Cainta si Iertarea

>> 12 dec. 2009



Da, pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face şi mătănii…! Când este necazul mai mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Pavel spune acest cuvânt. „M-am făcut tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândesc”. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om şi caută să-l ajute, să intre în viaţa lui, în necazul lui, să-l ajute să le rezolve. Sfântul Pavel, din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că şi Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor.
Se mântuiesc nu numai monahii, ci şi lumea simplă, de rând, laică.
Dumnezeu nu are nevoie de o filosofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns. O chemare foarte scurtă:” Doamne, ajută-mă şi nu mă părăsi”, un cuvânt sincer şi smerit spus cu durere şi încredere în acest Dumnezeu atât de prezent în inima noastră şi în conştiinţa noastră.
Noi mereu Îl alungăm pe Dumnezeu prin faptele noastre, dar dacă ne căim şi ne pare rău cu adevărat şi nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu ne iartă îndată şi ne ajută şi este foarte prezent.
Sunt foarte multe persoane care au greşit faţă de Dumnezeu şi au fost iertaţi. Începând cu cei doi mari apostoli, Petru şi Pavel. La început, Pavel prigoneşte cumplit Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu şi Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost mereu cu El şi totdeauna i-a făgăduit că va merge până la moarte cu El, la un moment dat s-a jurat că nu-L cunoaşte pe Iisus. Şi a fost iertat, dar a plâns toată viaţa lui pentru această tăgada, că nu-L recunoaşte pe Iisus. Şi a fost iertat.
Au fost multe cazuri în istoria de 2000 de ani a creştinismului, cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în conştiinţa fiecărui om.
Ştii că Dumnezeu există şi este de faţă şi totuşi eşti mincinos şi făţarnic. Şi cine ştie cum îţi vine un gând din partea lui Dumnezeu şi te căieşti şi îţi pare rău, iar Dumnezeu te iartă şi intri din nou în relaţii normale cu Dumnezeu.
În această lume, foarte pestriţă, foarte variată, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu, fiecare dintre noi, oamenii. Unii păcătuiesc toată viaţa. De unii se îndură Dumnezeu şi le dă gând de mare căinţă pentru viaţa lor ticăloasă şi se îndreaptă. Dar nu poţi şti dacă ţi se va da această şansă, dacă ai acest gând. Nu trebuie să aştepţi acest moment. Fiecare are relaţia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un şablon prin care să se mântuiască toţi oamenii. Toţi suntem păcătoşi, dar să avem din când în când această întoarcere către sine, pentru că toţi suntem în lipsă faţă de ceea ce ar trebui să fim. Să ne căim, cu această constatare sinceră că suntem nevrednici.
Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeşte cu toată dragostea Lui. Dragostea aceasta a lui Dumnezeu este mai presus de orice fel de dragoste omenească. Şi dacă ajungem să înţelegem bunătatea lui Dumnezeu, indiferent la ce stadiu de viaţă josnică am ajuns, să ne dăm seama că suntem căzuţi şi să ne cerem iertare, întorşi spre Dumnezeu... dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căinţă, şi Dumnezeu ne va ierta îndată.
Noi niciodată nu suntem singuri, ci suntem totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este peste tot prezent, şi este cu atât mai prezent în viaţa ta cu cât Îl chemi mai des. Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a Numelui lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse". Această rugăciune, suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Şi încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiaţi de Dumnezeu şi Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Şi dacă această chemare e făcută stăruitor, mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinţa noastră şi ne creşte credinţa în Dumnezeu, ne sporeşte dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru oameni şi pentru natură, această dragoste care vine din inimă, şi vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde acest sentiment de trăire în Dumnezeu: aşa cum trăieşte peştele în apa, aşa trăieşte monahul în Dumnezeu, în această atmosferă în care te simţi deplin în Dumnezeu... mă refer la monahii care trăiesc după rânduială lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poţi menţine în această stare, fiindcă şi peste noi năpădesc tot felul de curente ale vieţii pământeşti... practic, nu suntem deloc oameni cereşti, deşi am vrea să fim şi ne străduim ca, prin chemarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, prin El să devenim fiinţe nesingure, cu Dumnezeu.
Dacă reuşim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi... şi pentru ceilalţi...!
Parintele Sofian Boghiu

0 comentarii:

  © Blogger templates Shiny by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP