Obiceiuri în Ajunul Crăciunului

Data de 25 decembrie este ziua Crăciunului, care defineşte sărbătoarea propriu zisă şi totodată aminteşte de personajul central Moş Crăciun. În credinţa populară se spune că, atunci, când Sfintei Fecioare i-a venit sorocul să nască, a fugit de la casa părintească şi s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni Crăciun şi Crăciunoaia, care nu au vrut să o primească ca să nu-şi întineze casa cu zămislirea unui prunc din greşeală. Însă Fecioara Maria nu a putut să meargă mai departe şi s-a retras pe ascuns în şopronul de la vite. Imediat ce au început durerile naşterii Crăciunoaia a auzit-o, aceasta fără a-l anunţa pe Crăciun s-a dus la Sfânta Fecioară în iesle şi a îndeplinit rolul de moaşă. Crăciun a aflat mai târziu de fapta soţiei şi, ca să se răzbune pe aceasta, că a fost necugetată i-a ciunţit mâinile. Dar Maica Domnului i-a refăcut soţiei lui Crăciun mâinile, iar la vederea minunii acesta a devenit cel mai credincios om.
Cea mai spectaculoasă manifestare religioasă şi bogată în momente este legată de data de 25 decembrie, respectiv Naşterea Domnului, o naştere materială. În jurul acestui important eveniment s-a dezvoltat un întreg repertoriu de sorginte creştină, materializat într-o succesiune de obiceiuri şi datini, precum colindele, cântecele de stea sau întâmplări şi episoade dramatice legate de Vifleemul şi Iozii. Este de înţeles că ziua Crăciunului se bucură de o specială şi laborioasă pregătire încă din ziua premergătoare acestei sărbători, vorbindu-se sugestiv de Ajunul Crăciunului.
Pregătiri de Ajun
Gospodinele se ocupă de făcutul colacilor, care tot conform unei tradiţii populare trebuie să amintească de înfăşurarea unei mâini cu degetele întinse aparţinând Crăciunesei, care a ajutat-o pe Maica Precista la naşterea pruncului şi căreia i-au fost spintecate mâinile. Colacii aceştia sunt pregătiţi pentru colindătorii care vor veni. Covrigii vor fi daţi colindătorilor mărunţi, colăceii vor fi ai colindătorilor mai numeroşi, iar colacii vor fi ai flăcăilor şi ai colindătorilor neamuri. Se vor mai pregăti turtele, care se mai numesc şi „scutecele” sau „pelincile” – „pelincuţele Domnului”, realizându-se o paralelă cu cele care au fost de trebuinţă la naşterea Mântuitorului. Acestea vor fi presărate din timp cu apă călduţă, cu zahăr pisat, amestecat cu nucă sau cu sămânţă de cânepă. În seara de Ajun stăpâna merge în „casa mare”, aşează pe masa de sub icoană o sticlă de vin roşu, la dreapta sticlei farfuria cu turte, o altă farfurie cu bob, perje fierte, iar în cele patru colţuri ale mesei câte un colac. Între cei din partea dreaptă se pune câte un fuior de cânepă care, spun unii că ar fi barba lui Moş Crăciun.
Împodobirea Mesei din seara lui Ajun diferă de la o localitate la alta, dar au în comun faptul că toate bucatele sunt de post. Nimeni din cei ai casei nu are voie să guste până ce preotul nu blagosloveşte masa, nu gustă din felurile de mâncare şi nu cinsteşte un pahar cu vin. La plecare părintele i-a banii de sub faţa de masă, doi colăcei şi o parte din vinul din sticlă, iar dascălii poartă traistele de colaci. Sfinţirea mesei de Ajun şi vestirea Naşterii Domnului este o datină veche îndeplinită de preoţi şi însoţitorii acestuia. În popor se spune că Ajunul Crăciunului presupune un post aspru. E indicat chiar să se ajuneze şi până nu se iveşte prima stea de seară, care aminteşte de steaua observată de către magii de la Răsărit. Până atunci nu trebuie să se mănânce nimic şi astfel omul va fi sănătos, va avea mult noroc şi va fi mai demn pentru Sfânta Împărtăşanie.
Unii au credinţa că înspre Crăciun cerurile se deschid şi, de acest moment, nu se pot bucura decât oamenii buni, ba mai mult cetele îngereşti pot fi auzite doar de cei curaţi la suflete. Deschiderea cerului permite oricărui creştin să îşi pună o dorinţă, care cu certitudine se va îndeplini. Spre seara lui Crăciun stăpânii caselor au datoria să adune de prin sat toate lucrurile împrumutate pentru că locul lor este acasă. De asemenea înainte de răsăritul soarelui se trezesc şi pun mâna pe uneltele cu care muncesc ca să se folosească cu uşurinţă la lucrul pământului întreg anul. În paralel femeile îşi găsesc puţin timp să folosească furca, fuiorul, acul pentru a se bucura de spor în noul an. Fetele nemăritate roagă mamele să-l determine pe preot să zăbovească un timp pe laiţă şi să mănânce câte ceva, ca astfel peţitorii lor să nu întârzie. Orice membru al familiei sau al comunităţii îşi are rolul bine definit şi interesul vădit de a-şi îndeplini cu străşnicie îndatorirea.
Oamenii se ocupă de prosperitatea gospodăriei pentru anul care se iveşte, tinerii intraţi în ceata colindătorilor se pot considera flăcăi, iar fetele se gândesc la peţitori şi la căminul pe care îl vor întemeia. Printre aceste nenumărate preocupări omul din comunitate nu uită niciodată de raportul pe care trebuie să-l întreţină cu natura. Chiar femeia care se ocup[ de colacii pentru Crăciun se va duce în grădină sau în livadă şi cu mâinile pline de aluat le măneşte „măr, astfel rodnic să fii cum stă aluatul pe mâinile mele”. Alte gospodine după ce vor da pâinea în cuptor nu uită imediat să spună „cum e cuptorul şi lopata plină de pâine aşa să fie copacii, pomii plini de poame”. În pregătirea Ajunului Crăciunului sunt angrenaţi şi copiii de toate vârstele, care cu mult timp înainte şi-au pregătit tovărăşiile pentru a umbla cu colindatul ce deschide ciclul celor 12 zile a sărbătorilor de iarnă.
Colindul
Colindul este un obicei vechi ce angrenează atât copiii, cât şi flăcăii constituiţi în cete, sau bărbaţii până la o anumită vârstă. Aceştia intonează în casele gospodarilor cântece cu caracter religios sau cu reminescenţe populare pentru a întâmpina şi vesti Naşterea Mântuitorului, dar şi pentru a ura sănătate şi fericire gazdelor. Colindele copiilor vor fi scurte şi vor vesti sărbătoarea ca atare, urările lor vor fi directe nelipsind enumerarea celor dorite de ei. Flăcăii vor cânta colinde în care urarea este mai puţin directă şi nu va lipsi mulţumirea pentru daruri. În general capitolul teologiei creştine cu puternice influenţe de factură populară este preferinţa celor mici, mai ales în cântecele de stea, precum "Steaua sus răsare”, „În oraşul Vifleem”, sau „Trei crai de la Răsărit”. Colindele propriu zise vestesc şi ele sărbătoarea, dar se adresează unor membri ai familie sau ai comunităţii, precum gospodarului, gospodinei, flăcăului de însurat, fetei de măritat, tinerilor căsătoriţi sau văduvei. Primul dar oferit colindătorilor în forma tradiţională a obiceiului era colacul, semn al belşugului. Mulţumirea pentru daruri era făcută de obicei de cel care conducea ceata. Cei care nu primeau colindătorii beneficiau de strigături, batjocore sau chiar de adevărate blesteme. Colindele se auzeau în sat şi de-a lungul celor trei zile ale Crăciunului, uneori până în seara Sfântului Vasile, iar cu steaua se umbla uneori până al Bobotează.

Sursa:www.jurnalulbtd.ro