PUTEREA RUGACIUNII

>> 12 feb. 2010



Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.

În săptămâna a 32-a după Rusalii, am ajuns la biserică, să mă rog. Se citea Apostolul, din Epistola către Tesaloniceni, în care se spune: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17). Aceste cuvinte s-au întipărit în chip deosebit în mintea mea şi am început să mă gândesc cum s-ar putea să te rogi neîncetat, când fiecare om are neapărat nevoie să se îndeletnicească şi cu alte treburi pentru a se putea întreţine. Am cercetat Biblia şi am văzut acolo cu ochii mei cuvintele pe care le-am auzit, şi anume că trebuie să ne rugăm neîncetat, să ne rugăm în orice vreme în Duhul (Efes. 6, 18), să ridicăm mâinile la rugăciune în orice loc (I Tim. 2, 8). M-am tot gândit, dar n-am putut înţelege.

Ce-aş putea face? mă gândeam. Unde să găsesc explicaţia? Cine ar putea să-mi tâlcuiască aceste texte? Voi umbla pe la biserici, acolo unde marii predicatori vestesc cuvântul Domnului, poate voi auzi cuvinte de înţelepciune. Şi am plecat… Am auzit frumoase predici despre rugăciune. Dar nu erau decât învăţături despre rugăciune în general: ce este rugăciunea, cât este de necesar să ne rugăm, care sunt roadele rugăciunii; însă despre felul cum se poate propăşi în rugăciune nu vorbea nimeni. Am auzit şi o predică despre rugăciunea făcută în Duh şi despre rugăciunea neîncetată, dar cum se poate ajunge la o asemenea rugăciune nu se spunea. Astfel, ascultarea predicilor nu m-a luminat după cum doream. Rămânând nelămurit despre felul în care te poţi ruga neîncetat, am renunţat la predicile de obşte, hotărându-mă să caut cu ajutorul lui Dumnezeu un povăţuitor încercat şi cunoscător, care să-mi tâlcuiască ce înseamnă rugăciunea neîncetată.

Am rătăcit multă vreme prin felurite locuri. Citeam mereu Biblia şi mă întrebam cum să fac să găsesc vreun povăţuitor duhovnicesc sau un îndrumător cu evlavie şi experienţă. Mi s-a spus că în cutare sat trăieşte de multă vreme un moşier care îşi caută mântuirea; are chiar în casa lui o biserică, nu pleacă niciodată de pe moşie, se roagă mereu lui Dumnezeu şi citeşte neîncetat cărţi mântuitoare de suflet.

Auzind aceasta, n-am plecat mai departe, ci am alergat în satul în care mi s-a spus. Am ajuns şi l-am întâlnit pe moşier.

- Ce te aduce la mine? m-a întrebat el.

- Am auzit că sunteţi un om înţelept, rugător lui Dumnezeu. De aceea, am venit să-mi tâlcuiţi cele spuse de Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat”. Aş dori să-mi arătaţi cum aş putea să mă rog şi eu neîncetat. Nu pot înţelege deloc.

Stăpânul tăcu un timp, mă privi stăruitor şi-mi zise:

- Rugăciunea lăuntrică neîncetată este o năzuinţă necurmată a duhului către Dumnezeu. Pentru ca să izbuteşti în această dulce îndeletnicire, trebuie să-L rogi mai des pe Domnul, ca El să te înveţe cum să te rogi neîncetat. Roagă-te mai mult şi mai stăruitor, iar rugăciunea îţi va descoperi singură în ce chip poate ajunge neîncetată, însă pentru aceasta este nevoie de timp.

Spunându-mi aceste cuvinte, el porunci să mi se dea de mâncare, apoi îmi dădu bani de drum şi mă conduse, nespunându-mi nimic altceva.

Am pornit din nou la drum. M-am tot gândit, am tot citit, am tot cugetat la ceea ce mi-a spus boierul şi, cu toate acestea, n-am putut pricepe; aveam însă o mare dorinţă să înţeleg, încât nici noaptea nu mai dormeam.

După ce am străbătut vreo două sute de verste, am intrat într-un mare oraş, unde am văzut o mănăstire. Oprindu-mă la un han, am auzit că stareţul acelei mănăstiri e om de rugăciune şi primitor de străini. M-am dus la el. M-a primit cu bucurie, m-a poftit să şed şi a început să mă ospăteze.

- Sfinţite Părinte, spusei, nu duc lipsă de nimic. Aş vrea numai să-mi daţi un sfat: cum să mă mântuiesc.

- Ei, cum să te mântuieşti! Trăieşte după porunci, roagă-te lui Dumnezeu şi aşa te vei mântui.

- Am auzit că trebuie să te rogi neîncetat, dar nu ştiu cum se poate aceasta şi nici nu pot pricepe ce înseamnă „rugăciune neîncetată”. Vă rog, părinte, explicaţi-mi!

- Nu ştiu, iubite frate, să-ţi explic. Însă am o cărticică, poate acolo se arată.

Şi a scos învăţătura duhovnicească despre omul lăuntric a Sfântului Dimitrie.

- Uite, citeşte această pagină!

Am început să citesc: „Cuvintele Apostolului – rugaţi-vă neîncetat – trebuie înţelese în sensul unei rugăciuni făcute cu mintea, căci mintea poate fi întotdeauna adâncită în Dumnezeu, rugându-I-se neîncetat.”

- Tâlcuiţi-mi acest lucru, cum poate fi mintea întotdeauna „adâncită în Dumnezeu”, fără să se risipească, „rugându-se neîncetat”?

- Aceasta se descoperă numai aceluia căruia vrea Dumnezeu.

Şi nu mi-a tâlcuit.

A doua zi dimineaţa, mulţumindu-i pentru călduroasa lui primire, am pornit mai departe la drum, fără să ştiu încotro. Mă necăjeam că nu înţeleg şi, ca mângâiere, citeam din Sfânta Scriptură. Am mers aşa vreo cinci zile pe drumul mare.

În sfârşit, într-o seară, m-a ajuns din urmă un bătrân, care, după înfăţişare, părea să fie duhovnic. La întrebarea mea, mi-a spus că e schimonah într-o sihăstrie ce se afla la vreo zece verste distanţă şi m-a invitat la schitul lor.

- La noi, zise, îi primim pe pelerini, îi odihnim şi îi hrănim dimpreună cu închinătorii, în casa de oaspeţi.

Mie nu-mi venea să mă duc şi i-am răspuns că nu odihnă caut, ci îndrumări duhovniceşti.

- Dar ce fel de îndrumări cauţi? Vino oricum la noi. Avem duhovnici încercaţi, care îţi vor da hrană duhovnicească şi te pot îndruma pe calea adevărului, în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi.

- Părinte, cu aproape un an în urmă, fiind la Liturghie, am auzit citindu-se din Apostol următoarea poruncă: „Rugaţi-vă neîncetat.” Neînţelegând aceste cuvinte, am început să citesc Sfânta Scriptură şi, în multe locuri, am găsit porunca lui Dumnezeu de a ne ruga neîncetat, în orice vreme, în orice loc, nu numai în timpul oricărei îndeletniciri, nu numai în stare de veghe, ci chiar şi în somn. „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cânt. Cânt. 5, 2). Toate acestea m-au mirat foarte mult si n-am putut înţelege cum se pot împlini. În mine s-au trezit o mare dorinţă şi curiozitate. Nici zi, nici noapte, nu-mi ieşeau din minte aceste cuvinte şi am început să umblu pe la biserici, să ascult predici despre rugăciune. N-am găsit nicăieri vreo îndrumare, cum trebuie să te rogi neîncetat. În toate nu se vorbea decât despre pregătirea pentru rugăciune sau despre roadele ei şi cele asemenea, fără să mă înveţe cum să mă rog neîncetat şi ce înseamnă o asemenea rugăciune. Adeseori citeam Biblia şi, cu ajutorul ei, verificam cele auzite. Totuşi, nu aflam cele ce doream să le cunosc şi astfel am rămas până acum nedumerit şi neliniştit.

Bătrânul îşi făcu cruce şi începu să vorbească astfel:

- Mulţumeşte lui Dumnezeu, iubite frate, pentru descoperirea ce ţi s-a dat, împreună cu dorul de neînfrânt spre cunoaşterea neîncetatei rugăciuni lăuntrice. Cunoaşte în această descoperire chemarea lui Dumnezeu şi linişteşte-te, încredinţându-te că până acum s-a făcut o încercare a voii tale, ca să cunoşti glasul lui Dumnezeu şi să înţelegi că înţelepciunea acestei lumi şi cunoştinţele din afară nu-ţi pot aduce lumina cerească, rugăciunea neîncetată lăuntrică. Dimpotrivă, din sărăcia duhului şi prin experienţa lucrătoare se dobândeşte aceasta, în simplitatea inimii. De aceea, nu este de mirare că n-ai putut să auzi ceva în legătură cu lucrarea esenţială a rugăciunii şi nici să cunoşti cum poţi ajunge la această neîncetată lucrare. Căci, deşi se predică mult despre rugăciune şi se găsesc multe învăţături privitoare la ea în cărţile unor feluriţi autori, pentru că toate aceste cugetări sunt întemeiate în cea mai mare parte pe vederile minţii, pe închipuirile raţiunii naturale, iar nu pe experienţe lucrătoare, aceşti scriitori învaţă mai mult despre cele ce însoţesc rugăciunea, iar nu despre esenţa însăşi a rugăciunii. Unul vorbeşte foarte frumos despre necesitatea rugăciunii, altul despre puterea şi binefacerile ei, altul despre mijloacele ce duc la desăvârşirea rugăciunii, absolut necesare pentru rugăciune, cum sunt: osârdia, luarea-aminte, căldura inimii, curăţia gândului, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia şi celelalte. Dar cu privire la ce este rugăciunea şi cum trebuie să te rogi, deşi sunt cele mai necesare de aflat, se găsesc foarte rar lămuririle la predicatorii de azi. Ele cu adevărat sunt mai greu de înţeles şi cer o cunoştinţă tainică, alta decât învăţătura care se predă în şcoli. Iar lucrul cel mai grav este că deşartă înţelepciune a acestei lumi se sileşte să măsoare cele dumnezeieşti cu măsură omenească. Mulţi judecă pe deplin greşit crezând că mijloacele pregătitoare şi nevoinţele înlesnesc rugăciunea. Rugăciunea este aceea care naşte nevoinţele şi toate virtuţile. Aceştia iau drept mijloace şi ajutoare în lucrarea rugăciunii roadele sau urmările rugăciunii, şi prin aceasta înjosesc pe nedrept puterea rugăciunii. Aceasta este cu desăvârşire potrivnic Sfintei Scripturi. Căci Apostolul Pavel învaţă despre rugăciune astfel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni” (I Tim. 2, 1). Aici, prima învăţătură din cuvintele Apostolului este că el pune lucrarea rugăciunii înaintea tuturor celorlalte. Sunt multe lucruri bune care se cer unui creştin, dar lucrarea rugăciunii trebuie să fie înaintea tuturor, pentru că fără aceasta nu se poate săvârşi nici un alt lucru bun. Fără rugăciune nu se poate găsi calea spre Domnul, nici nu poţi înţelege adevărul, nici să-ţi răstigneşti trupul cu patimile şi cu poftele, nici să-ţi luminezi inima cu lumina lui Hristos şi să te uneşti cu El. Atât desăvârşirea, cât şi dreapta săvârşire a rugăciunii depăşesc puterile noastre, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Rom. 8, 26). Ca urmare, numai deasa repetare a rugăciunii este lăsată la propriile noastre puteri, ca un mijloc pentru a dobândi rugăciunea curată, care este maica tuturor bunătăţilor duhovniceşti. „Dobândeşte-o pe maică, şi ea îţi va aduce copiii”, spune Sfântul Isaac Sirul. Învaţă-te să agoniseşti mai întâi rugăciunea, şi vei împlini uşor faptele bune. Tocmai despre aceasta nu se vorbeşte, căci sunt prea puţini cei ce cunosc învăţăturile tainice ale Sfinţilor Părinţi şi le practică îndeajuns.

Cu această convorbire, am ajuns aproape de schit. Ca să nu-l pierd pe bătrânul înţelept şi ca să capăt mai repede răspunsul dorit, m-am grăbit să-i spun:

- Fii bun, cinstite părinte, lămureşte-mă ce înseamnă rugăciunea lăuntrică neîncetată şi cum aş putea s-o învăţ. Văd că sfinţia ta o cunoşti în mod amănunţit, din proprie experienţă.

Bătrânul mi-a ascultat rugămintea cu dragoste şi m-a chemat la el.

- Intră! îţi voi da cartea Sfinţilor Părinţi, din care vei înţelege limpede şi amănunţit cum poţi să înveţi rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Am intrat în chilie şi bătrânul a început să-mi spună următoarele:

- Rugăciunea lăuntrică neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus Hristos cu gura, cu mintea şi cu inima, închipuindu-ne totdeauna în prezenţa Lui şi cerând milostivirea Lui, în timpul oricărei îndeletniciri, în orice loc, în orice vreme, chiar şi în vremea somnului. Ea se rosteşte cu următoarele cuvinte: Doamne, lisase Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Şi, când cineva se va deprinde cu această chemare, atunci va simţi o mare mângâiere în a rosti totdeauna această rugăciune, încât nu va mai putea trăi fără ea, iar rugăciunea se va revărsa singură într-însul. Acum înţelegi ce este rugăciunea neîncetată?

- Da, părintele meu. Învaţă-mă, te rog, cum s-o dobândesc! am exclamat eu cu bucurie.

- Cum se poate învăţa rugăciunea, vom citi chiar în această carte. Se numeşte Filocalia*. Ea conţine descrierea completă şi amănunţită a rugăciunii lăuntrice neîncetate, descriere făcută de douăzeci şi cinci de Sfinţi Părinţi. Este atât de înaltă şi folositoare, încât este socotită drept cel mai de seamă îndrumar în viaţa duhovnicească şi contemplativă. Precum arată cuviosul Nichifor, ea „te conduce la mântuire fără osteneală şi sudoare”.

- Dar este ea mai înaltă chiar decât Biblia? am întrebat eu.

- Nu, ea nu este mai înaltă şi nici mai sfântă decât Biblia, dar conţine lămuriri care luminează înţelesul celor cuprinse în chip tainic în Biblie, locurile greu de înţeles. Iţi dau o pildă: soarele este luminătorul cel mai mare, cel mai strălucitor şi cel mai frumos, dar nu-l poţi privi sau contempla cu ochiul liber, fără nici o apărare. Îţi trebuie o anumită sticlă artificială, prin care, deşi de milioane de ori mai mică şi mai întunecată decât soarele, să poţi privi acest minunat luminător, să te încânţi şi să-i primeşti razele înflăcărate. Tot aşa şi Sfânta Scriptură este un soare strălucitor, iar Filocalia – acea sticlă necesară. Acum ascultă, căci îţi voi citi în ce fel trebuie învăţată rugăciunea lăuntrică neîncetată.

* Menţionăm că toate referirile la Filocalie privesc ediţia în limba rusă. Creştinului dornic să afle mai multe despre rugăciunea inimii îi putem indica, în principal, volumul al 8-lea al Filocaliei române, fără a exclude, bineînţeles, celelalte volume.

Bătrânul a deschis Filocalia, a căutat îndrumările Sfântului Simeon Noul Teolog şi a început: „Aşază-te liniştit în singurătate, apleacă-ţi capul, închide ochii, respiră mai încet, coboară-ţi închipuirea înlăuntrul inimii, adânceşte-ţi mintea, adică gândul, din cap în inimă. În timpul respiraţiei spune: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Încet, cu gura sau numai cu mintea. Sileşte-te să alungi toate gândurile, fii liniştit, fii răbdător şi repetă cât mai des această lucrare!”

Bătrânul mi-a tâlcuit toate acestea, mi-a dat el însuşi pildă de cum se poate realiza şi am mai citit împreună din Filocalie pe Sfântul Grigorie Sinaitul şi pe prea cu-vioşii Calist şi Ignatie. Bătrânul mi-a tâlcuit tot ceea ce am citit din Filocalie. Ascultând toate aceste învăţături plin de încântare şi de luare-aminte, le memoram cu sete, încercând să ţin minte totul, cât mai amănunţit. Aşa am stat mai toată noaptea şi, fără să dormim deloc, ne-am dus la utrenie.

Slobozindu-mă, bătrânul m-a binecuvântat şi mi-a zis ca din vreme în vreme să vin la el să mă mărturisesc cu sinceritate, căci fără cercetarea povăţuitorului nu e bine să te îndeletniceşti cu lucrarea lăuntrică şi nicidecum nu poţi spori.

Stând în biserică, am simţit în mine un dor înflăcărat de a mă îndeletnici cât mai stăruitor cu rugăciunea lăuntrică neîncetată şi mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Mă gândeam cum mă voi putea mărturisi şi sfătui cu duhovnicul, căci mai mult de trei zile nimeni nu stătea la casa de oaspeţi a mănăstirii, iar prin-împrejurimi nu era nici o locuinţă… În sfârşit, am aflat că la vreo patru verste se afla un sat. M-am dus într-acolo să-mi caut un adăpost şi, spre norocul meu, Dumnezeu mi-a arătat un loc bun. Un ţăran m-a angajat pentru toată vara să-i păzesc grădina, cu condiţia să locuiesc într-o colibă din grădină. Astfel am început o nouă viaţă, învăţând, după sfaturile bătrânului, rugăciunea lăuntrică şi mergând din când în când la acesta, pentru povăţuire.

O săptămână întreagă am stăruit, în singurătatea mea, la învăţarea rugăciunii neîncetate, întocmai aşa cum îmi explicase bătrânul meu. La început, lucrurile au mers parcă uşor. Mai târziu însă am simţit o mare greutate, lene, plictiseală, o somnolenţă care mă biruia şi felurite gânduri care năvăleau ca un nor asupra mea. M-am dus cu durere la bătrân şi i-am mărturisit starea mea. El, în-tâmpinându-mă cu dragoste, mi-a spus:

- Aceasta este, iubite frate, războiul lumii întunericului pornit asupra ta, lume pe care nimic n-o înspăimântă aşa de mult ca rugăciunea inimii şi de aceea caută cu orice chip să te împiedice şi să te întoarcă de la învăţarea rugăciunii. De altfel, nici vrăjmaşul nu lucrează fără voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu, şi doar atât cât ne este de folos. Mai ai încă nevoie de încercări pentru smerire şi de aceea e prea devreme să te apropii cu nemăsurată râvnă de poarta tainică a inimii, altfel o să cazi în lăcomia duhovnicească. Iată, îţi voi citi în legătură cu aceasta o învăţătură din Filocalie.

Bătrânul a căutat cuvântul cuviosului Nichifor Monahul, apoi mi-a citit: „Iar dacă ostenindu-te mult, o frate, nu poţi totuşi intra în părţile inimii, precum ţi-am arătat, fă ceea ce-ţi spun şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ce cauţi. Ştii că partea cugetătoare a fiecărui om este în piept, căci înlăuntrul pieptului, tăcând noi cu buzele, vorbim, ne sfătuim cu noi înşine, dăm rând rugăciunilor, psalmilor şi altora. Dă-i deci acestei cugetări, depărtând de la ea orice gând – şi aceasta o poţi dacă vrei -, dă-i deci pe «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» şi sileşte-te ca în loc de orice alt gând să strigi pururea înlauntru aceste cuvinte. Iar ţinând aceasta mai multă vreme, ţi se va deschide prin aceasta intrarea inimii, precum ţi-am scris, fără nici o îndoială, cum am cunoscut şi noi prin cercare.” (voi. 7, Filocalia, p. 32)

- Vezi cum ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi? De aceea trebuie să primeşti cu încredere această poruncă, adică să rosteşti cât mai mult rugăciunea lui Iisus cu gura. Uite, îţi dau nişte metanii, cu care să faci măcar câte trei mii de rugăciuni în fiecare zi. Ori de stai în picioare, ori de şezi, ori de umbli, ori de stai culcat, spune neîncetat „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, nu tare şi fără grabă, de trei mii de ori pe zi, fără să adaugi ori să scazi de la tine. Dumnezeu îţi va ajuta ca prin aceasta să ajungi şi la lucrarea neîncetată a inimii.

Am primit cu bucurie porunca şi m-am întors în sat. Am început să împlinesc cele trei mii de rugăciuni, aşa cum mă învăţase bătrânul. Primele două zile mi-a fost greu, mai târziu însă această îndeletnicire mi-a devenit atât de uşoară şi dorită, încât apăruse un fel de nevoie să rostesc rugăciunea lui Iisus. I-am spus acest lucru bătrânului, iar el mi-a poruncit să fac câte şase mii de rugăciuni, spunându-mi:

- Fii liniştit şi sileşte-te să împlineşti numărul de rugăciuni întocmai, după poruncă. Dumnezeu te va milui.

O săptămână întreagă, în coliba mea singuratică, am rostit câte şase mii de rugăciuni în Numele lui Iisus, fără să mă îngrijesc de altceva şi fără să iau în seamă gândurile, oricât m-ar fi războit. Mă deprinsesem aşa de bine cu rugăciunea, încât, dacă o întrerupeam, simţeam că îmi lipsea ceva, parcă pierdeam ceva. Când începeam să spun rugăciunea, mi se umplea sufletul de bucurie şi deveneam mai uşor. Când mă întâlneam cu cineva, nici nu-mi venea să vorbesc; doream mereu să fiu singur, ca să pot spune rugăciunea.

Bătrânul, nevăzându-mă vreo zece zile, a venit el la mine. I-am arătat starea în care mă găseam. El, ascultându-mă, a zis:

- Iată, acum te-ai deprins cu rugăciunea. Menţine-o şi sporeşte această deprindere la douăsprezece mii pe zi, fără să pierzi timpul. Stai în singurătate, scoală-te mai devreme şi culcă-te mai târziu, iar după două săptămâni să vii la mine pentru sfat.

Am început să fac aşa cum mi-a poruncit bătrânul şi în prima zi am reuşit să termin, seara târziu, pravila mea de douăsprezece mii de rugăciuni. A doua zi am săvârşit-o uşor şi cu plăcere. La început, simţeam o oboseală, sau parcă o înţepenire a limbii şi un fel de amorţire a maxilarelor, plăcute de altfel, apoi o uşoară şi delicată durere în cerul gurii; mai târziu am simţit o slabă durere în degetul cel mare de la mâna stângă, cu care număram metaniile, şi o aprindere în toată palma, întinzându-se până la cot, ce-mi producea o foarte plăcută senzaţie. Pe deasupra, toate acestea parcă mă sileau şi mă trezeau spre o şi mai stăruitoare aplecare la rugăciune. Şi aşa, vreo cinci zile, am împlinit credincios câte douăsprezece mii de rugăciuni, căpătând, o dată cu deprinderea, o mare şi plăcută bucurie.

Odată, dis-de-dimineaţă, parcă m-a deşteptat rugăciunea. Am început să citesc rugăciunile de dimineaţă, dar limba nu le rostea uşor şi toată dorinţa mea tindea de la sine să zic rugăciunea lui Iisus. Când am început-o, câtă uşurinţă, câtă bucurie am simţit, iar limba şi gura parcă o rosteau fără să le silesc! Am petrecut ziua în bucurie, de parcă lepădasem toate celelalte, parcă nu eram pe pământ; am terminat cu uşurinţă cele douăsprezece mii de rugăciuni, seara devreme. Aş fi dorit mult să mai repet rugăciunea, însă n-am îndrăznit să fac mai mult decât cele poruncite de bătrân. În felul acesta am continuat şi în celelalte zile să chem Numele lui Iisus Hristos cu uşurinţă, simţind o dorinţă puternică spre aceasta.

Apoi m-am dus iar la bătrân ca să-i descopăr gândurile mele şi i-am povestit totul cu de-amănuntul. După ce m-a ascultat, mi-a vorbit astfel:

- Dă slavă Domnului că ţi-a dăruit dorinţa şi uşurinţa rugăciunii. Aceasta e lucrarea firească ce vine din deasa repetare şi din nevoinţă, asemenea unei maşini care, după ce-i întorci roata principală, merge multă vreme singură. Vezi cu ce puteri superioare l-a înzestrat Dumnezeu pe om chiar în natura lui simţitoare, ce simţiri pot apărea chiar şi într-un suflet păcătos, necuprins încă de Har? Şi cât este de măreţ, cât este de încântător şi desfătător când Domnul binevoieşte să-i descopere cuiva darul rugăciunii duhovniceşti şi să-i cureţe sufletul de patimi! Această stare este de nedescris şi descoperirea acestei taine a rugăciunii este o mai-înainte gustare a desfătării cereşti aici, pe pământ. De această stare se învredniceşte cel care-L caută pe Domnul în simplitatea unei inimi pline de dragoste. Acum te dezleg: săvârşeşte rugăciunea cât voieşti, cât se poate de mult, consacră rugăciunii tot timpul cât eşti treaz şi sileşte-te să chemi Numele Domnului Iisus Hristos fără să mai numeri rugăciunile, lăsându-te smerit în voia lui Dumnezeu şi aşteptând ajutorul Lui. Cred că El nu te va lăsa şi îţi va îndrepta calea.

Primind aceste îndrumări, am petrecut toată vara rostind rugăciunea lui Iisus neîncetat, cu gura; am fost foarte liniştit. În somn, adesea, visam că rostesc rugăciunea. Iar ziua, dacă mi se întâmpla să mă întâlnesc cu cineva, îmi era atât de drag, ca şi când mi-ar fi fost rudă. Gândurile mi s-au liniştit cu totul, de la sine, şi nu mă mai gândeam la nimic altceva în afară de rugăciune, spre care mintea începea să se plece ascultând-o; inima începea din când în când, tot de la sine, să simtă un fel de plăcere şi o anumită căldură. Când se întâmpla să merg la biserică, slujbele lungi din mănăstiri mi se păreau scurte, ne-maifiind, ca înainte, obositoare, peste puterile mele. Singuraticul meu bordei mi se înfăţişa ca un preafrumos palat şi nu ştiam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a trimis unui ticălos păcătos ca mine un atât de vrednic „stareţ” povăţuitor.

Însă nu m-am folosit multă vreme de îndrumările iubitului meu duhovnic, plin de înţelepciune, căci spre sfârşitul verii a murit. Înainte de a muri, cu lacrimi în ochi, luându-mi rămas bun şi mulţumindu-i pentru învăţătura părintească ce mi-a dat-o mie, ticălosului, i-am cerut să-mi lase de blagoslovenie metaniile cu care se ruga el întotdeauna.

Astfel, am rămas singur. În sfârşit, a trecut şi vara şi s-a cules grădina. Eu nu mai aveam unde locui. Ţăranul mi-a dat ca plată două ruble, mi-a pus în traistă posmagi pentru dram şi din nou am început să pribegesc prin diferite locuri. De data aceasta nu mai mergeam ca mai înainte, cu greutate, căci chemarea Numelui lui Iisus Hristos mă veselea pe cale şi mi se părea că toţi oamenii au devenit mai buni cu mine, parcă toţi începuseră să mă iubească.

Am început să mă gândesc ce aş putea face cu banii primiţi pentru paza grădinii; oare îmi trebuiau? Da, îmi trebuiau! Stareţul meu nu mai era, nu mai aveam povă-tuitor, aşa că îmi trebuia Filocalia, să învăţ din ea rugăciunea lăuntrică. Mi-am făcut cruce şi am pornit la drum, cu rugăciunea.

Am ajuns într-un oraş de gubernie şi am început să întreb de carte prin prăvălii. Am găsit-o într-un loc, dar costa trei ruble, iar eu nu aveam decât două. M-am tocmit, dar negustorul n-a vrut să lase din preţ. În sfârşit, îmi spuse:

- Du-te la biserica de colo şi întreabă de epitropul bisericii. La el se găseşte o asemenea carte, dar veche, poate că ţi-o lasă cu două ruble.

M-am dus şi într-adevăr am cumpărat Filocalia cu două ruble. Era tocită şi veche. M-am bucurat nespus. Am reparat-o cât m-am priceput, am cusut-o cu pânză şi am pus-o în traistă lângă Biblie.

De atunci călătoresc săvârşind neîncetat rugăciunea lui Iisus, lucrul cel mai de preţ şi mai mângâietor din tot ceea ce am pe lume. Uneori merg până la şaptezeci de verste pe zi, dar nu simt că merg, ci simt numai rugăciunea. Când mă pătrunde frigul puternic, spun mai cu stăruinţă rugăciunea şi degrabă mă încălzesc. Dacă mă biruie foamea, chem mai des Numele lui Iisus Hristos şi nu mai am nevoie să mănânc. Când mă îmbolnăvesc sau mă dor picioarele sau spatele, iau aminte la rugăciune şi nu mai simt durerea. Dacă mă supără cineva, e destul să-mi aduc aminte de mângâierea rugăciunii lui Iisus, pentru ca jignirea şi supărarea să treacă şi toate să fie uitate. Amcdevenit parcă un alt om, nu mă îngrijesc de nimic, nu mă preocupă nimic, n-aş privi la nimic din cele lumeşti şi aş vrea să fiu mereu singur.

Am o singură dorinţă, căpătată prin deprindere, să spun mereu rugăciunea şi, când încep să mă ocup cu aceasta, devin foarte vesel. Dumnezeu ştie ce se petrece cu mine. Desigur, acestea sunt numai impresii sau, precum spunea duhovnicul meu, efectul naturii şi al deprinderii; dar nu îndrăznesc încă să mă ocup de rugăciunea duhovnicească, cea din lăuntrul inimii, din pricina nevredniciei şi neştiinţei mele.

Aştept ceasul voii lui Dumnezeu, nădăjduind în rugăciunile răposatului meu duhovnic. N-am ajuns încă la rugăciunea duhovnicească, cea de sine lucrătoare în inimă; dar, slavă Domnului, acum înţeleg limpede ce înseamnă cuvintele Apostolului, pe care le auzisem odinioară: „Rugaţi-vă neîncetat!”

Sursa:extras din cartea Pelerinul Rus

0 comentarii:

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP