— Hai să oprim discuţia, părinte… a rostit. Hai să ne plimbăm o vreme pe afară.
— Nu, nu am spus. Vreau să mai aud. Ai spus că rugăciunea lui Iisus este o ştiinţă, ba mai mult, este ştiinţa ştiinţelor. Vreau ca în această seară să faci din mine un învăţat.

Sursa:Cartea-Athos -O Noapte in Pustiu

Read more...

Icoana Facatoare de Minuni de la Manastirea Nicula

>> 23 aug. 2010

Destul de putini sunt cei care stiu ca icoana la care se inchina acum mii de credinciosi ortodocsi a fost greco-catolica. Ea s-a "nascut" in 1681, fiind opera unui preot din Iclod, un sat de langa orasul Gherla. De la acest preot, icoana a fost luata de un roman din Nicula: Ioan Cupsa sau Kupsa Jnos, cum il numesc documentele maghiare. In 1699, acum trei sute de ani, a lacrimat prima oara aceasta icoana, care de atunci a fost numita a "Fecioarei Lacrimande". Iata ce spun documentele vremii, intocmite de prelatii maghiari: "In cursul anului 1699, militarii Regimentului Vasas al Mariei Sale Craiesti, mergand in acea biserica si uitandu-se pe rand la icoane, ei au vazut primii chipul Fecioarei cu pruncul, lacramand. Au incremenit in fata minunii si, fugind la preotul local Mihail, de 60 de ani, l-au grabit sa vina repede sa vada marea lucrare a lui Dumnezeu. Preotul, venind acolo, s-a uimit, fara sa poata intelege motivul plangerii".
Vestea s-a raspandit ca fulgerul si mii de credinciosi, ortodocsi si catolici, romani si unguri, au venit sa vada minunea si sa i se inchine. Icoana a lacrimat intre 15 februarie si 12 martie 1699. In acest timp, s-au perindat prin fata ei mai-marii oraselor din imprejurimi, nobili si ofiteri, mireni si prelati. Veneau sceptici la inceput, intorceau icoana pe o fata si pe cealalta, apoi se inchinau plini de smerenie si se intorceau acasa, infiorati de minunea pe care o vazusera. Un soldat pios a pus o naframa sub icoana, iar a doua zi era uda, incat putea sa fie stoarsa. Capitanul maghiar al garnizoanei din Dej, care venise sa surprinda "scamatoria" si sa "demaste superstitiile", s-a convins de adevar, a scos batista alba, curata, din buzunar si a sters lacrimile Fecioarei. A pastrat apoi batista ca pe o minune, aratand-o cu emotie celor cu care se intalnea. Un nobil maghiar din partea locului, contele Sigismund Kornis, se convinge si el ca este vorba de o adevarata minune si afirma ca locul acestei icoane trebuie sa aiba o stralucire mai mare, luand hotararea sa mute icoana din mica bisericuta de lemn, sculptat cu motive vechi romanesti, in palatul sau de la Benediug. Icoana este mutata la 12 februarie a acelui an, cu toate onorurile, fiind prezenti toti capii administrativi, religiosi si militari ai locurilor. Taranii romani nu concep insa ca icoana sa fie luata, se agita, apare pericolul unei razvratiri in masa. Fortat de imprejurari, contele consimte ca icoana sa se intoarca la Nicula.

Uimiti de amploarea fenomenului, conducatorii Bisericii Catolice trimit la fata locului o comisie alcatuita din calugari iezuiti. Sunt audiati martori, luate declaratii, confruntate proble, iar rezultatul este acelasi: a fost cu adevarat o intamplare divina.

Anul 1701 a fost anul minunilor. De atunci si pana astazi, s-au pastrat multe marturii ale vindecarilor miraculoase facute de icoana. Preoti, ofiteri, nobili si tarani se rugau cu umilinta si smerenie la icoana pentru vindecarea lor sau a celor dragi, iar harul icoanei se revarsa negresit.

Sotia comandantului ungur al garnizoanei din Cluj, Kristina, fiind in pericol de a orbi, si-a pus pe ochi o copie a icoanei si s-a vindecat. Accidentati grav, bolnavi de cancer, epileptici implorau ajutorul si se vindecau in preajma icoanei. Totul este consemnat in documente, intarit prin declaratiile facute de martori de incredere, si poarta ceva din emotia si credinta celor ce efectiv au trait acele minuni divine. De-a lungul veacurilor, icoana a fost mereu respectata, venerata si protejata. Sub influenta ei, satul Nicula a devenit un sat de pictori de icoane, aici formandu-se o adevarata scoala, ai carei adepti s-au raspadit in intreaga Transilvanie. Intre anii 1712 si 1782, deci vreme de mai bine de o jumatate de veac, icoana a fost ingropata, datorita restristilor timpului. Se spune ca atunci cand a fost dezgropata, rama ii putrezise, in timp ce pictura ramasese neatinsa.
In 1879, icoana intra intr-o biserica noua, din piatra, ridicata alaturi de vechea biserica de lemn sculptat.
In 1948, dupa retragerea calugarilor greco-catolici, icoana a fost zidita intr-o fereastra de catre un taran din satele invecinate, Chezan Vasile, pentru a fi protejata de eventuale furturi. La sfatul staretului manastirii - care intre timp devenise ortodoxa - batran si bolnav, omul consimte sa predea icoana manastirii, pe 30 ianuarie 1964. La numai 4 ore dupa ce a fost predata, o echipa a Securitatii a luat-o si a transportat-o sub paza la sediul Arhiepiscopiei Feleacului si Clujului.
Desi icoana parasise de mult aceste locuri, harul ei a ramas, manastirea fiind asaltata in vremea comunismului de credinciosi. Localnicii spun ca militia bloca pur si simplu drumul pentru a impiedica accesul multimii, dar oamenii veneau noaptea peste dealurile abrupte din imprejurimi, pentru a participa la slujbele de la sarbatorile importante.
In 1977, vechea biserica de lemn a luat foc intr-un mod misterios (de la un scurt-circuit - spuneau autoritatile) si a fost distrusa pana la temelii.
In 1991, icoana este supusa restaurarii, iar in 1992, cu o ceremonie impresionanta, se intoarce in locul din care plecase: Manastirea de la Nicula. In ultimii sapte ani, seria de minuni care a insotit icoana de-a lungul timpului a continuat, zeci de credinciosi primind vindecarea si alinarea. Martori vii, oamenii din partea locului, care de generatii au un adevarat cult al acestei icoane, sunt cei care au consemnat si au trait intens emotia acestor minuni.



Icoana Maicii Domnului - Manastirea Nicula


Sunt trei sute de ani de cand icoana de la Nicula atrage cu o forta divina mii de pelerini credinciosi. Vin siruri, siruri, ca stolurile de pasari, din toata Transilvania si de peste muntii Carpati. Intr-o lume care isi pierde busola, credinta ramane pentru romani o stea calauzitoare. Bisericile sunt mai pline ca niciodata. Sub forta atotputernica a rugaciunii se nasc si se infaptuiesc, iarasi, miracole: sufletul se curata de pacate, se primeneste si-nvie, regasindu-si inrudirea cu Dumnezeu:


O, Maicuta Sfanta,

Te rugam fierbinte

Sa ne-asculti de-a pururi, marea rugaminte

Nu lasa maicuta,

Sa pierim pe cale

Ca noi suntem fiii

Lacrimilor tale,

Ajuta-ne Maicuta

Sa ne rugam mereu,

Sa credem totdeauna

Ca este Dumnezeu.

(Rugaciune cantata la hramul Manastirii Nicula).

Sursa: blogul.eucred.ro

Read more...

Căile rugăciunii lui Iisus

>> 21 aug. 2010


Îţi mulţumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicaţii. Până aici am reuşit să te urmăresc. Ştiu acum care sunt treptele rugăciunii, adică felul în care sporeşti în această deprindere dumnezeiască. Dar, aş vrea să te întreb dacă această lucrare se face fără nici un fel de muncă. Nu e necesară lupta şi nevoinţa? Împărăţia lui Dumnezeu „se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violenţă şi în această lucrare a rugăciunii lui Iisus, dacă Împărăţia lui Dumnezeu este gustată prin ea? Pentru că, după cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împărăţia Cerurilor. Atunci în ce constă lupta?
— Bineînţeles că lupta este trebuincioasă, a răspuns înţeleptul Atonit, ba mai mult, atletul trebuie să verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfinţilor Părinţi: „Dai sânge şi iei duh”. Chiar şi Adam, care a fost în starea vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru că nu s-a luptat. Cu atât mai mult ne este nouă trebuincioasă lupta pentru a ne însuşi harul dumnezeiesc. Cei ce pretind că nu e necesară lupta se înşeală. „Priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Înainte de Cădere rugăciunea s-a făcut fără efort, ca de exemplu în neîncetata doxologie a îngerilor. Însă după cădere sunt absolut necesare lupta şi efortul. Numai în Împărăţia lui Dumnezeu drepţii se vor întoarce la acea stare iniţială.
— Aş dori mult să-mi descrii această luptă.
— Prima şi cea mai mare luptă a omului este să-şi adune mintea: să o despartă de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplări, gânduri rele şi chiar şi de cele bune. Pentru că mintea când pleacă de la Dumnezeu îşi pierde sursa de viaţă, devine moartă, ca peştele scos din apă. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul: „Ceea ce i se întâmplă peştelui ce a ieşit din apă, i se întâmplă şi minţii când iese din amintirea lui Dumnezeu şi este atrasă în amintirea lumii”. După cădere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea să fugă şi care este foarte dibace în a scăpa. Este asemenea fiului risipitor din parabolă, care voind să plece de la casa părintească, îşi ia partea de avere cu el (dorinţa şi voinţa), pe care o risipeşte şi o iroseşte „în desfrâu”. Aceasta o spun Părinţii, mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trăit această viaţă lăuntrică.
— Dar cum poate fi mintea adunată?
— Este ceea ce s-a întâmplat şi cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol? „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu, sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său… Şi a zis tatăl către slugile sale … aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.” (Luca 15, 17-24)
Mintea risipitoare are şi ea nevoie să „se întoarcă în sine” de la distragerea ei, să simtă dulceaţa şi fericirea căminului părintesc şi să se întoarcă în acesta, unde va fi sărbătoarea cea mare şi unde va simţi multă bucurie. Va auzi glasul rostind „fiul meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24) şi mintea „moartă” va fi înviată. Numai când mintea coboară în inimă ia naştere bucuria, ca atunci când cineva care locuieşte în străinătate se întoarce la casa sa, aşa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trăit în străinătate, când se întoarce acasă nu ştie ce să facă de bucurie pentru întâlnirea cu soţia şi copiii săi, în acelaşi fel mintea, când este unită cu sufletul, se umple de bucurie şi plăcere negrăită”. Pentru a-ţi aduna mintea trebuie mai întâi să-ţi încălzeşti inima. Pururea pomenitul meu Stareţ obişnuia să şadă puţin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa lăuntrică. După aceasta inima fiindu-i pregătită (încălzită), începea să rostească rugăciunea lui Iisus până în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi…
— Gheron, iartă-mă că te întrerup. N-am reuşit să te urmăresc foarte bine. Ce înseamnă „îşi încălzea inima”? Cum se încălzeşte inima şi de ce este necesară această lucrare pentru rugăciunea lui Iisus?
— Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 17-18). Adică s-a gândit în acelaşi timp la belşugul căminului părintesc precum şi la starea sa mizeră şi a fost îndemnat imediat să se reîntoarcă la tatăl său. A făcut un efort uriaş pentru a-şi obliga dorinţa şi pofta să vrea să se întoarcă. Şi noi facem la fel cu rugăciunea lui Iisus. Încercăm să devenim conştienţi de păcătoşenia noastră, de starea noastră mizeră. Să ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Să ne cercetăm diferitele întâmplări şi păcate, dar numai „la suprafaţă”, adică din afară şi ne simţim de parcă am fi în faţa unui tribunal unde suntem judecaţi. Dumnezeu este Judecătorul şi noi stăm în banca acuzaţilor. Cu astfel de simţăminte să strigăm după milă şi să plângem, căci rugăciunea netulburată vine prin lacrimi. Părinţii spun că de va voi cineva să ajungă la rugăciune neîncetată şi la o viaţă monahală desăvârşită, trebuie să înveţe să plângă, să se învinuiască şi să se certe pe sine cu toată puterea sa. Să se vadă mai rău decât toţi celalţi. Să se vadă asemeni un animal murdar ce trăieşte în întunericul păcatului şi al necunoştinţei. Ar trebui să se facă remarcat pentru talentul de „a se pârî”, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui să se învinuiască pentru păcatele sale, pârându-se şi certându-se şi nu să aştepte dojana celorlalţi”… Cu alte cuvinte, ar trebui să fie el primul care să se osândească, după cum se spune în Pildele lui Solomon, şi în acest chip să se pregătească pentru rugăciune. Sfântul Isaac Sirul scrie că înainte de a începe să ne rugăm, să cădem în genunchi, cu mâinile la spate şi să ne socotim osândiţi. Aşa, va veni gândul vinovăţiei. De fiecare dată ar putea fi altfel. Trebuie să stăruim şi să chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelaşi timp de orice imagine. Atunci mintea coboară în inimă cu pocăinţă, începem să plângem şi rugăciunea este rostită fără tulburare. Dar să folosesc un exemplu din viaţa lumească. Când un om din lume îşi aminteşte supărarea pe care i-a făcut-o cineva şi stăruie asupra acestui gând, simte o muşcătură în inimă şi începe să plângă imediat. Acelaşi lucru se întâmplă cu cel ce practică rugăciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumeşti şi egoiste. Se gândeşte: „L-am supărat pe Hristos, m-am îndepărtat de darul lui Dumnezeu”. Inima poate fi rănită adânc de un astfel de sentiment. Şi când inima e străpunsă de pocăinţă (iar nu de o forţă exterioară) doare mai mult decât orice rană făcută pe trup. Această rană păstrează necontenit mintea în Dumnezeu şi cel ce este rănit nu poate nici măcar să doarmă noaptea, simţindu-se de parcă ar şedea pe cărbuni aprinşi. Este, de aceea, cu putinţă ca el să rostească rugăciunea lui Iisus, cu inima străpunsă, pentru un sfert de oră iar apoi sufletul său răscolit îşi va aminti de Iisus zi şi noapte. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Repet, el poate realiza aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, şi poate simţi lucrarea rugăciunii lui Iisus înlăuntrul său multe zile. Trebuie accentuat faptul că este absolut necesar să recunoaştem nevrednicia noastră pentru ca rugăciunea lui Iisus să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea rugăciunii depinde de sporirea conştiinţei păcătoşeniei noastre. Fără această conştiinţă, rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea ar trebui împletită cu tânguirea. Într-adevăr, Părinţii învaţă că urcarea spre rai este legată de coborârea înlăuntrul nostru. Cu cât ne coborâm atenţia mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainiţele inimii noastre. Prin pocăinţă Împărăţia Cerurilor coboară înlăuntrul inimii şi o transformă în rai. Îndemnul „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocăinţă suntem noi călăuziţi spre vederea Împărăţiei.
— Este posibil ca omul devenind conştient de păcătoşenia sa să deznădăjduiască şi să abandoneze lupta?
— Bineînţeles că este posibil. Dacă se întâmplă aşa, înseamnă că diavolul i-a strecurat ideea de păcătoşenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind conştienţi de păcătoşenia noastră, ne întoarcem spre Dumnezeu şi îi cerem harul prin rugăciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos. Separat de conştiinţa păcatului, a continuat Gheron, sunt şi alte căi de încălzire a inimii. Spre exemplu, amintirea morţii. „Acestea-mi sunt ultimele ceasuri”, se gândeşte el, „şi diavolii vor veni în scurt timp să-mi ia sufletul”. Acest gând, atunci când nu este însoţit de imaginaţie, aduce în suflet teama şi îndeamnă la rugăciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfătuieşte să chibzuim „ce fel de frică şi cutremur şi nevoie avem să vedem, când sufletul se despărţeşte de trup! Că vine la noi oaste şi putere de la stăpânirile cele potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii vicleşugului şi începătoriile şi stăpâniile, duhurile răutăţii şi ca într-un chip de judecată îl ţin pe suflet, aducând asupră-i toate păcatele lui cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la tinereţe până la vârsta în care a răposat. Deci, stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socoteşti că are sufletul în ceasul acela, până ce va ieşi hotărârea şi i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, până ce va vedea ce sfârşit va lua el. Şi iarăşi dumnezeieştile puteri stau în preajma feţei celor potrivnici şi ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar, că sufletul stând în mijloc, cu multă frică şi cutremur stă, până ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător. Şi de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se răpeşte de la dânşii şi de aceea fără de grijă este, sau mai bine să zic, locuieşte după cum este scris: „precum al celor ce se veselesc tuturor le este locaşul la Tine” (Psalm 85, 7). Atunci se împlinesc cele scrise: „au fugit durerea, întristarea şi suspinarea” (Isaia 35, 10). Atunci scăpând, se duce la acea bucurie şi slavă negrăită, în care se va şi aşeza. Iar de va fi trăit cu lenevire, aude glasul cel prea înfricoşat: „să fie ridicat cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl apucă pe el zi de urgie, zi de necaz şi de nevoie, zi de întuneric şi de beznă, dându-se la întunericul cel mai din afară şi în focul cel veşnic osândindu-se, în veci, fără de sfârşit se va munci. Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea deşartă? Unde desfătarea? Unde răsfăţarea? Unde nălucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde banii? Unde neamul cel mare? Unde tatăl? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre aceştia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc şi este ţinut de muncile cele amare?”
Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulceţii raiului şi al slavei sfinţilor, ca şi de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împărtăşirii cu Sfintele Taine.
— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îşi exprimă îndoiala şi necredinţa. Există şi mulţi teologi şi chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sunt pentru cei ce trăiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfinţilor Părinţi. Îi împart pe Sfinţii Părinţi în „neptici şi sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru că învăţătura lor este mai „pe pământ”, în timp ce învăţătura Părinţilor neptici este – spun ei – pentru mănăstiri. Eu nu ştiu în ce măsură acele opinii sunt adevărate.
— Atingi un subiect însemnat, ce ridică multe probleme şi care de aceea, necesită mult timp. Nu pot să te ajut în alt fel decât oferindu-ţi nişte răspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putinţă să împarţi Sfinţii Părinţi în neptici (sau mistici) şi sociali, ca şi cum ar fi două categorii complet separate, aşa cum nu este posibil să împarţi teologia în mistică şi non-mistică sau viaţa duhovnicească în monastică şi seculară spunând de pildă, că unele învăţături se aplică laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru că întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistică şi toată viaţa duhovnicească este ascetică. Toţi Sfinţii Părinţi au acelaşi mod de a gândi, de a trăi şi de a învăţa. Toţi au ajuns la starea binecuvântată de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor, devenind, în acest chip, ei înşişi Hristos, totodată având şi Sfântul Duh lucrător prin ei. Aşa, Părinţii neptici sunt întotdeauna şi sociali, iar cei aşa-numiţi sociali sunt neapărat neptici (mistici). Faptul că Părinţii sunt sociali se datorează faptului că sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajaţi în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toată puterea cuvântului. Întâi Îl trăiesc ei înşişi pe Dumnezeu şi apoi încearcă să-i ajute pe ceilalţi oameni să-L trăiască. Sociabilitatea lor, aşadar, este o dimensiune a teologiei, adică a vieţii în Hristos, care este viaţa în „Sfântul Duh” şi „în Biserică”. Într-adevăr Biserica este locul teologiei dreptslăvitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toţi Părinţii au ceva în comun: teologia Ortodoxă, gândirea ecleziastică, şi au trăit ori ca preoţi ori ca monahi. Este o mare greşeală, astfel, să-i împarţi în neptici şi sociali, deoarece această împărţire are multe consecinţe asupra vieţii duhovniceşti şi în cele din urmă poate deveni păcat împotriva Sfântului Duh.
— Nu crezi că sunt unii dintre Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale şi astfel s-au apropiat mai mult de oameni?
— Cu siguranţă. Numai că, aşa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicaţii. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă că n-au trăit în rugăciune, în virtutea trezviei şi în lacrimi. Învăţătura lor despre problemele sociale n-ar trebui despărţită de viaţa lor lăuntrică. N-ar trebui să ciopârţim opera unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenţa între un sociolog şi un teolog. Punctul de pornire, metodele şi felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinţi au vorbit mai mult despre probleme sociale, au făcut-o pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să vorbească în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Să nu uităm că cuvântul profetului, al apostolului şi al sfântului este rostit potrivit maturităţii şi a măsurii duhovniceşti a oamenilor cărora le este adresat. Iar dacă cuvântul pare că nu şi-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Părintelui ci se datorează neputinţei oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu ştie, ci turma este cea incapabilă să înţeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri cu conţinut social ale Sfinţilor Părinţi, regăsim limpede spiritul isihast.
Să iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, după cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Părinte social şi opera sa potrivită spre a fi citită de oamenii din lume, în învăţătura lui găsind răspunsuri la o mulţime de probleme morale şi sociale. Totuşi ei uită că acelaşi Părinte a trăit o viaţă în isihie şi în nevoinţă, cu trezvie, cu lacrimi şi cu jelire, o viaţă în rugăciune neîncetată şi având pururea în minte amintirea morţii. Dar trebuie să ai acest fel de viaţă pentru a putea citi aceste lucruri printre rânduri. Îţi citesc un fragment din sfânta sa învăţătură, pentru a ne lămuri mai bine. El vorbeşte despre rugăciune (în general) şi valoarea sa. Spune că, pentru a fi roditoare ar trebui să se facă cu mintea adunată şi inima străpunsă de sentimentul pocăinţei. „Rugăciunea este o armă tare, o comoară neînchipuită, avere necheltuită, liman liniştit, izvor al liniştii, rădăcina, pricina şi mama nenumăratelor lucruri bune, mai puternică decât orice împărăţie pământească. Şi prin rugăciune nu înţeleg pe cea uşuratică, plină de delăsare, ci pe cea făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însufleţim aşadar conştiinţa, să ne muncim sufletul cu amintirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvnă şi pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea şi nepăsarea precum chinul şi suferinţa, care adună mintea împrăştiată în cele din jur şi o face să se întoarcă în ea însăşi. Cel ce se roagă astfel face să locuiască bucurie mare în sufletul său”. Şi Sfântul Ioan Hrisostom continuă spunând că omul doar atunci obţine îndrăzneală în rugăciune, când este convins că e mai rău decât toată suflarea.
Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Stareţul. Sunt câteva lucruri în această scriere demne de luat în seamă. Întâi, sfântul leagă strâns rugăciunea de chinul sufletului şi de adunarea minţii. Mintea trebuie să se reîntoarcă în „ea însăşi” din tulburarea ei astfel încât să se poată naşte rugăciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar să înceapă prin a-şi încălzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugăciunea să lucreze cu adevărat. Rugăciunea ne este dăruită atunci când inima se aprinde de râvnă şi mintea se adună în ea însăşi. În al treilea rând, ne încălzim inima cu amintirea păcatelor, cu învinuirea de sine, cu simţământul că suntem mai răi decât toţi, „mai jos decât toată suflarea”. Numai când dobândim o astfel de rugăciune, putem primi bucuria duhovnicească, harul lui Hristos. Înţelegi acum de ce este Sfântul Ioan Hrisostom un Părinte isihast?
— Sunt cuprins de mirare în faţa acestei păreri a Sfântului Ioan.
— Îmi dai voie să te corectez?
— Bineînţeles!
— Aceasta nu este o părere personală a Sfântului Ioan Hrisostom ci învăţătura Bisericii transmisă prin el. Nu putem vorbi de părerile Părinţilor ca şi cum ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moralişti, ci despre învăţătura Părinţilor – ca mădulare ale slăvitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului Duh. Trăind în Biserică noi ne învingem individualitatea devenind persoane – locuinţe ale Sfintei Treimi. Mintea noastră este luminată şi devine templu al Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfinţii Părinţi au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine şi au devenit instrumente ale Lui învăţându-i apoi şi pe alţii, pentru a-i ajuta.
— Îţi mulţumesc pentru această lămurire. Fii bun şi mai explică-mi un lucru. Ai spus mai înainte că atunci când un călugăr isihast îl citeşte pe Sfântul Hrisostom, îl înţelege pe acesta ca Părinte neptic. De ce atunci noi îi vedem doar ca Părinţi sociali, străini de acest fel de viaţă lăuntrică?
— Aceasta se întâmplă pentru că Sfântul Duh nu lucrează din belşug înlăuntrul nostru. Sfintele Scripturi şi operele Sfinţilor Părinţi au fost scrise sub inspiraţia Sfântului Duh. Şi de aceea ei sunt interpretaţi şi înţeleşi numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândeşte asemeni Sfinţilor Părinţi, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i pe oricare din ei şi orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfinţii sunt recunoscuţi doar de Sfinţi, pentru că ei au acelaşi fel de viaţă, aceleaşi trăiri şi aceleaşi feluri de a se exprima. Ei înţeleg harul ce lucrează într-un Sfânt Părinte doar prin felul în care se exprimă. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu, citind rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, înţelege imediat că acesta, deşi nu o spune deschis, a văzut Lumina necreată. Când, într-un fel sau altul, sociologii sau filosofii, fără a fi călăuziţi de Sfântul Duh, studiază scrierile Sfinţilor Părinţi, le împart şi le despart. Şi părerea mea este că această practică, de a folosi izolat şi înafara duhului ascetic citatele din Sfinţii Părinţi, pentru a susţine gândirea noastră decăzută şi egoistă este cea mai mare erezie. Scoţându-i pe Sfinţii Părinţi înafara duhului ascetic, îi dividem. Şi fiecare diviziune este o schimbare în rău. Toţi ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înţeleagă, fără să fie în stare a le interpreta corect. Ar trebui, de aceea să încercăm să împlinim ceea ce dorim cu toţii în zilele noastre – „întoarcerea la Sfinţii Părinţi” – nu numai prin studierea scrierilor ci şi prin strădania de urma viaţa lor. Aceasta înseamnă a trăi în Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine şi cu sfintele virtuţi, a alunga egoismul şi a începe să trăim ca persoane, ca adevărate mădulare ale lui Hristos.
În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea să-mi ofere. Gheron a fost absorbit complet de discuţie uitând să respecte ospitalitatea specifică monahilor. Aceştia îţi oferă ceva în semn de bun venit, astfel încât să binecuvântezi acel dar, şi să primeşti în acelaşi timp binecuvântarea chiliei lor. Discuţia noastră, însă, a fost atât de captivantă, încât el a uitat complet de acest lucru.
— Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…
— Ce să aduc, Gheron? Rahat, dulceaţă sau altceva?
După ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început să-şi laude ucenicul.
— Nu merit să am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut milă de mine, pentru păcatele mele şi mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri să mă slujească. Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit! Are gândirea unui prunc, şi acest lucru este de neapărată trebuinţă pentru lucrarea rugăciunii minţii, despre care vorbim. Sfinţii Părinţi învaţă că dacă cineva vrea să se mântuiască, trebuie să devină ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos” – 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” – Matei 18, 3). Toţi, chiar dacă am căzut în cele mai mari păcate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovnicească şi sufletul copilului de dinainte de păcat. Legea vieţii duhovniceşti este opusă legii trupului. Trăind viaţa trupească omul devine bătrân puţin câte puţin, în timp ce în viaţa duhovnicească, omul deşi bătrân din cauza păcatelor, ajunge din nou tânăr, copil chiar.
Ucenicul aduse pe o tavă rahat şi puţină apă. Am luat paharul în mâini, am cerut binecuvântare de la Gheron şi am spus:
— Roagă-te pentru mine ca să devin un prunc sau un nebun.
Există momente în viaţă când nu eşti în stare să-ţi pui o dorinţă, pentru că vorbele ţi se opresc. Atunci simţi nevoia să te exprimi doar prin rugăciuni şi binecuvântări. Trăieşti aceasta numai în Sfântul Munte şi de aceea nu te rogi ci ceri să se roage pentru tine.
— Binecuvântaţi!
— Domnul! răspund ei.
Nu spun nici bună dimineaţa nici bună ziua nici noapte bună. Singurele urări sunt, în fapt: bună răbdare, bună veghere, bun rai, bună vrere, bună părtăşie cu Dumnezeu…
Când am spus „binecuvântează” şi am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine: Să trăieşti mulţi ani, Gheron. Să trăieşti pentru ca şi noi, păcătoşii, să trăim.
S-a lăsat o tăcere adâncă. Am înţeles că Gheron rostea rugăciunea lui Iisus. Avea o astfel de atitudine încât era evident că fusese răpit de Dumnezeu. Mi-era greu să vorbesc, dar trebuia.
— Gheron, dă-mi voie să te întrerup continuând discuţia. Ştiu că într-un fel, prezenţa mea este ciudată în liniştea aceasta. Sunt un parazit care vă face viaţa grea şi…
— Nu, nu, nu spune asta, pentru că te primim ca pe fratele nostru care trăieşte în lume, ce duce lupta cea bună, având har de la Dumnezeu.
— Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru?
— Chiar şi aşa, ai mai mult har decât noi, pentru că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit şi harul” (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multă milă pentru a te ţine în dragostea Lui, te iubeşte mai mult.
— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am răspuns, fiind copleşit de atâta dragoste şi smerenie. Aş vrea să continui, totuşi, pentru că doresc să obţin cât mai multe roade din orice clipă. Vorbeai de încălzirea inimii, spunând că acest lucru îl obţii gândindu-te la iad, la rai şi la păcătoşeniei noastră. Nu creează, totuşi probleme? Ai spus mai devreme că rugăciunea noastră ar trebui eliberată de imaginaţie, iar mintea noastră ar trebui să fie fără formă. Dar aceste imagini nu tulbură rugăciunea curată…
— În primul rând aş vrea să îţi dai seama că aceste gânduri nu sunt…simple gânduri. Nu este vorba de imaginaţie, ci de lucrarea minţii. Noi nu gândim doar, noi trăim. De exemplu, gândindu-mă odată la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorită nenumăratelor mele păcate – m-am găsit în acel întuneric înfricoşător! Am trăit durerea insuportabilă şi chinul inexprimabil. După ce mi-am revenit din acea stare, toată chilia mirosea îngrozitor. Nu poţi înţelege mirosul iadului şi suferinţa condamnatului…
Am înţeles atunci mai mult ca niciodată că eram în prezenţa unui stareţ sfânt care-şi ţine mintea în iad. L-am lăsat să continue fără cel mai mic comentariu.
— Încălzirea inimii prin aceste gânduri este făcută înainte de rugăciune. Căci îndată ce inima începe să se roage după ce a fost încălzită, orice gând, oricât de îndepărtat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând să ne fixăm mintea şi inima doar pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. In acest fel ajungem la starea minţii eliberată de imaginaţie, despre care Sfinţii Părinţi au vorbit atât, adică, mintea să fie „liberă de orice formă şi de orice imaginări”.
Rugăciunea este o luptă. Întăreşte războiul credinciosului împotriva diavolului, dar este ea însăşi o luptă dureroasă şi sângeroasă. Tot efortul nostru trebuie să fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. Aceasta trebuie să devină surdă şi mută la orice gând, bun sau rău, pe care vicleanul ni-l aduce. Nu avem voie să ascultăm gândurile ce vin dinafară sau să le răspundem. Trebuie să le ignorăm complet şi să nu conversăm cu ele. Astfel ar trebui să căutăm în orice fel muţenia completă a minţii noastre, pentru că numai cu această lucrare ne putem păstra sufletul în pace, astfel ca rugăciunea lui Iisus să poată efectiv lucra. Se ştie că gândurile noastre înaintează din minte în inimă tulburându-o. Mintea tulburată tulbură şi inima. Precum vântul ridică valurile pe mare, la fel vântul gândurilor ridică valuri în suflet. De aceea este necesară atenţia pentru rugăciune. De aceea Părinţii învaţă în acelaşi timp despre rugăciune şi despre trezvie. Trezvia păstrează mintea într-o stare continuă de veghe şi pregătire, rugăciunea aducând peste ea har dumnezeisc.
Pentru acest scop folosim diferite căi.
Înainte să începem lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus, să ne amintim că în timp ce noi ne rugăm se cere de la noi dorinţă fierbinte, perseverenţă în nădejde, mult zel şi răbdare imensă, dimpreună cu credinţa în dragostea lui Dumnezeu. Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Rostim „Împărate ceresc…”, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilinţă cu pocăinţă şi părere de rău, urmat imediat de „Crez”. După aceea ne străduim să ne concentrăm mintea cu ajutorul tăcerii şi liniştii. Ne încălzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginaţie, după cum am spus mai înainte, şi după ce s-a încălzit – poate după ce s-au vărsat şi lacrimi, începem rugăciunea lui Iisus. Rostim cuvintele încet şi încercăm să ne împiedicăm mintea să fugă. Cuvintele trebuie să vină unul după altul, fără intervenţia altor gânduri şi întâmplări. După „miluieşte-mă” trebuie să spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase” astfel încât să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului. Trebuie să ştii că diavolul va încerca să spargă unitatea cuvintelor cu orice preţ şi să pătrundă în minte şi în inimă. Va încerca să facă doar o mică deschizătură pentru a putea arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă străduinţă. Nu trebuie să-l lăsăm să intre. Putem spune rugăciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât să o audă şi urechile, pentru că aceasta ajută mintea să se concentreze mai mult. O altă cale este să rostim rugăciunea în minte şi în inimă foarte încet, să stăm puţin după „miluieşte-mă”, până când atenţia noastră începe să slăbească şi să o luăm din nou de la început. Dacă în timp ce ne încălzim inima, ne gândim la păcătoşenia noastră, părinţii recomandă să adăugăm cuvântul „păcătos”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvântul ar trebui apăsat, pentru a-l simţi mai bine. Totuşi pentru că mintea poate obosi dacă recită rugăciunea lui Iisus în întregime, putem să o scurtăm: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, sau „Doamne miluieşte-mă”, sau „Doamne Iisuse”. Pe măsură ce creştinul progresează în lucrarea rugăciunii lui Iisus, poate împuţina cuvintele. Poate chiar insista, uneori, pe cuvântul „Iisus” pe care-l rosteşte repetat (Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu) – valuri de linişte şi bucurie putând răsări din el. Ar trebui să păstreze această dulceaţă şi să nu oprească rugăciunea, chiar dacă regula lui obişnuită de rugăciune s-a terminat. Trebuie să mărească şi să păstreze această căldură a inimii sale şi să se folosească de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru că este un mare dar pe care Dumnezeu i-l trimite de sus. Căldura inimii ajută mintea să fie propriu-zis fixată pe cuvintele rugăciunii lui Iisus, să coboare în inimă şi să rămână acolo. Dacă cineva vrea să petreacă toată ziua în rugăciune, trebuie să urmeze sfaturile Sfinţilor Părinţi. O oră să se roage, o oră să citească şi apoi să petreacă altă oră în rugăciune. De asemenea, ar trebui să încerce să rostească rugăciunea lui Iisus şi atunci când lucrează cu mâinile.
… Mai mult, poziţia potrivită a corpului ajută şi ea pe atletul rugăciunii lui Iisus. Părinţii recomandă ca atunci când se roagă timp îndelungat, să şadă pe un scăunel, să închidă ochii sau să-i fixeze pe un anume punct, de preferinţă pe pieptul său, unde este inima. Sfântul Grigorie Palama dă exemplul Profetului Ilie, care după cum spune Scriptura, „s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa”, şi în acest fel, a venit sfârşitul secetei. Şi în scurt timp „cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie şi ploaie mare” (3 Regi 18, 42-45). Într-adevăr, fiul meu, Profetul „a deschis cerurile”, rugându-se în această poziţie. În acelaşi fel deschidem şi noi cerurile şi izvoarele harului dumnezeiesc coboară în inimile noastre uscate.
Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a menţionat Gheron. Filosoful Varlaam obişnuia să numească isihaştii, ironic, „omphalopsychoi” (cei ce au suflet în buric) iar Sfântul şi de Dumnezeu-purtătorul Grigorie, explicându-le poziţia şi lucrarea, i-a răspuns: „până şi Ilie însuşi care a fost desăvârşit în vederea lui Dumnezeu, proptindu-şi capul pe genunchi şi adunându-şi mintea în sine însuşi şi în Dumnezeu, cu mare efort a făcut să înceteze seceta ce dura de ani de zile”. Sfântul, care L-a văzut pe Dumnezeu, recomandă ca metodă ajutătoare, aceea a fixării privirii: „Nu-ţi lăsa privirea să hoinărească ci fixeaz-o pe piept, şi în această poziţie a corpului, adună-ţi în inimă puterea minţii, ce este împrăştiată privind în altă parte.”
Şi locul, a continuat Gheron, joacă un rol important. Trebuie să fie liniştit şi să nu aducă tulburări dinafară. De asemenea trebuie să se ţină seama de timpul potrivit. După munca de fiecare zi, mintea este de obicei încărcată cu multe lucruri, de aceea Părinţii spun că rugăciunea minţii ar trebui să se facă o oră sau două mai ales dimineaţa, înainte de răsărit, când mintea se odihneşte şi este netulburată şi trupul s-a odihnit şi el. În acest fel putem culege multe roade.
— Gheron, când mintea este tulburată, şi acest lucru se întâmplă de multe ori – ce metodă putem folosi ca să o îndrumăm?
— Sunt, din multe motive, zile şi ore sterpe, care fac lucrarea rugăciunii minţii dificilă. Lucrarea rugăciunii lui Iisus devine atunci cu adevărat obositoare şi grea. Dar dacă stăruim, harul lui Dumnezeu ne ajută să regăsim rugăciunea şi să mergem mai departe, fără şovăială, spre îndumnezeirea noastră în har. O să-ţi spun câteva căi care ne ajută să învingem aceste ceasuri şi aceste zile obositoare.
Întâi, nu trebuie să ne pierdem cu nici un chip curajul. Apoi, în aceste ceasuri trebuie să ne rugăm mai ales cu buzele. Este poate un privilegiu al oamenilor perseverenţi, al celor plini de har, să fie în stare să-şi ţină mintea cu uşurinţă pe cuvintele rugăciunii şi să se roage netulburat. Noi, cei slabi şi păcătoşi, fiind plini de patimi trebuie să facem mari eforturi şi chiar să vărsăm sânge. Când ne dăm seama că mintea noastră este tulburată şi împrăştiată necontenit, trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când vârtejul gândurilor şi oboselii ne cuprinde, ar trebui şi noi să facem precum apostolul Petru care atunci când a văzut vântul puternic şi a început să se scufunde, a strigat „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Şi ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla şi nouă: „Iar Iisus, întinzând îndată mâna l-a apucat” (Matei 14, 31). Adică, după o rugăciune arzătoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin să tulbure mintea vor fi îndepărtate, nevăzut mistuite în flăcări prin numele lui Hristos. Repet în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem firea, ci trebuie să mergem mai departe opunând rezistenţă. Şi rezistenţa noastră trebuie să fie la fel de puternică precum atacul celui rău.
În plus, în timpul rugăciunii, nu trebuie să primim nici gândurile bune pentru că în acel timp, chiar şi gândurile bune stârnesc mintea, şi aceasta fiind stârnită, le acceptă şi pe cele pătimaşe. Gândurile bune din timpul rugăciunii, deschid calea diavolului să intre triumfător şi să întrerupă lucrarea sfântă a rugăciunii. Atunci cădem în adulter duhovnicesc, Sfinţii Părinţi spunând că atunci când mintea se îndepărtează de amintirea lui Dumnezeu şi hoinăreşte fără ţintă în timpul rugăciunii lui Iisus, cade în adulter. Îl înşeală şi se leapădă de Dumnezeu. Există vreun păcat mai mare decât înşelarea şi lepădarea de preadulcele Iisus, mai ales când este făcută de dragul vicleanului duşman care urăşte binele?
Dacă noi nu putem ţine mintea să nu se împrăştie, lupta noastră va deveni tot mai dificilă. Corabia, fiule, poate naviga pe mare ori cu pânze, atunci când bate vântul, ori cu vâsle, când nu este vânt. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea, merge bine când căldura harului lui Hristos este înlăuntrul nostru. Iar în absenţa lui avem nevoie de vâsle, adică este nevoie de o străduinţă mai mare.
Trebuie, apoi, să ne refugiem în studiul Sfinţilor Părinţi. Se cuvine să citim scrieri ale lor care vor aduna mintea. Dacă, în timp ce citim simţim remuşcări, putem să ne oprim din studiu şi să începem rugăciunea lui Iisus. În acest fel ajungem să înţelegem ce s-a spus: că trebuie să citim cărţile cu inima şi nu cu raţiunea seacă. Trebuie să citim cărţi ce au fost scrise cu inima şi pot fi citite, cu bucurie, de inimă. Cititul şi rugăciunea lui Iisus trebuie să meargă împreună. Putem să rostim sau să psalmodiem Psalmii Proorocului David. Este bine şi să avem alese dinainte unele tropare care aduc căinţă, şi care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre păcătoşenia noastră, despre a doua venire a Domnului, tropare prin care Îi cerem ajutorul. Acestea ar trebui citite, nu cântate. Sau ar trebui să rostim diferite rugăciuni care dau naştere părerilor de rău, scrise de Sfinţii Părinţi, ca cea a Sfântului Isaac Sirul. După cum am spus înainte, în aceste cazuri trebuie să rostim rugăciunea lui Iisus cu buzele. Putem să o spunem folosind şi mătăniile (komboschini). Desigur, în acest chip obţinem mai puţine roade, însă nu trebuie să stăm niciodată fără cel puţin această mică bucurie. Repet, în aceste cazuri este mare nevoie de multă răbdare şi de rezistenţă. Gândurile care vin se pot dovedi câştig pentru noi dacă le folosim pentru curăţirea noastră.
— Dar cum ajută la curăţirea noastră?
— Când diavolul vede că ne rugăm şi că încercăm să ne fixăm mintea pe rugăciunea lui Iisus, foloseşte orice mijloc ca să ne tulbure. Se serveşte de tot, în principal de gânduri despre lucrurile care ne deranjează mai mult. Loveşte punctul cel mai sensibil, locul care ne doare cel mai tare. Omului iubitor de plăceri, îi strecoară gânduri de voluptate, celui iubitori de argint, îi aduce gânduri de zgârcenie, ambiţiosului, gânduri de mărire. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugăciunii ne putem da seama care ne sunt punctele slabe, putem vedea necurăţiile dinlăuntrul nostru, existenţa patimilor, şi astfel ne îndreptăm atenţia şi străduinţa într-acolo.
— Gheron, iartă-mă că intervin. Mărturisesc că nu am destulă experienţă în problema rugăciunii lui Iisus. Totuşi, când încerc să o rostesc, simt o puternică durere de cap şi de multe ori durere în inimă. Ce înseamnă aceasta? Şi ce ar trebui făcut în aceste cazuri?
— Când credinciosul este la începutul rugăciunii lui Iisus, simte această durere puternică de cap şi de inimă, ca parte a noii sale lupte duhovniceşti. Uneori are senzaţia că i se vor zdrobi şi capul şi inima, iar uneori i se pare chiar că va muri. Durerea aceasta este ceva normal şi apare datorită faptului că mintea nu este obişnuită cu această lucrare, precum şi datorită poziţiei corpului. De multe ori diavolul se foloseşte de această stare pentru a-l face să se oprească din rugăciune. Însă când simte această durere în cap trebuie să stăruie. Doar când simte durere în inimă trebuie să cumpănească dacă nu cumva a înaintat, prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depăşesc puterile. Se poate însă ca durerea din inimă să-l ajute, arătându-i locul unde să-şi concentreze mintea, ajungând astfel la rugăciunea netulburată.
— Ai arătat foarte pe scurt această idee şi de aceea aş vrea să stărui puţin asupra ei. De ce este necesar să stărui când mintea suferă?
— Pentru că imediat după aceea, începe curăţirea. Lacrimile ne dezvăluie acest lucru, pornind să se reverse asemeni unui fluviu. Mintea începe să se cureţe şi să coboare în inimă, încetând atunci durerea şi suferinţa. Lacrimile nu pot fi stăvilite sau justificate, nici nu sunt vărsate pentru a grăbi acest moment.
S-a oprit. Am putut vedea o lacrimă mare strălucind şi luminându-i faţa. Involuntar, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Glasul său blând, gândurile sale aducătoare de lumină mi-au înmuiat inima împietrită. Mi-am amintit atunci de Sfântul Arsenie despre care este scris în Pateric „Se spunea că în toată vremea vieţii sale când şedea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpă în sân pentru a-şi şterge lacrimile care picau din ochii săi şi auzind Avva Pimen că a adormit, lăcrămând, a zis: fericit eşti, Avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinţă a nu plânge”.
Mă întrerupse.
— N-ar trebui să ne oprim din rugăciune pentru că avem vreo durere, a spus el ca după un potop de lacrimi nesfârşite. Pentru că diavolul, care este peste măsură de viclean, mincinos şi ticălos, ne aduce toate aceste gânduri în minte ca să ne distrugă, să ne ucidă. Atletul rugăciunii cunoaşte metodele şi gândurile diavolului şi ştie că vrăjmaşul este cel ce îi şopteşte: „opreşte-te din rugăciune, altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă”. O să-ţi citesc un exemplu din Pateric: „Era un frate care, de câte ori se ridica la rugăciune, era cuprins de friguri şi de fierbinţeală şi de dureri de cap. Şi aşa aflându-se, îşi spunea: «iată că sunt bolnav pe patul morţii; aşa că mă voi scula şi voi face rugăciune înainte de a muri». Deci aşa gândind fratele, s-a ridicat şi a făcut rugăciune. Şi îndată ce a sfârşit rugăciunea, s-a îndepărtat şi fierbinţeala. Şi iarăşi aşa gândind fratele s-a nevoit şi a făcut rugăciune şi l-a biruit pe cel rău”. De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice fel de durere.
— Gheron, aş vrea să-mi spui mai mult despre durerea inimii. Ştiu că Sfinţii Părinţi dau mare importanţă acestei dureri, considerând-o a fi cea mai bună cale prin care rugăciunea lui Iisus devine lucrătoare. Împărtăşeşte-mi te rog, dacă găseşti de cuviinţă, câteva gânduri cu privire la această durere.
— Este adevărat ceea ce ai spus. Sfinţii Părinţi, pentru că aveau ştiinţa rugăciunii lui Iisus, sau mai degrabă pentru că trăiau rugăciunea lui Iisus, au trecut prin acest stadiu şi de aceea îi dau mare importanţă. Această durere apare la cei ce practică rugăciunea lui Iisus, mai ales la cei ce se roagă neîncetat. Părinţii îi dau o aşa mare importanţă, pentru că prin această durere, care dovedeşte că mintea coboară în inimă şi se uneşte cu ea prin lucrarea Sfântului Duh, prin această durere deci, pacea este revărsată în suflet şi în trup, puterea de înţelegere a sufletului se limpezeşte, dobândind astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile şi putem înţelege mersul şi sfârşitul lor. Deci un isihast, fără să fi căzut, aparent, în nici un păcat, cunoaşte perfect starea păcătosului. Aceasta este cu putinţă, căci prin nevoinţă ajunge să cunoască substratul gândurilor cuiva – începutul şi sfârşitul lor. În acest fel se face că isihastul, în timp ce se roagă pentru cineva, poate şti aproape imediat în ce stare este acea persoană, pentru că inima lui a devenit sensibilă prin lucrarea rugăciunii, el însuşi devenind văzător cu duhul.
Hai să pun totuşi lucrurile în ordinea lor.
Am spus mai înainte că rugăciunea lui Iisus are ca scop unificarea omului, adică a celor trei facultăţi ale sufletului. Atenţia trebuie concentrată pe inimă. Inima ar trebui să fie prima care simte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Deoarece, potrivit Sfinţilor Părinţi inima simte mai întâi prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa harului, şi apoi stârneşte şi mintea. Părinţii au ajuns mai întâi la vederea lui Dumnezeu şi apoi au vorbit de El, în aşa fel încât să ocrotească această cunoaştere vie care înseamnă viaţă. De aceea inima este cea care simte întâi căldura şi dulceaţa prezenţei Sfântului Duh. Din contră, absenţa harului este manifestată prin răceala şi indiferenţa inimii. Repet Dumnezeu este iubit întâi cu inima şi apoi cu mintea. Porunca lui Dumnezeu este clară: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău…” (Luca 10, 27). După cum ştii, raţiunea nu este nesocotită de către Biserică, dar după Cădere a devenit incapabilă să-l perceapă pe Dumnezeu. Însă atunci când se dezvoltă sensibilitatea duhovnicească lăuntrică, raţiunea este îndemnată să-L înţeleagă pe Dumnezeu. Atunci inima hotărăşte dacă respectă sau nu poruncile lui Dumnezeu. Dar unirea inimii şi a minţii poate fi făcută numai prin lucrarea Sfântului Duh. Primim har prin pocăinţă şi prin păstrarea poruncilor lui Hristos. Sub înrâurirea lui, mintea găseşte inima şi se unesc amândouă. Acesta este un pas important pentru dobândirea rugăciunii interioare şi a îndumnezeirii. Din acest motiv inima omului trebuie să fie „frântă”. „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 17). Mulţi folosesc diferite metode pentru a-şi coborî mintea în inimă, dar noi trebuie să accentuăm faptul că pocăinţa este calea cea mai sigură. Deci, când plângem pentru păcatele noastre este bine că simţim o durere sau uneori o căldură în inimă, şi în general că îi înţelegem mişcarea şi simţirea. Totuşi acest lucru trebuie să aibă loc treptat. Pentru că este posibil ca fiind bruscă, această activitate să dea naştere în inimile slabe şi neobişnuite unei ispite foarte subţiri, care nu are consecinţe serioase dar care poate opri rugăciunea. În cazul unei asemenea dureri Părinţii învaţă să rostim rugăciunea lui Iisus cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternică, trebuie ca atenţia sa să fie susţinută înlăuntrul ei, chiar dacă doare. Aceste lucruri însă, trebuiesc limpezite cu ajutorul unui părinte duhovnicesc. Durerea despre care vorbim este sănătoasă, naturală şi mântuitoare, deşi mulţi din cei care se nevoiesc cu rugăciunea lui Iisus cred că s-au îmbolnăvit de inimă şi merg să consulte un doctor. Dar acesta nu găseşte nimic anormal deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că rugăciunea a pătruns în inimă şi lucrează acolo. Acesta este un pas semnificativ.
— Am auzit că mulţi Sfinţi au simţit rugăciunea ca devenind lucrătoare în inima lor într-un anume moment şi câteodată chiar ca un dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Sale Maici. Este adevărat?
— Bineînţeles. Mulţi sfinţi isihaşti ştiu foarte bine din ce moment au simţit rugăciunea lui Iisus în inima lor. De atunci încolo, ei o rostesc necontenit. Orice altceva ar lucra, rugăciunea nu încetează niciodată. Cu adevărat, ei o simt ca un dar de la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, rugându-se la Născătoarea de Dumnezeu rostind „luminează-mi întunericul”, a primit darul Teologiei. Trebuie spus că iubirea pentru Născătoarea de Dumnezeu este strâns legată de iubirea pentru Hristos. O iubim pe Născătoarea de Dumnezeu pentru că Îl iubim pe Hristos, sau o iubim în aşa fel încât să obţinem dragostea lui Hristos. Părinţii sunt foarte hotărâţi asupra acestui punct. Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului, spune: „dacă n-ai fi stat tu înainte, Născătoare de Dumnezeu, nimeni nu ar fi putut deveni om duhovnicesc… nimeni nu s-ar fi mântuit decât prin tine, Născătoare de Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Ea este hotarul dintre creat şi necreat; şi nimeni n-ar fi putut veni la Dumnezeu decât prin ea şi prin Mijlocitorul născut din ea; şi fără ea, nici unul din darurile lui Dumnezeu nu ar fi fost date nici îngerilor nici oamenilor”. Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Dacă ne-a dat cel mai mare dar, pe Hristos, nu ne va da şi restul? Deci, când ne rugăm, ar trebui să spunem „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi” şi nu doar „mijloceşte pentru noi”.
— Am să mă întorc la o întrebare ce mi-a venit în gând în timp ce vorbeai despre unirea minţii cu inima. Când mintea coboară în inimă, rămâne tot timpul acolo? Şi dacă e aşa, cum poate un om să lucreze, cum îşi poate împlini ascultarea în mănăstire?
— În primul rând, mintea nu este suprimată, ci este completată şi se întoarce la condiţia sa naturală. Este împotriva naturii sale atunci când rămâne afară de esenţa ei, inima. Prin rugăciune alungă toate lucrurile străine naturii sale. Ulterior, când mintea coboară în inimă, raţiunea poate fi ocupată cu alte lucruri fără să fie îndepărtată de inimă. De exemplu, în timpul Sfintei Liturghii un preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului sau poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru săvârşirea Tainei, fără ca mintea lui să-i fie separată de inimă. Totuşi, când raţiunea hoinăreşte spre gânduri păcătoase, mintea poate fi ruptă complet de esenţa ei. Din acest motiv un nevoitor, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune rugăciunea lui Iisus, le ţine ocupate numărând mătăniile. Poate acum ai înţeles cu câtă sălbăticie luptă diavolul împotriva noastră.

Sursa:Cartea-Athos -O Noapte in Pustiu

Read more...

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP