Despre rugãciunea mintii si a inimii si despre cum aceastã rugãciune a mintii si a inimii nimiceste demonii si-i arde neîntârziat.

>> 22 feb. 2010



Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta si dumnezeiasca Sa Evan ghelie: "Cel care crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui". Oricine doreste, asadar, sã iasã din inima lui ca dintr-un izvor nesecat aceastã apã vie a Sfântului Duh, sã se nevoiascã sã dobândeascã în inima sa rugãciunea mintii si a inimii, adicã aceasta: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã", pe care sã o spunã o datã cu fiecare respiratie. Cel care doreste sã aibã totdeauna în inima sa aceastã rugãciune sã asculte mai întâi despre pregãtirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi sã asculte si felul în care trebuie sã o spunã.


Deoarece împãratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curãtenie, nu intrã la întâmplare în inima murdarã, nesocotitã si nepregãtitã, pentru cã se spune: "In inima nesocotitã Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va iesi". Ci intrã în inima socotitã, pregãtitã si curatã. Ascultati pe proorocul David, care zice despre aceastã pregãtire a inimii astfel: "S-a pregãtit inima mea", apoi "Voi slãvi si voi cânta în slava mea", ceea ce aratã cã mai întâi trebuie sã ne pregãtim inima curatã pentru primirea lui Hristos si, dupã ce îl primim în inimã pe Hristos, putem sã spunem rugãciunea si sã o avem fãrã încetare în inima noastrã, bucurându-ne si veselindu-ne, dupã cum spune Apostolul: "Strigând si cântând în inima noastrã Domnului".

Iar pregãtirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea si ostenirea fãrã mãsurã a trupului, umilirea excesivã. Pentru cã, pe de o parte, postul neîncetat curãteste trupul postitorului de lucrarea si de materia poftei celei rele, pe de altã parte ostenirea trupului mordficã zvâcnirile necuviincioase ale cãrnii, iar umilirea exageratã aduce rugãciunea si devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimmeatã ne aratã si ne vesteste cã peste putin timp va rãsãri soarele strãlucitor, care odatã rãsãrit va lumina cu razele sale lu mea întreagã, tot asa si umilinta binevesteste celui ce se pregãteste vestea cea bunã a mângâierii si-i aduce la cunostintã cã din clipã în clipã rugãciunea va sosi în inima lui. Odatã venitã rugãciunea, aceasta va lumina sufletul si inima si mintea cu razele luminoase si strãlucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.

Iar dacã mintea este luminatã, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vãtãmãtor. Si precum cel care merge noaptea având cu sine o luminã vede drumul si nu rãtãceste, tot asa si cel care îsi lumineazã mintea cu lumina adevãratã a lui Hristos distinge drumul adevãrat si drept care-l duce la Hristos de drumul cel amãgitor si rãtãcitor care-l duce la pieire si la diavol.

Asadar, dupã ce se pregãteste cineva dupã cum am spus sau chiar si mai mult decât atât, adicã cu si mai multã ostenealã, omorându-si patimile prin nevointã, sã-si adune mintea sa de la risipirile spre lucrurile exterioare si, aplecându-si capul pânã la nivelul pieptului, sã încerce sã gãseascã locul care se aflã la mijlocul pieptului si acolo, înlãuntru, cu toatã atentia, ca un pãzitor sau ca o santinelã, sã înceapã a spune rugãciunea cu putinã sfortare si cu putinã zdrobire de inimã, fãrã sã o rosteascã si fãrã sãsi miste limba, ci sã o spunã din adâncul inimii, dupã cum se spune: "Din adâncuri am strigat cãtre Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu". De asemenea, atunci când spune rugãciunea în felul acesta sã-si tinã putin respiratia.

In plus, în acele momente, mintea lui trebuie sã nu se desprindã nicidecum de locul unde se spune rugãciunea.

Si dacã începe sã se încãlzeascã locul unde se spune rugãciunea, atunci sã spunã rugãciunea din ce în ce mai tare, dupã cum se spune: "Vor merge din putere în putere". si, spunând astfel de multe ori rugãciunea, începe sã doarã înlãuntrul pieptului, acolo unde se spune rugãciunea cu zdrobire de inimã, iar rugãciunea începe de la sine sã fiarbã în inimã, adicã în adâncul fiintei, iar întelesuri dumnezeiesti si duhovnicesti izvorãsc ca dintr-un izvor nesecat;

Din acest moment este clar cã Hristos a venit si a sãlãsluit în acea inimã, dupã cum a spus Hristos însusi în dumnezeiasca si sfânta Sa Evanghelie: "Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu acolo voi fi si Eu în mijlocul lor", adicã acolo unde sunt inima, mintea si atentia adu nate toate la un loc si cerceteazã în comun si cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi si Eu. Si iarãsi spune Mântuitorul: "Eu si Tatãl Meu vom veni la el si Ne vom face sãlas întru el". De acum înainte rugãciunea se va spune cu usurintã deoarece, precum fierul înrosit bine în foc este prelucrat cu usurintã, si precum un om care doreste sã ardã un cuptor nu poate sã-1 aprindã si sã-l ardã dintr-o datã, ci putin câte putin, pânã când se va arde pe dinãuntru, si abia atunci, asezând lemnele în gura cup torului, focul le cuprinde deodatã si le înghite, tot asa se întâmplã si în inima omului. Dupã ce inima este aprinsã de focul Sfântului Duh, atunci spune rugãciunea cu multã cãldurã si cu multã usurintã.

Dupã încetarea rugãciunii silite si cu zdrobire de inimã, omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria fiintã, adicã ia aminte si mediteazã la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu rugãciunea si le aflã pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre si inventii ale diavolului. Acest lucru îl întelege si mai bine din ceea ce urmeazã. Deoarece, de îndatã ce începe sã-si zdrobeascã inima sa cu rugãciunea stãruitoare, dispar împrãstiindu-se ca fumul întelesurile acelea necurate si îngâmfate care îl fãceau mai înainte sã se îndreptãteascã pe sine si sã se creadã mare si tare pentru nimic.

Atunci se împlineste în acesta cuvântul care spune: "Vãzut-am pe cel necredincios fãlindu-se si înãltându-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iatã nu era si l-am cãutat pe el si nu s-a aflat la locul lui". Si dacã se va duce si va pieri definitiv din inima lui acea amãgitoare îndreptãtire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci si pãcãtos si sãrman ca un vames.

Acest lucru este arãtat si de parabola Mântuitorului Hristos despre fariseu si vames. Atâta timp cât inima o mului nu se zdrobeste cu rugãciunea, omul se îndrep tãteste pe sine si se socoteste drept si sfânt, precum fãcea fariseul. Dar dacã îsi va zdrobi inima înlãuntrul sãu cu suspinul rugãciunii, inima se smereste si se socoteste pe sine asemenea vamesului.

Atâta timp cât omul are o inimã netãiatã împrejur, care se îndreptãteste pe sine necontenit, dacã intrã în bisericã, nu-i va veni nici un fel de gând pios, nici vreo evlavie adevãratã pentru Dumnezeu sau pentru cele sfinte, nici vreun dor ceresc, ci stã în bisericã numai cu trupul, ca un pom uscat, care fiind neroditor trebuie sã fie tãiat si arun cat în foc, dupã spusele: "Acum securea stã la rãdãcina pomilor; deci orice pom care nu face roadã bunã se taie si se aruncã în foc". Pentru cã rugãciunea unui astfel de om nu are cãldura inimii, ci se face numai cu cuvântul uscat si cu gândul rece. Rugãciunea lui îi va fi spre judecatã si spre osândã, cum s-a întâmplat cu fariseul. Pe cel care, însã, are inima lui smeritã si zdrobitã de stãruinta rugãciunii, de îndatã ce vrea sã intre în bisericã îl cuprinde o adevãratã si vie evlavie pentru Dumnezeu si pentru cele sfinte. Si îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiascã, încât si el însusi întelege lucrarea ei, de oarece i se pare si este convins cã nu se aflã în aceastã bisericã pãmânteascã, ci cã se aflã în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiascã, unde împãratul tuturor este slãvit si prealãudat de miriade si miriade de îngeri dumnezeiesti. Atunci, de bucurie si de evlavie, curg si aleargã din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curãtesc de tot pãcatul, dupã cum se spune: "Spãla-mã-voi si mai alb decât zãpada mã voi albi".

Pe lângã aceastã evlavie îl înconjoarã si îl cerceteazã si un alt har, adicã o datã cu lacrimile vine la acesta si o altã mângâiere dumnezeiascã, care nu se vede cu ochii trupesti, dar se vede foarte clar cu ochii mintii cum coboarã lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Si de pe cap se revarsã peste tot trupul si rãspândeste mireasmã, sfintindu-l. De aceea spune Scriptura: "Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsã Harul Sãu peste preotii Sãi, ca mirul ce se coboarã pe cap, pe marginea vesmintelor lui". Din pricina aceasta trupul lui devine usor si se umple de toatã mângâierea si dulceata duhovniceascã.

Prin urmare, primeste o înstiintare de la acest har cã s-a împãcat cu Dumnezeu si spune împreunã cu profetul: "Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite", adicã "multumesc, Doamne, cã m-ai înstiintat si mi-ai dat sã înteleg prin acest semn al Harului Tãu cã m-ai iertat pe deplin de toate pãcatele mele si am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tãu, pentru cã atât de mult mã umilise pãcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzãtoare si oasele mele tremurau de frica iadului."

Incã si alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care aratã cã Dumnezeu a primit pocãinta lui si rugãciunea lui, precum se spune: "Duhul umilit, inima înfrântã si smeritã, Dumnezeu nu o va urgisi".

Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucurã un astfel de credincios, ci încã si multe alte întelesuri ceresti si dumnezeiesti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat si risipit norul întunecos al pãcatului de cãtre luminarea rugãciunii mintii si cugetã armonia cuvântului sfânt care spune: "Le-a deschis lor mintea ca sã înteleagã Scripturile" si "Cel ce crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui" (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteste de întelesuri dumnezeiesti, iar gura lui vorbeste în parabole, precum se spune: "Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început" (Psalm 77, 2). In clipa aceea inima este în întregime foc, pentru cã s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: "Foc am venit sã arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotãrãste în sine ca de acum înainte sã pãzeascã nestricate toate poruncile lui Hristos, dupã cum spune si profetul David: "Juratu-m-am si m-am hotãrât sã pãzesc judecãtile dreptãtii Tale" (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte si izvorâtor de viatã al iubirii dumnezeiesti s-a dat acestuia pe mãsura strãdaniilor pe care le-a depus în timpul rugãciunii.

Cãci, dacã se va ruga cineva dupã cum am spus timp de o jumãtate de orã, si lucrarea harului rugãciunii inimii rãmâne aproape o jumãtate de orã în ziua aceea, sau cel mult o zi întreagã, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de cãtre fierar din foc, este înrosit si arde asemenea focului, dar dacã stã mai mult timp în afara focului, începe putin câte putin sã-si piardã puterea de ardere, ajungând iarãsi la rãceala si aspectul lui dinainte, tot asa si omul, când spune rugãciunea cu silintã si zdrobire de inimã, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sã izvorascã din inimã apa cea vie a întelesurilor dumnezeiesti; dar de îndatã ce înceteazã rugãciunea, înceteazã si izvorul întelesurilor dumnezeiesti.

Aceasta se sãvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul sã nu neglijeze rugãciunea, gândind cã, o datã ajuns acolo, nu mai trebuie sã se roage asa cum am spus la început, si pentru ca sã nu mai cadã iarãsi în patimile cele dinainte ale pãcatului sau în altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umblã prin locuri fãrã apã, cãutând odihnã si nu gãseste. Atunci zice: «Mã voi întoarce la casa de unde am iesit»; si venind, o aflã golitã, mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând, sãlãsluiesc aici si se fac cele de pe urmã ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).

De aceea este nevoie ca sã se roage mereu omul si rugãciunea lui sã se facã neîntrerupt, dupã cum ne porunceste si Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-vã neîncetat" (1 Tes. 5, 17), "ca sã nu cãdeti întru ispitã" (Matei 26, 41). Sã se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silintã si zdrobire de inimã, dupã felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputintã. Sã se roage însã neîncetat, dar si în alt fel. Adicã, dupã ce se roagã cu silire si cu zdrobire de inimã si începe a-l durea pieptul înlãuntru, în locul unde s-a lucrat rugãciunea stãruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multã silire, atunci sã se roage fãrã silire si fãrã zdrobire de inimã, ci într-un fel mai linistit, mãsurat si odihnitor, pânã când se va vindeca si se va odihni locul acela rãnit din piept.

Dupã ce se va odihni si vindeca, sã înceapã din nou strãdania rugãciunii celei zdrobitoare de inimã ca mai înainte, cu silire. Iar mintea sã fie treazã si sã pãzeascã neîncetat inima de atacurile diavolului. Si când diavolul vrea sã nãvãleascã, de îndatã mintea sã trezeascã si sã zdrobeascã inima cu rugãciunea din ce în ce mai puternic, pânã când îl va durea inima; atunci fãrã întârziere atacul diavolului va dispãrea ca norul purtat de vânt.

Pentru om este lucru cu neputintã sã alunge si sã nimiceascã atacurile diavoluiui în alt fel din inima lui decât prin rugãciunea aceasta stãruitoare a inimii, pe care, dacã o neglijeazã, este în pericol de a ajunge la moartea sufleteascã, dupã cum am spus mai înainte. Acest lucru îl aratã si cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: "Dacã dreptul cu greu se mântuieste, pãcãtosul unde se va arãta?" Deci, precum diavolul, vrãjmasul nostru cel fãrã de milã si neîmpãcat, luptã împotriva noastrã în multe chipuri pânã în ceasul mortii, la fel si noi sã-i stãm împotrivã cu numele lui Hristos, pânã la ultima noastrã suflare.

Cum cã acest fel de rugãciune alungã din inima noastrã si nimiceste patimile si diavolii care ne rãzboiesc prin mijlocirea patimilor noastre, ascultã, o, frate, si o vedenie a Pãrintilor:

Un frate oarecare, rugându-se odatã în chilia lui cu zdrobire de inimã si multã silintã, suspinând la fiecare rugãciune, a avut o vedenie si a vãzut multimi nenumãrate de demoni, dintre care unii erau ca niste câini, altii ca zebrele, altii ca niste capre, altii ca vulpile si ca alte fiare (spuneam cã patimile oamenilor sunt numeroase si diferite). Acesti demoni acopereau o mare suprafatã cu numãrul lor, deoarece fiecare tagmã era mare la numãr. Iar fratele, vãzându-i, nu s-a tulburat, ci cu tot curajul si multã nãdejde în Stãpânul Hristos, deoarece în ceasul acela clocotea înlãuntrul lui rugãciunea si inima lui era ca para de foc, s-a nãpustit asupra demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu arme sensibile si vãzute, ci cu arme nevãzute si invincibile, cu numele lui Hristos adicã. Pentu cã, ajuns în fata lor, a început sã spunã din adâncul inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã". Si atât de tare îsi silea si zdrobea inima cu numele lui Hristos, încât cu putin inima nu a plesnit si nu a iesit din locul ei. Cum spunea o datã în felul acesta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã", vedea cum prindea câte un diavol si-l arunca foarte departe de locul unde era. Si iarãsi spunând rugãciunea cu putere, arunca un altul... Si fãcând asa a reusit sã-i alunge pe cei mai multi cu numele lui Hristos; (spunem cã s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul lui Hristos). Insã, câtiva dintre acei diavoli, îndãrãtnici si rãi, nu au plecat din locul acela, ci privindu-l pe frate cu urã si sãlbãticie îi spuneau: "Noi nu plecãm nicidecum din acest loc, deoarece acest loc este locuintã a noastrã veche", adicã sunt câteva patimi care, pentru cã s-au învechit, cu multã greutate pot fi alungate.

Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a supãrat tare si din multa lui supãrare a aflat un fel de rugãciune a mintii mult mai înaltã, foarte rarã si nespus de grea. Voind sã-si sileascã si mai mult inima cu "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã", într-un anume fel inima lui se fãcea în întregime rugãciune, una cu rugãciunea; dupã aceastã mai presus de fiintã înfrângere a inimii scotea din adâncul sãu un fel de suspin greu, dupã cum spunea profetul David: "Din suspinul inimii mele" si din prea multa silintã si din nemãsurata supãrare, fratele era aproape sã-si dea sufletul. Dar când sfârsea acel suspin adânc si greu, demonii care mai înainte erau sãlbatici si de nebiruit fugeau de la fata fratelui, ca si când i-ar fi urmãrit o sabie de foc. Si, cum mi se pare, fratele voia sã spunã cuvântul acela al Scripturii, care spune: "Si cu suspinurile din adânc ai fãcut sã rodeascã însutit durerile". Deoarece cu cât mai din adânc scotea suspinul din fiinta sa cu durerea inimii, cu atât nimicea, pe acei demoni stãpânitori, si cu cât îi nimicea, cu atât rodea rod însutit.

Dupã ce a curãtat fratele tot locul acela de demoni, si-a ridicat capul si a vãzut la depãrtare de sine ca la o aruncãturã de piatrã si chiar mai putin pe diavolii alungati, care stãteau si se uitau înapoi cãutând sã afle timp potrivit pentru a se întoarce la locul de unde fuseserã alungati. (Spunem cã atunci când patimile vor fi dezrãdãcinate din inimã cu silirea cea mai presus de fire a rugãciunii inimii, atunci se va pãstra numai în minte amintirea lor; si dacã se întâmplã sã lipseascã pentru o clipã frica de Dumnezeu si rugãciunea din om, atunci patimile înviazã din nou si se înnoiesc). Iar fratele, voind sã-i alunge si de acolo, s-a asezat ca pe un scãunel si, aplecându-si capul pânã la genunchi, se ruga precum se ruga oarecând vãzãtorul-de-Dumnezeu Moise, când L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: "Moise, Moise, de ce strigi cãtre Mine?" Rugâdu-se deci si fratele cu mintea în acelasi fel, iatã cã iesea din gura lui când foc, ce ajungea pânã la locul unde erau demonii, când ca un fel de gloante, ce ieseau din gura fratelui ca dintr-o puscã, cu atâta vitezã împotriva demonilor, încât pe multi i-au nimicit. Iar când fratele spunea rugãciunea, si cu mai multã putere, se fãcea cã ies din gura lui ca niste ghiulele de tun care ucideau dintr-o datã mai multi demoni, chiar pe cei mai puternici dintre ei. Când spunea rugãciunea fãrã multã silintã, ieseau si acestea mai mici, dar puternice, si loveau pe demonii mai mici. Vãzând acestea, fratele si-a venit în fire si, iatã, a înteles cã rugãciunea clocotea în inima lui precum fierbe si clocoteste apa în cazanul pus pe foc.

La fel si un alt frate, rugându-se odatã cu mintea, a ajuns la aceastã vedere duhovniceascã: a vãzut demoni multi ca nisipul mãrii cu chip de soldati, care se nãpusteau asupra fratelui cu multã urã, ca sã-l nimiceascã de pe fata pãmântului. Atunci acesta s-a înfricosat de asaltul nãpraznic al demonilor si a fugit într-o bisericã, cerând ajutor Mântuitorului Hristos si Maicii Domnului. Si cum a intrat în bisericã, iatã, vede pe Mântuitorul si pe Maica Domnului ca vii în icoanele împãrãtesti, sezând amândoi ca doi împãrafi preaslãviti pe tronurile slavei.

Si îndreptându-si de îndatã privirea spre Domnul Hristos, îl vãzu pe Acesta plin de bucurie si de frumusete, precum se spune: "Frumos cu frumusetea cea de la fiii oamenilor". Pe lângã acea frumusete de negrãit si minunatã a fetei Sale dumnezeiesti preacurate, mai era îmbrãcat si cu altã slavã si de o luminã mai curatã si mai strãlucitoare decât lumina soarelui, precum spune: "Intru strãlucire si în mare podoabã Te-ai îmbrãcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca si cu o hainã". (Psalmul 103, 2). Fratele nu putu sã mai priveascã la Hristos, precum nu mai poate cineva sã priveascã a doua oarã la soare, pentru cã ochii lui erau orbiti, ci numai I se închina si sãruta preacurata Lui mânã dreaptã, cu cutremur si cu bucurie, precum spune: "Se bucurã cu sufletul si se cutremurã cu mâna". Se îndreptã apoi fratele si spre Preasfânta Fecioarã, i se închinã, sãrutã mâna sa feciorelnicã si preacuratã, îndrãznind sã-si ridice ochii si sã priveascã preasfânta ei fatã. Lumina si slava Domnului Hristos semãnau cu lumina si slava Preasfintei Fecioare cât seamãnã lumina fulgerului cu cea a soarelui. Adicã slava Preasfintei Fecioare era putin mai blândã privirii, asa încât fratele, îndreptându-si pentru a doua oarã privirea spre preacinstita ei fatã, ochii lui nu au orbit, asa cum nu orbesc atunci când se uitã putin la un fulger.

Domnul nostru Iisus Hristos stãtea ca pruncul odihnindu-Se pe bratul sfânt al Preacuratei ca pe un tron de heruvimi, iar Preasfânta Fecioarã îl privea pe fratele cu privire milostivitoare si preadulce. Preadulcele Iisus era atât de frumos si plãcut la vedere întru toate, si atâta slavã împrumuta Preasfintei Fecioare cu împãrãteasca Lui asezare în bratele ei, si atât de mult se potrivea Cel preacurat cu cea preacuratã, Cel nepãtat cu cea nepãtatã, Domnul si Stãpânul cu Doamna si Stãpâna, Cel prealãudat cu cea prelãudatã, Cel preacinstit cu cea preacinstitã, Cel preafeciorelnic cu cea preafeciorelnicã, adicã Iisus cu Fecioara Maria, cum se potriveste mireasma trandafirului cu frumusetea acestuia. Domnul Iisus privea la fratele cu multã dulceatã si cu negrãitã iubire. Si iarãsi, asa cum este cu neputintã ca cel care tine în mânã un trandafir si îl miroase, sã nu se bucure de frumusetea lui si sã nu se împãrtãseascã de mireasma lui, tot asa si fratele, privind pe Mântuitorul Hristos si pe Maica Domnului si privit fiind de Acestia, era cu neputintã sã nu se împãrtãseascã de Harul Lor si sã nu se bucure de mângâierea Lor. Atunci, luând curaj de la privirea cea blândã a Preasfintei, fratele a strigat cãtre ea: "Preasfântã Fecioarã, Preacuratã, Maica Domnului meu, Stãpâna mea preadulce, cum sã scap de demonii care mã urmãresc?" Iar Preasfânta Nãscãtoare de Dumnezeu, izbãvitoare celor ce scapã cãtre ea, rãspunzând fratelui, i-a zis: "Cu numele Fiului meu si cu numele meu sunt biruiti si nimiciti demonii cei ce s-au lepãdat". De îndatã, fratele a fãcut închinãciune, a iesit din bisericã si a început sã spunã din inimã: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã" si "Preasfântã Nãscãtoare de Dumnezeu, bucurã-te ceea ce esti plinã de har, Marie". Iar demonii, fãrã întârziere, au fugit neputinciosi si au pierit din fata fratelui.

La fel si alt frate, lucrãtor si acesta al rugãciunii mintii si a inimii, a ajuns la aceastã vedere. I s-a arãtat cã s-ar fi aflat sub tartar, acolo unde este locuinta tuturor demonilor. Acolo a vâzut o cetate foarte puternicã. Pe dinlãuntru acea cetate era plinã de un întuneric gros si aproape pipãibil, despre care spune si Mântuitorul: "Acolo va fi întunericul cel din afarã", deoarece nici o razã de luminã nu pãtrunde acolo, pentru cã se aflã în inima pãmântului, unde Domnul Atottiitorul a hotãrât sã locuiascã demonii în veacuri nesfârsite. De aceea si cuvântul profetului spune: "Intra-vor în cele mai de jos ale pãmântului". Iar portile cetãtii aceleia erau mari si puternice, fiind pãzite de câtiva demoni înfricosãtor de urâti.

Inãuntrul cetãtii locuiau demoni fãrã de numãr, toti având aripi. Unii dintre ei ieseau din cetate zburând ca vrãbiile, altii intrau în cetate ca albinele în stup. Fratele stâtea într-un loc, lângã drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltã.

Asa fiind asezat, fratele spunea din inimã cu durere si cu multã silintã "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã". Si spunând astfel rugãciunea, la fiecare rugãciune iesea din gura lui ca o flacãrã aprinsã care se îndrepta cãtre un demon si-i ardea aripile, picioarele, mâinile si pãrul, încât demonul respectiv rãmânea nemiscat într-un loc ca un bustean sau ca un purice pârlit. Deoarece, atunci când este pârlit, puricele nu se mai poate misca. Spunând încã o datã rugãciunea fratele, un alt demon era ars, dintre cei care erau ajunsi de flacãra rugãciunii, pentru cã demonii ieseau si intrau cu mare vitezã, precum vântul.

Rugându-se fratele astfel mult timp, a reusit sã ardã multi demoni, care alcãtuiau în fata portilor iadului o grãmadã mare. Demonii care erau înlãuntru vedeau cã dispar demonii aceia, vedeau si sabia de foc a rugãciunii inimii care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau vedea, pentru cã numele lui Dumnezeu îi ametea precum ameteste fumul albinele. Atunci au mers si au spus cele întâmplate diavolului care era mai mare peste ei, cel numit satana, care, aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte tare, dar se temea sã iasã din cetate pentru a nu pãti si el la fel. Si-a scos însã capul lui necurat pentru a vedea din ce loc vine sabia de foc. Aplecându-se astfel, flacãra de foc a rugãciunii inimii l-a atins în fatã, arzându-l. Acesta s-a tras repede înãuntru, închizând si portile iadului.

Iar fratele, venindu-si în fire si cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slãvind si multumind Domnului nostru Iisus Hristos, Care a dat atâta har si putere celor care îl iubesc din tot sufletul si îl cheamã din adâncul inimii. Acestuia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Cartea Vedere Duhovniceasca(isihast anonim)

1 comentarii:

maricel 17 ianuarie 2011, 12:39  

Aceasta m-a salvat.Eu l-am primit pe Issus in inima.
Facand ceea ce se cere pentru a te ruga ruga, are o foarte mare putere si domnul Issus Hristos nu intirzie sa te ajute .
Doamne Issuse Hristoase fiul lui Dumnezeu miluieste-ne pe noi.

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP