MISTICA VEDERII LUI DUMNEZEU(Cuviosul Arhimandrit Sofronie)

>> 28 apr. 2010

Dumnezeu este Fiinta Absoluta, Principiul tuturor principiilor. El ni s-a revelat ca “EU SUNT”, ca - Ipostas, ca - Persoana. Acum noi Îl cunoastem prin Fiul, Cel de o fiinta cu Tatal, Care ni s-a aratat noua: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul Unul-Nascut, care este în sânul Tatalui, acela a spus despre El” (Ioan I, 18). Noi îl cunoastem, de asemenea, si prin Duhul Sfânt: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatal întru numele Meu, acela va va învata pe voi toate” (Ioan XIV, 26). Si aceasta cunostinta vie ne-a eliberat de toate absurditatile zborului intelectual spre un Absolut Suprapersonal, spre Fiinta Pura, care transcende tot ce exista, spre Ne-Fiinta. Cel ce este fara de început cu Tatal si cu Duhul -Logosul întrupat - si-a început misiunea cu o chemare catre cei cazuti: “Pocaiti-va, caci s-a apropiat Împaratia cerurilor” (Mt. III, 2). El ni L-a facut cunoscut si pe Tatal si pe Duhul Sfânt. Si la rândul lor, acestia doi marturisesc despre Dânsul. Iar el ne-a aratat si calea cea mai buna si cea mai sigura, care duce la Tatal. Ajuns la sfârsitul viietii mele as vrea sa cânt un imn vrednic de a preamari darul pocaintei… Ma voi folosi pentru aceasta de cuvintele inspirate ale psalmistului din vechime:

“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, marete si minunate sunt lucrurile Tale! “Tu esti Sfânt si locuiesti în Lumina neapropiata. “În Tine au nadajduit parintii nostri si Tu i-ai eliberat. “Catre Tine au strigat si Tu I-ai mântuit. “Dar eu sunt un vierme si nu un om. “De ocara în fata oamenlor si dispretuit de popor. “Tu esti cel ce m-ai scos din sânul maicii mele, Tu esti Dumnezeul meu. “Nu te departa de la mine si eu voi binevesti Numele tau fratilor mei: “Cei ce va temeti de Domnul, laudati-l pe el! “Ca n-a defaimat smereneia mea, nici n-a lepadat ruga mea. “Eu L-am cautat si El nu si-a întors fata lui de la mine “Si acum eu îl voi lauda în adunare mare (Ps. XXI, 3-6, 11, 24, 27-29; Tim.6, 16) “Nu stiu fie trup ori în afara de trup” (II Cor. XII, 2). Asa se întâmpla cu cel ce se caieste fierbinte. Inima înfrânta si smerita a omului este cuprinsa de o sete arzatoare de Dumnezeu care mântuieste si-o atrage cu întreaga lui fiinta. Si nici el însusi nu stie când si cum s-a întâmplat cu el schimbarea, dar uita lumea materiala si însusi trupul sau. Cu toate acestea ramâne el însusi, ca subiect, si aceasta, cu o forta si o luciditate mai mare ca niciodata în cursul vietii normale. Îsi traieste viata ca un duh fara trup. În asemenea momente binecuvântate de Sus i se da cunostinta despre o alta forma de existenta, de data aceasta supranaturala.

Se întâmpla uneori ca duhul meu sa se simta într-un spatiu infinit, care în chip ciudat e straveziu cu toate ca nu se vede ca atare. Nu gasesc definitia acelei sfere nelimitate. Duhul meu era în întregime absorbit de rugaciune: în afara de Dumnezeu nu vedeam si nu stiam nimic.

…Eu am cunoscut aceasta iubire înca din copilarie: El mi-a dat s-o traiesc. Zdrobit din cauza nebuniei mele, îmi petreceam ceasurile în rugaciune, care ma smulgea din toate cele create spre alta lume. Când ne dam seama cu adevarat de întunericul nostru launtric si când ni se descopera fiinta infernala a pacatului, atunci noi devenim receptivi la actiunile harului: fie ca e o iluminare din partea Luminii necreate, ori alt gen de rapire, o cunoastere sau o revelatie.

În omul luat ca o persoana oarecare, înzestrat cu libertatea de a se autodefini, e posibil sa se vada un fel de divinitate, care n-ar avea nevoie, ca sa zicem asa, de a se referi la “un alt Dumnezeu”. El poate sa recunoasca ca este înrudit, chiar de o fiinta cu Fiinta Primara; el poate sa se decida sa realizeze auto-îndumnezeirea; sa se întoarca la existenta sa de la început…

Pe cale filozofica, eu nu puteam cugeta Principiul Absolut ca pe o fiinta personala. Cauza tuturor acestora era, în parte, aflarea mea pe calea ratacirilor generale ale cercurilor în care activam: amestecul între conceptul de persoana cu cel de individ, în timp ce, în sens teologic, cele doua concepte sunt diametral opuse. Din copilarie am fost învatat sa ma rog Nemuritorului Tata ceresc, catre care au plecat mosii si stramosii mei. Atunci, în credinta mea de copil (Mt. 18, 3; Lc. 18, 17), Persoana si Vesnicia se uneau fara dificultate. Si astfel, personalismul crestin pe care l-au primit din copilarie a devenit la un moment dat problema existentiala: Oare, Fiinta, Absolutul, poate fi personal? Experienta mea “rasariteana” [vorbeste de o perioada în care a practicat mistica budista] era, mai degraba, sincera, dar ea îmbraca o forma intelectuala, despartita de inima: asceza conducea la o abatere mintala de la tot ce este relativ. Treptat, ma încredintam ca ma aflu pe o cale gresita; ca ma departez de adevarata si reala Fiinta si ca ma îndrept, din contra, catre ne-fiinta. La orizontul duhului meu înca nu exista o cunoastere vrednica de crezare.

Aceasta perioada a fost extraordinar de încordata pentru mine: starea mintii mele era asemenea unei mici barci pe o mare învolburata, într-o noapte întunecoasa: când se înalta pe culmea unui val, când din nou un alt val o arunca în jos cu mânie. Dar Acela, pe care eu L-am lasat “ca pe ceva ce nu-mi este necesar”, nu si-a întors cu totul Fata de la mine si El însusi cauta prilejul sa mi se arate. Dintr-o data, El mi-a pus înainte textul Biblic al Revelatiei de pe muntele Sinai: “Eu sunt Cel ce sunt” (Ies. III, 14). Fiinta sunt Eu; Dumnezeu, Stapânul Absolut al tuturor lumilor stelare, este personal: Eu sunt.

Odata cu acest Nume s-au deschis în fata mea orizonturile cele mai îndepartate, care se pierd în inaccesibil. Acest Dumnezeu Personal a devenit pentru mine, nu în sensul unei gândiri abstracte, ci de o maniera existentiala, o evidenta care o traiam cu toata fiinta mea. Toata constructia vietii mele duhovnicesti se transfigurase: desi nu înca lamurit cu totul, totusi duhul meu stia încotro sa nazuiasca: Lumina stelei polare atinsese privirea mea, iar mintea mea se putea înalta pâna la ea. Da, acest Dumnezeu este înspaimântator de îndepartat, dar poate fi accesibil cugetului nostru. A pretinde ca esti dumnezeu în afara de acest Unic Adevarat Dumnezeu este o nebunie, mai rea decât toate celelelte forme de nebunie. Si eu am izbucnit într-un plâns disperat, amar, arzator, dându-mi seama de grozava mea cadere: Domnul mi-a dat o disperare harica. Si când ma lamentam cu un plâns profund, neîndraznind sa-mi înalt gândurile spre El, mi-a aparut în Lumina Sa. Asa a marcat El începutul unei vieti noi în mine, renascându-ma din lacrimi de pocainta. Tot ce-a fost înainte atragator pentru mine în lumea aceasta, si-a pierdut farmecul, si nemaigândindu-ma la nimic altceva, m-am cufundat în rugaciune…

Darul pocaintei este rapirea sufletului la Dumnezeu când este atras de aparitia Luminii. La început, aceasta Lumina nu este înca vizibila, dar la caldura ei inima începe sa-si piarda duritatea. Sufletul este rupt în doua: pe de o parte, el este încercat de groaza de a se vedea asa cum este; pe de alta parte, el simte revarsarea unei puteri pâna atunci necunoscute, provocate de vederea Dumnezeului Celui viu. Într-un chip ciudat, în acest moment, prevaleaza disperarea pentru sine însusi, în asa masura încât, chiar când El era cu mine si în mine, nu puteam sa-mi curm plânsul pentru pacatul meu, care pentru mine în esenta lui metafizica, depasea toate greselile vizibile. Dorinta mea puternica de a rupe cu tot trecutul lua forma “urii de sine”: am început sa ma urasc pe mine însumi, pentru viata mea de alta data. Partea pozitiva era îndepartarea de patimile mele; ea aparea, în acelasi timp, ca un act de înradacinare a mea în Dumnezeu care mi s-a descoperit.

Am fost cuprins de o oarecare spaima sfânta, recunoscând ca eram un necredincios si apostat si ca voi ramâne pentru totdeauna nevrednic de un “astfel de Dumnezeu”. Nu fara durere mi-aduc aminte acum de acea îngrozitoare si, totodata, minunata vreme. Ma rugam atunci ca un nebun, cu plânsete multe, zdrobindu-mi însesi oasele mele. În timpul acestei rugaciuni am simtit înauntru un foc, care parea ca îmi aprinde toate cele dinlauntru. Nu stiu cum de-am supravietuit. Niciodata nu voi putea sa exprim în cuvinte “focul” si disperarea si, totodata, acea putere care ma retinea pe mine în rugaciunea neîncetata ani de zile si într-o încordare suprema. Pe moment, nu întelegeam nimic, dar acum nu gasesc cai potrivite ca sa-I arat lui Dumnezeu recunostinta mea pentru “Mâna Lui cea tare” de Sfânt Sculptor. Îmi era greu; într-adevar sufeream pe toate planurile fiintei mele. Sunt în admiratie în fata Lui: El a re-format urâtenia mea infernala în altceva, mai putin îndepartata de negraita Lui Lumina.

La începutul acestei perioade înspaimântatoare, dar cu toate acestea binecuvântate, precumpanea în rugaciunea mea o durere fara de nadejde, care adesea era însotita de senzatia unui foc. Nu cunosteam natura acestui foc si nici nu cautam o explicatie, întrucât mintea mea era atrasa spre El, spre Dumnezeul meu. Aceasta flacara de foc mistuia ceva în mine; arderea nu se petrecea fara durere. Dupa trecerea mai multor ani, când ma aflam în Athos, si când duhul meu petrecea în pace, mi-aduceam aminte de cele traite mai devreme ca de o întâmplare care m-a renascut si mi-a asezat viata mea pe o noua orbita, în sfera altei existente…

Vremea pocaintei disperate, descrisa de mine, sunt înclinat sa recunosc ca nu constituie poate numai pentru mine un eveniment. Cum sa nu ma mir? În primul meu drum gresit, din existenta mea vremelnica, eu ma departam undeva departe de viata obisnuita. Si iata ca acolo mâna Lui m-a ajuns. Acesta a fost momentul nasterii mele cea de-a doua. Eu am fost chemat din “nefiinta” spre lumina vietii…

Daca as încerca sa analizez procesul launtric al întoarcerii mele catre Dumnezeu dupa caderea mea, mi-ar veni în minte urmatoarea comparatie: Lumina lui Dumnezeu, Lumina Duhului Sfânt, pe care înca n-am zarit-O, ma lumineaza de undeva de departe, din spate, aratându-mi acel “loc” nematerial în care petrec; si numele acestui loc este iadul.

Eu nu vad Lumina ca atare, ea doar îmi deschide ochii ca eu sa înteleg în ce întuneric traiesc. Eu nu as putea întelege întunericul, daca nu ar exista lumina opusa. Prin nevazuta prezenta a acestei Lumini eu reusesc putin câte putin sa contemplu ideea pe care o avea creatorul meu “înainte de întemeierea lumii” (Ioan XVII, 21). Cunostinta mea noua despre Dumnezeul cel viu, care de-abia acum începe, ma aduce sa vad în Hristos tocmai acel chip dupa care suntem ziditi (Fac. I, 26-27). Inima mea e lovita de tristete: “Iata cum trebuie sa fie fiecare dintre noi, ca sa-si traiasca unitatea, indestructibila în veci, cu Tatal tuturor celor ce exista. O, nenorocire! Eu am pierdut toate acestea. Mi-a fost data din copilarie ideea despre vesnicie; mi s-a dat de asemenea o oarecare experienta sau o apropiere de experienta Fiintei necreate. Iar acum, eu mor într-un întuneric fara sens, al ignorantei mele pe toate planurile”.

Acest întuneric statea în fata mea ca un perete de plumb, despartindu-ma de Dumnezeu cu o putere pe care eu însumi n-o puteam birui. Sfântul Apostol Pavel a numit acest zid “legea pacatului” (Rom. VIII, 2). Dumnezeul nostru este Lumina si în el nu este nici un întuneric (I Ioan I, 5), pentru aceea el refuza sa se uneasca cu întunericul nsotru. Noi trebuie sa ne curatim de necuratiile care ne stapânesc, altminteri nu vom intra în Împaratia Adevarului si a Luminii (Apoc. XXI, 27).

Din momentul în care mi s-a dat harul pocaintei, mi-am dat seama ca ma aflu în iad. Oricât de dureros mi-era uneori acest drum, totusi alta cale nu era spre poarta Vesniciei divine pentru fiii cazuti ai lui Adam. Durerea mea este profunda când caut expresii ca s-o exprim. Am fost educat sa ocolesc în limbajul meu cuvintele bombastice, iar acum toate cuvintele, toate limbile îmi par decolorate, incapabile sa exprime recunostinta mea fata de Dumnezeu.

Eu l-am cunoscut pe Dumnezeul Cel viu din cea mai frageda copilarie. Erau cazuri, când la iesirea din biserica - ca sa spun mai precis, scos din biserica pe brate, - vedeam orasul, care în acea vreme era lumea întreaga pentru mine, luminat cu doua feluri de lumina. Lumina soarelui nu ma împiedica sa simt prezenta altei Lumini. Amintirea acestei Lumini se împletea cu o bucurie blânda, care atunci îmi umplea sufletul. Din amintirea mea s-au pierdut aproape toate întâmplarile din acea perioada, dar aceasta Lumina n-am uitat-o.

Când am atins vârsta adolescentei m-am îndepartat de Dumnezeul meu. N-am savârsit crime pedespite de lege, dar prin mintea mea, treceau liber tot felul de monstri.

Dumnezeul nostru este de neajuns, nevazut, de neatins, de nepatruns sunt caile Lui în Providenta Lui. În ce chip mâna Lui gingasa, dar puternica, m-a prins când cu încapatânarea nebuniei mele tineresti nazuiam spre pustietatea nefiintei? Focul ceresc mi-a patruns înauntru si inima mea topita era jarul lui. Rugaciunea mea de pocainta o aduceam Sfântului Dumnezeu lipind fruntea de podele, de pamânt. O, câta rusine era pe capul meu în acei ani! Ma vedeam ca pe cel mai ticalos criminal din cauza elanului meu orgolios der a-L depasi. Pacatul meu împotriva iubirii Lui îmi aparea în realitatea lui de cosmar ca o sinucidere si, pe deasupra, ca o departare vesnica de Creatorul meu. Atunci El, în nemasurata Lui iubire, voia sa-mi dea nemarginirea purtatoare de lumina, dar eu bateam în poarta mortii. Pentru aceea, ma uram pe mine însumi si timp de zeci de ani am plâns în amaraciunea si de rusinea mea.

…Dar când mi s-a descoperit ca natura duhovniceasca a miscarii mele launtrice era de fapt o repetare a caderii lui Adam, atunci m-am îngrozit si de atunci rugaciunea mea se caracteriza printr-o vrajmasie fata de mine însumi. În aceasta rugaciune mintea mea nu era îndreptata asupra mea. Eu nu-mi analizam starile mele interioare, ci ma gaseam într-o mare cutremurare, socotindu-ma nevrednic de iertare. Parca stateam la înfricosata judecata la Tribunalul suprem: toata atentia mea mea se concentra asupra Judecatorului meu. Eu nu aveam cuvinte: ma rugam cu suspinurile inimii mele fara cuvinte. Nu-mi gaseam nici o îndreptatire. N-aveam nici o nadejde. Poate ca ar fi mai bine spus: ma rugam cu nadejdea care merge dincolo de orice disperare. Uneori, în acea rugaciune nu-mi mai simteam trupul. (Îmi dadeam seama de acest fenomen numai dupa ce reveneam din nou în starea unei sensibilitati normale). În acest timp duhul meu intra într-o oarecare sfera inteligibila, ale carei granite nu se pot atinge, poate tocmai pentru ca nu sunt. În aceasta bezna spirituala, sufletul meu Îl cauta numai pe Dumnezeu. Eram singur: nu erau “acolo” nici obiecte, nici vreo oarecare fiinta personala. Îmi dadeam seama ca de va binevoi, Domnul ar putea veni fara greutate la mine, oriunde m-as gasi. Si El a binevoit.

În starea plânsului profund pentru pacatele noastre, într-un chip minunat, înlauntrul nostru se primeste lucrarea lui Dumnezeu, care ca un Tata ne îmbratiseaza strâns în Iubirea Lui. Acest Duh subtire nu-L putem simti datorita propriilor eforturi. Când El pleaca de la noi, din nou ne afundam în întunericul mortiii; noi îl cautam, dar El, care toate le umple, pare sa se fi retras în departari neajunse.

La începutul pocaintei precumpaneste amaraciunea dar, îndata dupa aceasta, vedem ca în noi patrunde energia unei vieti noi, care produce în noi o minunata schimbare a mintii. Însasi miscarea de pocainta se înfatiseaza ca o descoperire a Dumnezeului iubirii. În fata duhului nostru se contureaza tot mai lamurit chipul preafrumos si de nedescris al Omului cel dintâi zidit. Contemplând aceasta frumusete, începem sa ne dam seama ce teribila desfigurare a suferit în noi ideea primordiala a Creatorului. Lumina care de la Tatal percede ne da “cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos” (II Cor. 4, 6)…

Sursa:blogul.eucred.ro

MISTICA VEDERII LUI DUMNEZEU

Schimonah Siluan, iulie 1938.
Traducere din rusa în franceza: Dom Antoine Lambrechts
(Monastère de Chevetogne, Belgique)

0 comentarii:

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP